Nicolae Negru (n. 1948) este un cunoscut și foarte respectat scriitor, dramaturg și publicist basarabean. Un vechi militant al Mișcării de Eliberare Națională de la începutul anilor ‘90. Piesele sale de teatru au fost premiate și jucate pe scene profesioniste din Republica Moldova. Traseul său de editorialist, început în epoca Gorbaciov, continuă de câteva decenii. Analizele sale politice sunt citite cu mare atenție de toată lumea, de prieteni și de adversari, dar și de oameni dezinteresați, dornici să înțeleagă meandrele bestiarului politic basarabean: sunt texte bine documentate, de o remarcabilă sobrietate stilistică și documentară, care nu-și refuză însă elocința metaforei și, uneori, accentele caustice.
Originar din Ciutulești, raionul Florești, fostul județ Soroca, un sat de pe valea Răutului străjuită de stânci priporoase, Nicolae Negru a publicat recent o carte de memorii, intitulată O progenitură dușmană (Editura ARC, 2024), despre deportarea familiei sale în Siberia în aprilie 1951.
În Moldova s-au publicat în ultimii 30 de ani mai multe cărți de memorii despre foamete și deportări, se montează spectacole de teatru, s-au turnat și filme cu tentă parabolică și documentară. Cartea lui Nicolae Negru, care abordează aceeași vastă tematică, surprinde însă prin atitudinea auctorială – senină, nuanțată, lipsită de încrâncenare –, construind o inedită convenție a povestașului.
În prologul cărții, autorul își declară intenția cu care a pornit la drum. E o carte scrisă pentru nepoții săi, Olivia și Călin Ioan, cărora a dorit să le lase ca moștenire povestea copilăriei și în bună parte a primei sale maturități, pentru că rememorarea anilor petrecuți în surghiunul siberian este întrepătrunsă de filoane din tinerețea sa, în contextul unei RSS Moldovenești „pacificate”, din anii ’70-‘80, când, după absolvirea Institutului Politehnic din Chișinău, a lucrat ca economist la GOSPLAN (Comitetul de stat al planificării). Spune Nicolae Negru:
„A fost un exercițiu îndelungat al cunoașterii și recunoașterii de sine, al sondării unei lumi greu de imaginat, ce nu mai există, ale cărei urme dispar cu viteza schimbărilor tehnologice sub mormane de plastic, sub diluvii și reziduuri informaționale. Eu sunt unul dintre ultimii mohicani care le mai pot citi, care mențin legătura între lumea de ieri și cea de azi, între un secol și altul, reprezint partea românimii răsfirată pe două continente, între est și vest, neinclusă în taxonomii și hărți.” (p. 8)
Cartea lui Nicolae Negru e concepută ca un roman, în care nu principiul cronologiei stă la bază. Suveica narativă sare de la un plan la altul, începe cu deportarea în Siberia, dar are ca punct declanșator conduita celor trei frați, Ionică (cel mai mare), Nicolae (mijlociul, tot el și naratorul) și mezinul Alexandru, în trenul care îi ducea în Siberia, locul de recluziune, acolo unde se va naște și cel de-al patrulea frate, Gheorghiță, dar combină, cum spuneam, și amintiri mai recente, din ultimii ani ai URSS-ului, și glisează spre considerații filozofice mai generale despre viață, destin, identitate, despre hazardul nașterii.
Una din marile înșelăciuni ale regimului sovietic era să prezinte dezrădăcinarea forțată ca pe o mare binefacere pe care le-o aduceau românilor basarabeni comisarii bolșevici. La Muzeul Național de Istorie de la Chișinău, în sala rezervată calvarului deportărilor, am văzut un afiș al propagandei sovietice, în care o familie de moldoveni stau confortabil în compartimentul unui tren de pasageri (nu într-un vagon de vite!) – un tată, o mamă și doi copii – și contemplă o hartă a Siberiei, unde se vor muta: zâmbesc, sunt fericiți, de parcă ar merge la Disneyland.
