Sugerez cititorului să înceapă lectura acestei cărți într-un mod poate mai neconvențional, cu o privire atentă asupra fișei biobibliografice a autorului. Va avea astfel surpriza de a descoperi una dintre cele mai spectaculoase personalități culturale ale României de azi, din păcate puțin cunoscute dincolo de cercul îngust al specialiștilor în arte. Tânărul Luigi Bambulea este lector la Universitatea Națională de Arte (pe care a absolvit-o ca șef de promoție), cu un doctorat aici în arte vizuale, are un masterat în teoria literaturii și un doctorat în Filologie și a mai absolvit și Facultatea de Teologie Ortodoxă la Universitatea Babeș-Bolyai. Și nu am reprodus decât parțial acest traseu intelectual și academic exemplar pentru un tânăr sub 40 de ani. Faceți apoi, rogu-vă, un salt și citiți atent sumarul volumului. Veți sesiza ansamblul construcției, arhitectura, miza. Și, pentru că ne situăm în acest opus, cronologic și tematic, în continuumul Ev Mediu – Renaștere, veți sesiza că avem de-a face cu o catedrală. De idei și de cuvinte, dar așa este proiectată, deopotrivă cu simțul monumentalului, grandiosului și atenție până la ultimul detaliu, de pe cea mai înaltă cornișă.
Avem în față deci cu o analiză exhaustivă a lucrării neterminate a lui Leonardo da Vinci, Adorația Magilor din 1481: „cea mai complexă construcție culturală dintre cele ce ne-au parvenit de la Leonardo da Vinci”. Monografia lui Luigi Bambulea nu vrea să piardă niciun amănunt al acestei complexități, este o carte pe cât de doctă, nutrită de disperarea cărturărească de a epuiza bibliografia subiectului, înțesată de note care completează fiecare aserțiune, pe atât de febricitată în a-i descifra toate arcanele. Tensiunea aceasta se transmite imediat cititorului. Trei secvențe mari compun volumul: Geometria imaginii: Spațiul; Durata imaginii: Timpul și „Discursul imaginii”: Narațiunea. Ordine arhitecturală, deci, dar nimic didactic, entuziasmul (în sens etimologic) este starea permanentă a înaintării, în spirală din ce în ce mai largă, prin semnificațiile multiple ale acestei opere de graniță a picturii și a mentalității moderne. Am parafrazat în titlul acestei prezentări denominația unui tratat filozofic celebru, tocmai pentru a sublinia ambiția autorului de a construi un edificiu interpretativ complet în jurul unei opere neîncheiate. „Ambiția de a conjuga analiza, riguros orientată, a Adorației… cu o reflecție, mai generală, consacrată artei vizuale a Renașterii italiene”, reprezintă bornele traseului hermeneutic. Autorul folosește undeva expresia „anchetă iconografică”, și ea este foarte adecvată, atenția holmesiană la detalii și conexiunile neașteptate dau suspansul unei lecturi atât de specializate. De la geometrie la teologie și filozofie, o întreagă armată de discipline este pusă la lucru în sprijinul înțelegerii acestui tablou, atât de complex, care, vorbind despre epifanie, vorbește, de fapt, despre Tot. Într-o aprofundată analiză a acestei cărți, Exegeza nedesăvârșitului (din revista Anthropos, nr. 10, 2024) profesorul Dorin Ștefănescu amintește despre structura simfonică a cărții, „o arheologie și o anagogie a imaginii”. Aș spune că drumul cunoașterii/ înțelegerii este de la arheologie la anagogie. În fond, tema tabloului este despre Evenimentul fundamental și unic al Umanității: nașterea lui Dumnezeu ca om. De aici multiplicitatea sensurilor Epifaniei: „Multipla epifanie înseamnă, aici, arătarea divinității (prin Prunc), manifestarea interiorității (prin personajele extatice) și autoexhibarea artei înseși (prin tânărul pictor din laterala dreaptă), or, în aceste condiții, această operă leonardescă poate constitui – fără ca artistul să fi avut atenția sau conștiința mutației la care participă – locul geometric de configurare a Modernității vizuale, ca moment de instaurare și de canonizare a ecuației estetice de atunci dominante (până la avangarde), ecuația subiect – operă”. Implicațiile sunt, cum se vede, cu lungă bătaie istorică.
