În stație coborâră două persoane și urcă una singură. Autobuzul pufăi tare și se urni din loc învăluit într-un nor de fum.
̶ Ce te grăbești așa? îi zise bărbatul femeii, care o luase înainte, cu geanta săltându-i pe coapsă.
̶ Ți-am spus doar că vreau să văd emisiunea.
– Toate vă uitați la prostiile alea lacrimogene, mormăi el, supărat.
̶ Bine că ești tu deștept! chicoti ea.
̶ Haide, o rugă bărbatul, și o prinse de mână.
̶ Lasă-mă, se feri ea, cu glas coborât. Poate mâine seară. Noapte bună! adăugă și intră într-o curte.
Bărbatul își aprinse o țigară și porni alene, pe drumul luminat de câteva becuri chioare.
Mihai așteptă un minut. Apoi, deschise portița și cercetă dacă mai era cineva în preajmă. Nu era nimeni, dar se auzeau glasuri vesele apropiindu-se. Traversă drumul cât ai clipi, ca o umbră.
Era în întârziere din pricina tatălui său, cel ce urcase mai devreme în autobuz. Nu voia să-l vadă când o șterge de acasă. Iar să ocolească prin vecini nu era o idee prea grozavă. Nu de data asta. Acum trebuia s-o ia pe scurtătură, să ajungă repede și să nu-l vadă cei care treceau pe drum. În sfârșit, bine că plecase! Când taică-său lucra în schimbul trei, adolescentul nu trebuia să dea nimănui socoteală pentru ce făcea seara. În special pentru seara de sâmbătă. Maică-sa era lipită de ecranul televizorului, iar soră-sa mergea la discotecă, aflată tocmai la capătul satului. Iarna și în zilele ploioase, ea și tinerii din vecini mergeau cu autobuzul muncitorilor. Dar în serile senine și calde, ca seara asta de sfârșit de august, era o plăcere să te duci pe jos, sporovăind cu amicii. Mai greu era la întoarcere, după câteva ore de zbenguială pe ritmurile muzicii. Fusese și el de câteva ori, în speranța că-și va găsi o prietenă, dar nicio fată, din câte-i prezentase soră-sa, nu-l luase în seamă. Unde mai pui că odată era să-l caftească un zdrahon, supărat rău pe toți pletoșii. Îl salvase bodyguardul în ultimul moment. De fapt, zdrahonul, la insistențele celuilalt, îl iertase, cu condiția ca data viitoare să-l vadă tuns frumos, cum îi șade bine oricărui bărbat. Promise că merge la frizer, ce era să facă, și de atunci înainte nu mai trecu pragul vreunei discoteci.
Oficial, părinții săi știau că-i la discotecă. El, însă, fie se întorcea de cum ajungea în fața ei, fie își tot amâna plecarea de acasă, dând meticulos cu lama peste tuleiele ce abia-i răsăriseră, schimbându-și iar și iar hainele, mai ceva ca o femeie, sau invocând neașteptate și urgente nevoi fiziologice, până când Alina, exasperată, îl lăsa baltă și mergea împreună cu prietenii lor. Rămas singur, putea, în sfârșit, să-și vadă de treburile sale. Dar exista un mare inconvenient: ținuta. La discotecă era preferabil să porți haine albe sau deschise la culoare, care să dea bine în lumina fosforescentă. Hainele negre erau de evitat, fiindcă scoteau în evidență mătreața și scamele. Or lui tocmai haine negre îi trebuiau, ca să-l camufleze în noapte, și cât mai rele cu putință, să nu-ți pară rău după ele dacă le rupi în vreo creangă sau ți le sfâșie câinii. Parcă n-o pățise! Sărise pe el dulăul primarului, că n-apucaseră să se împrietenească cum trebuie, făcea mereu nazuri, ca stăpânu-său; noroc că erau blugi de la second-hand. Să îmbrace haine de discotecă și pe urmă să se schimbe nu putea: locuiau câteșipatru în aceeași casă și l-ar fi văzut ai săi. Așadar, cel mai bine era când taică-său lucra în schimbul trei, soră-sa se bâțâia la discotecă sau stătea cu băieții pe bancă, iar maică-sa urmărea emisiunile și serialele ei dragi. Atât de dragi, încât nu-i mai păsa de nimic. „Unde mergi, Mihăiță?” îl întreba pierdută, când el avea chef să iasă. Peste săptămână, nu vedea mare lucru; totuși ieșea adesea, parcă mânat de un demon. „Pe bancă, cu fetele și băieții”, mințea adolescentul, senin. „Acolo-i și Alina?” „Acolo.” „Bine, să fiți cuminți.” Îi venea să râdă: să fie cuminte? Mai degrabă vigilent, perspicace, cu tact… Altfel era pierdut. Dar prefera să riște decât să-și piardă vremea cu proștii ăia, trebuind să le asculte glumele nesărate și să le suporte flirturile penibile. Mai bine ar lua exemplul Alinei, care de multe ori trecea direct la acțiune.