Familia autorului, părinții, Mihail și Domnica Negru, și cei trei copii, fusese ridicată pentru că tatăl refuzase să ia parte la alegerile formale de deputați ai URSS. Erau deportați „na vecinoie poselenie”/„strămutați pe vecie”, asta scria în documentul pe care Nicolae Negru l-a obținut din arhiva Procuraturii Generale de la Chișinău în 1990. După câțiva ani de la moartea lui Stalin, familia Negru a reușit să se întoarcă în Basarabia, mai întâi mama cu copiii, apoi și tatăl.
Lunga călătorie spre Extremul Orient a început cu ziua de 1 aprilie 1951, când după miezul nopții în ușa casei lor din Ciutulești au bătut NKVD-iștii. Nicolae Negru povestește despre prima sa „evadare”, când, într-o gară, scăpat de sub supravegherea părinților, s-a strecurat din vagonul care-i ducea în adâncul Rusiei și a pornit, voinicește, pe jos, în direcție inversă, spre capătul garniturii de tren, adică acasă, spre Basarabia, dar soldații sovietici l-au oprit: nu le-a fost prea greu, „fugarul” avea 2 ani și 5 luni. Una din primele amintiri din taiga a fost aventura cu un mistreț care l-a mușcat de picior și puțin a lipsit să-și piardă viața. Povestește cum mâncau, ei, copiii, nuci de cedru, scociorând în scorburile veverițelor, iarna. Cum l-a ajutat pe un băiat din partea locului, mai mare decât el, să pescuiască, dar fără să primească vreun pește drept mulțumire… Și multe altele.
Au stat cu familia în câteva localități din Siberia, rupți de restul lumii, în mijlocul oceanului de pădure: „Taigaua a grăbit maturizarea noastră, a mea și a fraților mei, aș spune că fiecare an trăit în Volînka și Zimovskoe putea fi egalat cu doi-trei ani din Ciutulești sau orice alt sat din Basarabia.” Și la școală, în Siberia, a purtat stigmatul de „dușman al poporului”, de „progenitură dușmană”, era ocolit de colegi și privit cu suspiciune de învățătoare, motiv pentru care îi plăcea mai mult să stea singur. Pe de altă parte, educația sovietică începuse să-și facă efectul, revelând conflictul dintre „valorile” cultivate de regim și convingerile anticomuniste ale părinților săi: ca atunci când tatăl, înfuriat la culme, a aruncat pe fereastră cartea despre „micul Lenin”, pe care Nicolae o adusese de la școală.
Primele semne ale patriei românești îndepărtate, acolo, în Siberia, a fost un cântec, „Leano”, interpretat de o voce feminină, auzită la un difuzor în centrul localității Pîșkino, unde Nicolae venea cu tatăl său o dată pe săptămână la baia publică. Îmboldit de dorința să vadă „țara îndepărtată”, „raiul” din care fuseseră izgoniți și despre care le tot povestea mama, Nicolae a urcat într-o zi într-un mesteacăn înalt, sperând să zărească din vârful lui Ciutuleștii, Basarabia. A fost o faptă nesăbuită: băiatul a căzut de sus, luxându-și picioarele. Ar fi putut fi mult mai rău. Norocul lui a fost că lunecarea i-a fost amortizată de crengi.
***
Nicolae Negru spune într-un interviu că tot ce a scris în carte sunt evenimente, lucruri reale, însă îndepărtarea în timp, relatarea lor retrospectivă, le dă un alt sens, pentru că le conectează cu înțelegerea lor ulterioară, producând relații de cauzalitate ce i s-au revelat mai târziu, la vârsta maturității. Apoi ordinea în care sunt imbricate aceste fragmente ascultă de o logică diferită de trăirea și perceperea în imediat a unor sentimente și întâmplări. Acesta e pactul ficțional, suprarealitatea pe care o construiește autorul, fără a ști cum va arăta tabloul final.
Găsim o sugestie vizuală a acestei convenții chiar pe coperta cărții: un băiețel care privește prin crăpătura dintre două scânduri ale vagonului ce îl duce spre Siberia. Ochii săi surprind frânturi, decupaje de realitate, atât cât îi permite fanta îngustă. Întregul lumii îi scapă sau, mai bine zis, întregul se va constitui mai târziu și va fi o creație a minții sale, lucrarea scriitorului.