Nefinitul acestei picturi a lui Leonardo da Vinci este o invitație, prin faptul că lasă sensul să se desfășoare, îl situează în deschis, cum ar spune filozoful. După cum demonstrează laborios Luigi Bambulea, Templul, de exemplu, devine în conținutul tabloului Biserica, iar Ierusalimul, Florența contemporană, cu interpretările ritual-dramatice ale scenei Magilor. „Unde” este, în fond, întrebarea picturii, care narativizează (deci temporalizează) prin spațiu. În fond, minunea Magilor este aceea de a se afla de față la Locul și la Timpul care trebuie. Martin Buber meditează într-un scurt eseu, pornind de la o povestire hasidică, la întrebarea lui Dumnezeu, după păcat: unde ești, Adame? Întrebare evident absurdă. Dar trimițând la condiția erantă, aflată în ascuns, a omului, la aflarea subiectivității și prezența noastră în fața divinului. Este același Dumnezeu care le spune Magilor, de credințe și etnii diverse, să urmeze steaua. În felul acesta, umanitatea întreagă este prezentă la Marele Eveniment; avem un mister antropologic, existențial și fenomenologic, al prezenței divine și al prezenței omului, pe care – este demonstrația lucrării – tabloul lui Leonardo îl cuprinde în multitudinea planurilor sale. Printr-o translație, ne putem întreba acum: unde este sensul unui astfel de tablou? Este întrebarea la care răspunde cercetarea de față, insistând asupra variantelor din schițe, istoriei diverselor motive iconografice și detaliilor: de ce sunt 15 trepte, ce este scara coborând, care este semnificația indexului ridicat, dar a cavalcadei ș.a.m.d. „Astfel, «lectura» specifică a textului biblic pe care pictorii o reprezentau vizual în Evul Mediu și în Renașterea timpurie – o lectură literară, alegorică sau, în cel mai bun caz morală – devine acum, lectură anagogică, prin deplasarea de la sensurile particulare la semnificațiile universale care, tocmai ele, oferă Adorației… lui Leonardo anvergura teologică (obținută printr-o ingenioasă strategie compozițională; am putea-o numi «geometria secretă a pictorului»)”. Raportul dintre analiza formală a sensurilor particulare și a conținutului teologic, chiar mistic, al tabloului (una dintre observațiile capitale ale autorului este că scopul pictorului este de a-l transforma pe privitorul operei sale în magul extaziat în fața Dumnezeului-prunc) este desfășurat în amplele decriptări pe care profesorul Bambulea le desfășoară cu o desăvârșită artă a „punerii în scenă” (este ceva intenționat și magistral spectaculos în manipularea bibliografiei și în introducerea în scenă a ideilor, spectacol nu gratuit sau, Doamne ferește, cabotin, ci menit tocmai să sublinieze per se importanța tabloului/ subiectului analizat). Un mărunt detaliu stilistic dă un indiciu într-aceasta: abundența parantezelor. Obsesia completitudinii îl face pe autor să includă la tot pasul o paranteză, completând astfel ideea de pornire cu noi informații sau nuanțe. De aici aspectul arborescent al textului, impresia că se poate ajunge tot mai departe pe acea cale și, până la urmă, bucuria cititorului-pelerin spre locul țintă. Apexul drumului după stea este lectura de tip anagogic: „…lectura Întrupării ca eveniment fundamental al istoriei, datorită căruia timpul precreștin și timpul creștin sunt obligatoriu diferențiate calitativ, ontologic; așadar planul secundar este (sau funcționează), aici (ca un) element de construcție a figurii retorice a anagogiei”. „Lectura anagogică a evenimentului Întrupării” pe care, deduce hermeneutul, ne-o propune tabloul și apoi ne-o restituie interpretarea sa, tinde la o sinteză mirabilă, în jurul căreia am impresia că este construită cartea, conform căreia „…evenimentul reprezentat își conține exegeza, imaginea este exegeza