În vremea aceea, oamenii din sat se spălau pe de-a întregul sâmbăta seara. Sau în ajunul marilor sărbători, când acestea cădeau peste săptămână. Vara mai mergeau și la pârâu, dar apa de aici era cam murdară. Câteodată aducea hoituri. Pui abia fătați, de câine ori de pisică, aruncați de cei ce locuiau în amonte. Oricum, și ei aruncau destule mizerii în pârâu. Așadar, spălatul de sâmbătă seara era cât se poate de important. Sătenii își încălzeau apa pe sobă și o turnau în covata așezată în bucătărie, mai întâi pe un scaun, să se spele pe cap, apoi pe podea, să-și spele restul corpului. De regulă, trăgeau draperiile; dar mai uitau s-o facă: cine naiba să se holbeze noaptea la ei?… Mai târziu, când s-au construit casele cele noi, prevăzute cu camere de baie, oalele cu apă fierbinte erau purtate până la cadă, să o umple măcar pe jumătate. Cam atât găseai înăuntru: o cadă, câteva prosoape, eventual o oglindă. Rar un boiler pe lemne, acolo unde exista și un hidrofor, la cei înstăriți. Ce se mai lăudase iarna trecută directorul școlii când își terminase camera de baie! „Faianță, gresie, vană mare, tot ce trebuie! se umfla el în pene. Și un wc atât de alb, că nici nu-ți vine să te așezi pe el! Plus un bideu de toată frumusețea!” Mihai se duse sâmbăta următoare s-o vadă goală pe nevasta directorului, fosta lui profă de mate din gimnaziu. Câinele era pus pe lanț, lătra ca un disperat, dar nu ieșea nimeni afară. Luă scara de la cotețul găinilor, o duse în spatele casei și o rezemă de perete. Vârî sub ea un par, să nu cedeze, și urcă cu grijă până în dreptul ferestrei. Într-adevăr, frumoasă baie avea directorul școlii! Frumoasă era și fosta lui profesoară, atât cât apucă s-o vadă, dându-și jos capotul. Pe urmă, geamul se aburi complet și nu mai văzu nimic. Coborî necăjit și duse scara înapoi la locul ei. La urmele lăsate pe zăpadă se gândi abia când ajunse acasă. Se frământă ore întregi, de teamă că ar putea fi prins. Măcar că urmele sale se pierdeau în drumul bătătorit de mașini și sănii. „Ați auzit ce-a pățit directorul școlii?” zise taică-său a doua zi, spre seară. Mihai îngheță. „A avut azi niște musafiri, continuă tatăl, și unul dintre ei, băut bine, a confundat bideul cu veceul! Treaba mare, vă dați seama! Băiatu-său cel mic le-a spus copiilor, pe uliță.” „Așa-i trebuie, făcu mama, la cât se laudă cu buda lui din casă!” Mihai zâmbi strâmb; apoi râse cu gura până la urechi.