Amestecând amintiri din copilărie și adolescență, anii petrecuți în Siberia, întoarcerea în Basarabia, recuperarea casei părintești din Ciutulești, viața grea de la țară, închiderea bisericii din sat în anii ’60, și apoi deschiderea ei după 1990, relațiile cu bunicii, dar și secvențe memorabile, pătrunse de o emoție intensă, despre moartea mamei sale (un adevărat poem în proză!), Nicolae Negru își modifică pe parcurs scriitura, transformând-o într-o cronică a timpurilor, cvasidocumentară, citând nume ale unor intelectuali implicați în activități subversive și victime ale regimului, cum au fost disidentul Gheorghe David, internat într-un spital de psihiatrie, deja în anii perestroikăi, pentru o scrisoare trimisă lui Gorbaciov în care critica invazia sovietică în Afganistan, sau Alexandru Șoltoianu, Mihai Moroșanu, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc…
Vorbește despre rezistența lui Alecu Reniță, Ilie Bratu, Vasile Nedelciuc și a altor prieteni și comilitoni ai săi. Evocă intențiile lor subversive, de pildă, confecționarea unui rotaprint pentru tipărirea de manifeste antisovietice. Își analizează, fără iluzii, strategiile de supraviețuire, încercând să fenteze regimul, să-i inducă falsa impresie a loialității, dar păstrându-și libertatea de gândire – o atitudine „șmecheră” privită cu mult scepticism de tatăl său, care a rămas un anticomunist pur și dur toată viața. Pentru că, spune autorul: „orice strategie rațională care te determină să minți, să te conformezi, care presupune o amânare a bătăliei decisive, conține și o doză de umilință, poate ascunde și o frică, o lipsă de curaj.” (p. 214)
Mihail Negru nu s-a îmbătat cu apă rece nici atunci când fiul său, autorul acestei cărți, i-a dat vestea că vrea să se implice în mișcarea democratică ce lua amploare în Basarabia la sfârșitul anilor ‘80, însă și el, bătrânul opozant, trecut prin numeroase încercări, a trebuit să admită până la urmă că un imperiu al terorii și minciunii, ce părea veșnic, se poate prăbuși, are temelia de fum…
O proză autoreferențială, autobiografică, excelent scrisă și foarte persuasivă în ce privește esența comunismului sovietic: persecuțiile, dezumanizarea, viața cotidiană, sistemul de valori, trădarea semenilor. O carte încărcată de o filozofie a existenței venită din educația primită de la părinți – români dintr-o bucată –, din experiență directă, și irigată de lecturi fundamentale.
„A privi prezentul și pe propria viață ca pe o realitate istorică”. Este o cugetare din Herman Hesse, unul din motto-urile cărții lui Nicolae Negru. În interiorul acestui scenariu imuabil, umanul are totuși variațiuni infinite, cum este cazul unor ruși, citați de autor, care puși în fața unor argumente imbatabile, legate de identitatea națională a basarabenilor, au început să învețe limba română.
Un alt motto, bine ales, este din Bertrand Russell: „Nu mi-aș da viața pentru convingerile mele, pentru că s-ar putea să greșesc.” Nicolae Negru are convingeri ferme – este unul dintre intelectualii cei mai integri pe care-i cunosc –, dar cu acest citat ține să-și ilustreze spiritul critic, dubitativ, judecata nuanțată asupra împrejurărilor capabile să contureze un destin.
Nu voi exagera dacă voi spune că volumul O progenitură dușmană furnizează o lectură formatoare tinerelor generații de azi, pentru care libertatea este un fapt cât se poate de banal și firesc, deși pentru acest „firesc” părinții și bunicii lor au plătit cu ani lungi de suferință și privațiuni, iar mulți dintre ei chiar cu viața.
Nicolae Negru, O progenitură dușmană, Editura ARC, 2024