însăși”. Operă, deci, autoreferențială, profund modernă (și) într-aceasta. Autorul ne propune „…lectura Adorației… lui Leonardo ca un comentariu vizual asupra contrastului dintre imperiul etern al lui Hristos și vechile imperii pasagere și conflictuale.” Ne călăuzește printre implicațiile filozofico-teologice ale picturii, meditând la diferența calitativă dintre timpul istoric și cel al revelației: „…Adorația Magilor… devine imaginea reflectată a originii (atemporale, transcendente, dar și istorice, oficiale a) creștinismului și un discurs vizual despre demnitatea sa revelată”. Geometria complicată a scenelor și planurilor, translația spațiului și fluidizarea temporală a poveștii Închinării… vizualizează sensurile multiple ale scenariului Evanghelic. Sunt pagini profunde despre spațiu și timp, simbol și semnificații. Imaginalul, conceptul forjat de Henry Corbin, este convocat tocmai pentru a înțelege structura (verticală, în sens ontologic) atât de complexă a scenelor din opera plastică: „…prezența divină a Pruncului provoacă deschiderea temporalității liniare înspre «durata» veșniciei. În planul secund, acțiunea se desfășoară în timp; în prim-plan acțiunea este găzduită în eon (figurile extatice ale devoților constituind consecințe fizionomice ale afectării produse de epifanie). O astfel de discriminare între timpul liniar, evenimențial și timpul transfigurat, al epifaniei, poate explica aspectul fascinatoriu al viziunii leonardești, nici exclusiv narativă, nici exclusiv iconică, opera lui face intuitivă eternitatea fără a compromite temporalitatea…”
Studiul lui Luigi Bambulea este de tipul „mai mult decât…”, avem aici mai mult decât un studiu de interpretare (oricât de laborioase) a unei opere plastice (oricât de prestigioase). Autorul însuși vorbește despre trei „etaje” ale interpretării: etajul fenomenologic, cel cultural și cel iconografic. Analiza circulă firește între aceste niveluri, cu efecte fulgerătoare, dau ca singur exemplu un capitol cum ar fi Vizibilitatea și vizualizarea timpului. „Caracterul abstract al temporalității și calitatea fenomenologică ireductibilă și indefinisabilă a timpului ca experiență a interiorității subiective sunt surmontabile, în pictură, prin figurarea «urmei» în spațiu pe care o lasă timpul, și anume mișcarea (desfășurată într-un loc precis circumscris sau pe distanțe largi) cu ajutorul sugestiilor cinetice transmise de ipostazele dinamice ale corpurilor”. Kenoza divină devine la pictorul genial imagine care tinde să cuprindă totul: divinul și umanul, istoria de dinainte și de după Întrupare, timpul și veșnicia, drumul Magilor și „momentul absolut” al descoperirii, participarea cosmosului întreg la Eveniment și umilitatea absolută a cadrului, obiectivitatea (trans)istorică a Evenimentului și transfigurarea subiectivă pe care el o produce. Și tot acest Proiect (mult abuzatul cuvânt are aici o justificare deplină) este neîncheiat. O fenomenologie a operei imperfecte, cum ar fi spus Nichita Stănescu, dându-ne o lecție despre cub și cerc, am schițat în altă parte, tocmai ca o expresie a închinării necăzute în idolatrie, ca o asumare a smereniei de a asigura, heideggerian, adăpostul ființei. În obiectul creat – mai ales când este vorba despre un obiect artistic – divinul trebuie să-și afle adăpost. În „pătuțul”, cum i se spune în italiană, artei își va găsi loc Pruncul. Or, narațiunea evanghelică a Nativității este despre căutare și aflare: Sfânta Familie caută loc pentru nașterea Pruncului, Magii caută locul indicat de stea, și Irod caută, din pricinile știute, locul nașterii. Iar scena sacră reprezintă chiar Centrul în care spațiul și timpul converg, leagănul Pruncului este centrul și adăpostul lumii, în care contrariile și discontinuitățile se anulează.