Adolescentul păși hotărât în curtea unde intrase mai devreme vecina lui. O femeie tânără și viguroasă, divorțată recent. N-avea câine, i-l otrăvise cu antigel fostul soț, după ce-i cotonogise bine pe ea și părinții săi. Acum zăcea în pușcărie. Lucrurile astea le cunoștea tot satul. Ce nu știa satul, sau doar bănuia, fără să aibă dovezi clare în acest sens, era că femeia avea o relație cu colegul ei de muncă, om însurat, cu doi copii. Mihai știa de legătura lor. Îi văzuse împreunându-se în odaia ei, pe prispă, în spatele casei… Știa și despre alții. Pe un bețiv scandalagiu, temut de toată lumea, îl văzuse plângând ca un copil de față cu nevastă-sa. „Nu mai fumez de la revoluție încoace, se căina bietul om, prăbușit lângă pat, dar nu mă pot lăsa de băutură, Doamne, nu mă pot lăsa de băutură!” Pe o verișoară de-a doua o văzu în pat cu socru-său, în timp ce bărbatu-său muncea pe rupte în străinătate. Pe altă femeie, despre care se zicea că-i curvă, o văzuse închinându-se la icoana Maicii Domnului, ștergându-și lacrimile la sfârșitul rugăciunii, și de atunci înainte nu se mai opri sub fereastra ei. Patronul magazinului își număra banii de fiecare dată când mergea s-o pândească pe nevastă-sa. La patronul discotecii nu îndrăznea să meargă, fiindcă avea pușcă și câini de vânătoare. Din același motiv nu-l vizita nici pe brigadierul silvic, deși avea o nevastă…
Mihai știa destule despre mulți consăteni. Pesemne știa mai multe chiar decât părintele Anton. Și, asemeni părintelui, nu putea să vorbească despre ceea ce afla. Risca să se dea de gol. Noroc că Anton nu-l întrebase la spovedanie pe unde-și purta pașii sâmbăta seara. Credea, de bună seamă, că țopăia la discotecă până în zori, așa ca ceilalți tineri, de veneau apoi la sfânta liturghie cârpiți de somn, care mai reușeau să vină. Tocmai de aceea, la cincisprezece ani, îl întrebase dacă a fost cu fete. Nu fusese. Un an mai târziu îl întrebă, frust, dacă curvise. Cu cine, părinte?! Încă era virgin. Gânduri necurate, da, avea. (După ce ajungea acasă, în liniștea camerei, eliberat de surescitarea din ultimele ore, se gândea la ce-i fusese dat să vadă în acea seară.) A recunoscut cu jumătate de gură și păcatul malahiei; după ce, inițial, părintele îl înspăimântase de-a binelea întrebându-l dacă curvise cu diavolul. Cu diavolul? bâjbâi Mihai. Mai rămânea să facă un pact cu el, ca Teofil din Adana, și era terminat pentru tot restul vieții! „Prostii!” și-a zis băiatul, pentru liniștirea sufletului său greu încercat. Se tot gândea însă la diavol când ajungea în spatele casei parohiale și, în cele din urmă, a încetat s-o mai pândească pe preoteasă.
Ar fi putut afla și mai multe secrete de familie, mai ales în serile de vară, când mulți deschideau ferestrele și coborau storurile, și-i putea auzi cum își vorbesc. Dar nu-i făcea nicio plăcere să-i audă cum se ceartă, cum bârfesc ori cum se sfătuiesc. El voia doar să le vadă pe acele femei. Fete vedea mai rar, mai mult în zilele de post, când nu mergeau la discotecă. Dar vedea destule femei, tinere sau mai trecute la ani, măritate, divorțate, văduve… Le întâlnea în zilele următoare, le saluta politicos și zâmbea în sinea lui, de parcă ar fi fost deținătorul unor mari secrete. „O, de-ai ști tu ce știu eu”, își zicea, privind-o pe cea din fața lui. Sau: „Pe tine, frumoaso, nu te-am mai văzut de mult, ar fi cazul să te vizitez.” Dacă nu-i surâdea norocul într-un loc, mergea în altul. Avea, oricum, țintele lui (nu mai mult de cincisprezece, că doar nu era să ia casele la rând!) și rareori se abătea de la ele. Doar în situații excepționale, cum era și acum.
Toate serile de sâmbătă erau speciale pentru Mihai, dar parcă pe asta o așteptase mai mult ca oricând. De câteva zile umbla vorba că nea Traian și tanti Norica, cum le spunea el celor doi consăteni, ar fi adoptat o fată. Ei nu puteau să aibă copii, fuseseră și la doctori, și la vrăjitoare, în zadar; rămaseră doar cu cheltuiala. Așa că acum, când se apropiau de șaizeci de ani, au înfiat o fată. Nu știa nimeni cum arată și, în general, lumea nici nu prea era curioasă să afle, bănuind că era o fetiță până-n doi, trei ani, cel mai probabil brunetă, cu ochii negri, aidoma celorlalte copile adoptate sau luate în plasament în sat, vreo cinci la număr. „Vă înșelați amarnic! A-mar-nic! strigă într-o zi fostul învățător, căzut iremediabil în patima alcoolului. Țin să vă informez că e mare, să tot aibă cinșpe, șaișpe ani, poate chiar șapteșpe! Domnișoară în toată regula. Și-i frumoasă foc, c-am văzut-o preț de câteva clipe la fereastră!” O fi văzut-o el preț de câteva clipe, numai că satul nu prea punea preț pe vorbele lui, ce se dovedeau, cam de fiecare dată, niște bazaconii. Totuși, câțiva vrură să afle. Își găsiră de lucru și bătură la ușa familiei Neaga. „Traiane, împrumută-mi, te rog, pentru un ceas, bicicleta ta, că a mea are pană”, zise un tânăr. „Norico, uite, am făcut prăjitură cu măr și v-am adus și vouă să gustați”, spuse o vecină. Pe urmă venea, aparent într-o doară, marea întrebare: „Am auzit că ați înfiat o fată, e drept?” Și curioșii primeau de fiecare dată același răspuns: „Da, am adoptat-o pe fiica unor rudenii, moarte acum câteva luni într-un accident de mașină. E în pat, nu se simte bine nici acum, după trauma suferită.” „Și fata e așa, mai mică, sau e domnișoară?” nu se lăsau oamenii cu una, cu două. „E domnișoară”, răspundea nea Traian, cu un ochi la nevastă-sa, mereu îmbufnată. Când el rostea domnișoară, tanti Norica parcă scotea fum pe urechi. Sătenii clătinau din cap: „Amândoi părinții morți într-un accident. Biata fată!” Se prefăceau îndurerați și plecau dezamăgiți, povestindu-le apoi, în felul lor, și altor curioși ce aflaseră.
Istoriile astea aprinseră imaginația multor băieți. Unii dintre ei, stârniți de foști experți în activități de filare, acum bărbați în toată firea, ce renunțaseră să se holbeze la femei despuiate, ajungând între timp să se bucure de deliciile lor, chiar își propuseră să meargă s-o pândească de la fereastră, să vadă cu propriii ochi despre ce-i vorba. Mihai află de intențiile lor, destul de neserioase, până la urmă, spuse la o bere. „Hai cu noi, mă Mihai, râse unul dintre băieți, să vezi și tu cum arată o femeie goală în afară de mă-ta!” Ah, ce i-ar mai fi plăcut să-i spună idiotului cum arătă maică-sa goală și pe cine primea în pat când taică-său era plecat de acasă cu tirul prin țară! Îl blestemă în gând, refuză categoric să-i însoțească și se grăbi să le-o ia înainte. Împiedicații ăia erau în stare să-și aprindă țigările sau chiar să bată în geam când fata se dezbrăca, apoi s-o ia la goană cu câinele după ei, numai ca să râdă ca proștii, a doua zi la crâșmă, fără să le pese de gura satului, sau ce le-ar putea face nea Traian, om aprig din fire, aflând pe unde umblaseră. Pentru el asta ar fi însemnat un adevărat dezastru! Nu neapărat urecheala în sine îl speria, cât oprobiul satului, mustrările, exagerările nedrepte și râsetele prostești ce aveau să se țină lanț săptămâni și luni în șir. Una e să se lege oamenii de tine că ai părul lung, și cu totul altceva este să te ia la rost o mulțime de femei și bărbați, ba chiar și copiii lor. Să te arate cu degetul atât cei la care ai fost, cât și cei la care încă n-ai ajuns, sau nici măcar nu ți-ai dori să ajungi vreodată. Ar fi ajuns precum consăteanul său prins la tăiat de lemne: i s-au pus în cârcă toate furtișagurile din pădure, făcute și nefăcute. Și apoi, ce-ar fi spus taică-său! Să nu mai poată ieși deloc seara… O, mai bine să nu se gândească la asta!