„Opera de artă vizuală este un sistem hermeneutic multistratificat”. Ea presupune „sistemele multiple de semnificare” iar „…pictura nu implică doar o experiență subiectivă a înțelegerii, ci un dialog fecund, creator, cu un suport ideatic, aspir, aici la înțelegerea acestei picturi prin investigarea paradigmei interpretative și a culturii vizuale în care ea a apărut”. Miza autorului este tocmai această străpungere – în același timp răbdurie și fulgerătoare, presupunând competențe și abilități diverse – a tuturor acestor straturi diverse ale unei opere deschizătoare de drumuri și în același timp extrem sintetică. După Sinodul ecumenic VII de la Niceea, din 787, funcțiile active ale imaginii sunt: instructive, rememorative, emoționale și liturgice, ne amintește Luigi Bambulea, și apelează după necesitatea demonstrației, în lectura sa pluridisciplinară, la una sau alta dintre aceste funcții, „povestindu-ne” un tablou în care sinteza picturală conține o viziune asupra irumperii transcendentului care coboară, dar și a unei noi forma mentis ce avea să se nască (despre romantismul lui Leonardo din perspectivă hegeliană avem un capitol interesant). Leonardo aplică narațiunii biblice o lectură anagogică, re-aplicată, acum, tabloului respectiv. „Leonardo a supus ruina antică unei hermeneutici cuprinzătoare, sensul căreia este nu doar religios, ci de ordinul teologiei istoriei. Lectura operei sale trebuie să fie așadar una de tip anagogic” spune autorul. Hermeneutica sa vine, aș spune, dintr-o generozitate metodologică. Nu se cantonează într-un domeniu și frenetizează asupra Totului, căutând mereu noi și noi poteci. Scriind despre absolutul epifaniei, desparte trei prezențe ale ei, pornește de la observația lui Paul Barolsky, care distinge: epifania Cuvântului din perspectiva semnificațiilor ei (simbolice), epifania interiorității, cărora autorul nostru le adaugă și epifania artei însăși. Este evident că fiecare dintre ele presupune elemente diferite de abordare și spectacolul trecerii de la una la alta este răpitor. „Aceste două epifanii sunt semnalate, de altfel, de personajele însele, pe de o parte, mâinile ridicate, palma așezată «streașină» la ochi sunt indicii ale ecoului în conștiință al irezistibilei revelații luminoase (sunt, mai exact, simptome ale vieții ascunse a conștiinței), pe de altă parte, «acești actori magistrali care sunt degetele și, în particular, cel mai agitat, cel mai ambițios dintre toate, arătătorul» […] sunt indicatori ai Cuvântului însuși și ai misterului Întrupării, imaginea devine elocventă în sens retoric, primind forța ilocutorie a unui discurs oral (eventual, de amvon). Eficiența acestei distribuții de roluri și a acestei polifonii gestuale […] este deplină. Mai întâi, opera este construită ca rețea «vibratorie» a conștiințelor (consonante sau conflictuale) ale personajelor. Apoi, acest sistem de pathos formula […] face ca operei să îi fie proprie forța de atracție, de implicare, de angajare a privitorului, efectul ei de contagiune provocând emoții (sau comoții) similare în propria lui psihologie”. Estetica pe care ne-o propune autorul nostru nu este una formală (decât într-o primă etapă a analizei), ea ține de o fenomenologie a subiectului, fie cel creator, fie cel al narațiunii, fie receptorul operei. De aceea am lăsat acest citat mai dezvoltat, esteticul este a arăta, și el nu poate fi, în cele din urmă, înțeles decât din perspectiva marii Prezențe a transcendenței printre noi. În acest sens se construiește viziunea estetică a lui Luigi Bambulea. Astfel, între „hieratismul iconic și dramatismul narativ”, opera lui Leonardo vine în întâmpinarea noastră ca o lecție, o meditație despre coborârea logosului în istorie și uimirea primilor (ce extraordinar privilegiu!) oameni cărora le-a fost dat să fie martorii unicului Moment.
În trecere, într-o notă de subsol, autorul amintește că intenționează să scrie o monografie despre întreaga operă a lui Leonardo. Ținând seama de ce a făcut cu un singur tablou, ne putem aștepta la ceva magnific. Termenul nu este excesiv, ne aflăm doar în epoca lui Lorenzo, cel astfel supranumit. Să subliniez și eleganța deosebită, de album, rafinată și somptuoasă, a cărții apărute la Editura Eikon, atenția la fiecare amănunt grafic, pe măsura sărbătorescului subiectului și a tratării sale. Fără îndoială avem de-a face cu cel mai strălucit debut de mulți ani, ținând nu doar de istoria artei plastice, ca disciplină academică, ci de sfera umanioarelor în genere. Și cu o personalitate intelectuală care ne edifică speranța.
Luigi Bambulea, Artă și epifanie. Construcție, discurs și viziune în „Adorația Magilor” de Leonardo da Vinci, Editura Eikon, 2024