Străbătu curtea cu pași mari, apoi se strecură pe lângă peretele șurii. Ușa grajdului era deschisă, auzea vitele rumegând. Porni pe cărare, printre pomi, până ajunse la pârâu. Dinspre cuibul pierzaniei, basul muzicii răzbătea până la el ca un bubuit, întrerupt din când în când de dedicațiile DJ-ului.
Păși cu grijă peste puntea de lemn. Când ajunse pe celălalt mal, zgomotul muzicii se stinse ca prin farmec. În liniștea abruptă a serii, auzi susurul apei. „Ce ciudat, își zise Mihai. Pesemne au închis chiar acum ușa și ferestrele. Și totuși, nu se mai aude nimic. S-o fi luat iar curentul…” Privi spre sat. Beznă peste tot. „Dar nici măcar vocile oamenilor nu se mai aud…” Deodată tresări: în vârful unui arin țipă o cucuvea. Și atunci începu să alerge către casa lui Traian.
Nu era departe. Trecu prin mijlocul viei, lăsă în urmă căpițele de otavă și se pomeni lângă un gard înalt. Portița era mai spre dreapta, știa locul ca-n palmă. Se cățără sprinten pe gard. Când dădu să sară dincolo, un leaț se frânse sub greutatea lui. „Bine că are timp de pescuit, dar de gard nici că-i pasă!” își spuse Mihai, furios. Era pentru prima oară când îl judeca cu asprime pe nea Traian. De bună seamă din cauza încordării ce-l stăpânea. Fiindcă, în sinea lui, adolescentul îl admira nespus pe acest om: amândurora le plăcea să-și consume pasiunile în taină. Nu era un secret pentru nimeni că lui Traian Neaga îi plăcuse dintotdeauna pescuitul. Secrete erau însă locurile unde acesta mergea la pescuit. Pornea cu noaptea-n cap și în ultima vreme, de când reușise să se pensioneze pe motiv de boală, lipsea și câte trei zile de acasă. Câțiva chiar îi urmăriseră, dar de fiecare dată îi pierdură urmă, indiferent cu ce ar fi mers, cu mașina, cu motocicleta sau cu bicicleta. Și mai ales erau învăluite într-un mister total capturile sale. Cât pește a prins? Ce fel de pește a prins?… Cu toții știau atât cât lăsa nea Traian să se știe, nimic mai mult. De aici invidioșii au tras concluzia că în realitate omul nu prindea nimic, sau prindea foarte puțin, lăsând doar impresia că-i mare pescar. Bine, dar trofeele din holul casei sale, capetele mari de știucă? ziceau vechii săi admiratori. Eh, dădeau din mână răutăcioșii, alea-s de dinainte de potop! Amintiri din timpurile lui de glorie, de mult apuse! Traiane, nu te supăra pe ei, că nu știu ce vorbesc, încercau să-l consoleze prietenii. Iar nea Traian zâmbea pe sub mustață: îi părea bine că mulți nu mai dădeau doi bani pe el și nu-l mai urmăreau prin toate ponoarele și smârcurile doar de el știute.
„Numai de-ar fi și acum plecat de-acasă”, își zise Mihai. Și nu bine făcu doi pași, că un câine mare se repezi spre el, lătrând înfricoșător, gata să-l sfâșie. Erau prieteni buni, încă de anul trecut, dar mai că-i veni să sară gardul îndărăt, de frică. Scoase într-o secundă felia de pâine din buzunar și-i rosti numele încet și cât mai blând cu putință:
̶ Nero, Nero, sunt eu… Hai, fii cuminte… Uite, ți-am adus pâine…
Câinele îl recunoscu, se opri din lătrat și înșfăcă felia, dând din coadă. Mihai porni mai departe, cu patrupedul lângă el. Îl mângâia pe creștet din când în când, fără să-i vorbească, tot mai atent.
Casa era cufundată în întuneric, dar în șopron pâlpâia o lumină gălbuie. I se păru deodată că aude un murmur. Se opri locului și ciuli urechile. Era un cântec. Suav și tandru, aducea cu Over the rainbow, cântat de Judy Garland. Era altul, totuși, și nu venea dinspre cuibul pierzaniei, nu nicidecum, ci tocmai dinspre șopron. O fi radioul pe care nea Traian îl lua mereu cu el la pescuit, își zise băiatul, și se apropie tiptil, pe sub crengile pomilor. Călca același pământ, aceleași fire de iarbă și flori ca data trecută. Ocoli fânarul și trecu, prevăzător, în spatele șopronului. Se opri exact pe locul unde fusese și data trecută. Trebuia doar să se aplece puțin. Printre două scânduri mai depărtate, se vedea perfect înăuntru. De aici o văzuse în toată splendoarea pe tanti Norica. Din obișnuință, tot pe ea se aștepta s-o vadă îmbăindu-se în ciubăr, cu bărbatu-său alături, turnându-i apă dezmorțită, să-și limpezească părul. Dar nu era Norica.
În lumina șovăielnică a opaițului, zări profilul unei fete. Era singură. Ținea ochii închiși și cânta acel cântec necunoscut, atât de duios. Părul, lung și roșu, i se revărsa peste umeri și se împletea cu apa. Inima adolescentului prinse să bată cu putere. Un minut mai târziu, tremura tot. Când fata se înălță puțin, lăsând să i se vadă sânii, Mihai simți că se sufocă. Fără să-și dea seama, își lipise corpul de perete. Se înfipse în el. Pupilele i se dilatară, tâmplele îi zvâcneau. O dogoare îi copleși numaidecât, din cap până-n picioare, și aproape gemu de plăcere. În clipa aceea, fata se opri din cântat. Întoarse brusc capul și-l fulgeră cu smaraldul ochilor săi. Mihai se aștepta să țipe, să-l strige pe nea Traian. Dar fata tăcu. Spaimei din priviri îi luă locul, treptat, o ură latentă. Apoi, cu ochii tot ațintiți asupra lui, se scufundă ușor. Coada, cu sclipiri de argint, bătu aerul cu furie înainte să dispară în vâltoarea de ea însăși zămislită…
Deodată simți o durere năprasnică în ceafă.
̶ Ce cauți aici, mă, închinarea cui te-a făcut! zbieră nea Traian, și ridică iar brațul, să lovească.
Nimeni nu află ce se petrecuse în acea seară. A doua zi, de teama vizitatorilor inoportuni și, mai ales, ca să scape odată de gura nevestei sale, nea Traian se hotărî să ducă sirena înapoi în mediul ei natural. Cu inima grea se duse, cu inima și mai grea se întoarse acasă, regretând amarnic că ascultase de Norica. Se certară urât de tot. Apoi se întoarse după ea. Dar n-o mai găsi. Nici atunci, nici în zilele și lunile următoare. Deveni un om insuportabil, era când ursuz, când certăreț, și bea tot mai des. După niciun an, cei doi soți divorțară. Norica se mută la o nepoată de-a ei, rămasă într-adevăr orfană de ambii părinți în urma unui accident rutier, iar Traian, acum cu desăvârșire liber, stătea mai mult la pescuit decât acasă. Lipsea chiar și o săptămână întreagă. Era tot mai îmbătrânit, tot mai neîngrijit, tot mai ruinat. La un moment dat, nu se mai întoarse. Îi găsiră niște pescari trupul pe malul unei bălți, sau ce mai rămăsese din el, nu mare lucru.
Mihai termină cu bine liceul; a urmat și o facultate oarecare, mai mult ca să aibă și el o diplomă. Este o fire practică, mereu dispus să învețe lucruri noi. După ce-a schimbat mai multe slujbe, de câțiva ani se ocupă cu montarea sistemelor de securitate. E un bărbat chipeș, înalt, cu plete. Și încă neînsurat. Lumea spune despre el că-i foarte pretențios la femei. Poate că da, poate că nu. Într-o singură privință nu se înșală lumea: toate iubitele lui Mihai au fost, fără excepție, roșcate cu ochii verzi.