ROMÂNIA LITERARĂ 1-2 / 2025
Din 10 ianuarie. Gabriel Chifu, „Ce a fost, ce va fi”: Lumea academică și cea literară tocmai marchează centenarul unei lucrări fundamentale, Istoria civilizației române moderne de E. Lovinescu. Extraordinarul critic și teoretician vorbește despre legile după care s-a făcut transplantarea civilizației apusene la noi în țară. Totdeauna, „de sus în jos“, de la elite spre mase, „din afară înăuntru“, „de la formă spre fond“, „după legile imitației, în integralitate“, „împrumutând formele Apusului fără distincțiune“ și abia în faza a doua manifestând și „spirit critic“; deci, împrumut la început și abia după aceea adaptare și prelucrare. Se pare că fundamental nu s-a schimbat mai nimic. Și astăzi, demersul nostru colectiv de așezare a țării pe calea benefică, întru modernizarea ei și buna ei funcționare, trebuie să se desfășoare ascultând de aceleași legi, de aceleași mecanisme sociale ca în urmă cu o sută de ani: de sus în jos, de la elite spre mase. Mereu în structura societății noastre a existat o pătură numeroasă a populației puternic conservatoare (e un termen eufemistic pentru a nu folosi cuvântul care se potrivește de fapt, retrograd/ retrogradă!) căreia, dacă-i vrei binele, trebuie să i-l faci silit, împotriva dorinței sale de moment. La rubrica lui, Mircea Mihăieș, „Suveranist, adică izolaționist”: Pe acest fond de irațional, direcția naționalist-șovină, izolaționistă, anti-democratică, anti-occidentală și anti-americană este în constantă creștere. Politicienii „mainstream“ nu au înțeles nimic din mesajele transmise de electorat. Indiferent de influența „elementului statal străin“ (numele de cod al Rusiei, pe care oficialii de la București se sfiesc să-l rostească direct), voturile au fost, totuși, puse în urne de români, fără să le stea nimeni cu mitraliera în spate. Faptul că aceștia nu au convingeri democratice suficient de puternice și că cedează la cea mai grosolană propagandă nu e meritul rușilor, ci vina clasei politice autohtone. Iar nerușinarea de a nu ține cont de avertismentele votanților, refuzul schimbării și cinismul de a promova aceeași pegră politică expirată arată că răul cel mare abia urmează. În alte pagini, Aurel Pantea (interviu realizat de Marcel Vișa): Astăzi poezia care se practică este cea a transcendenței goale. Dacă poetul suprarealist găsește în lume o dimensiune care transcende simpla existență, găsește deci o realitate mai puternică decât realitatea zilei, dacă acest tip de poet este favorizat de transcendență, poetul douămiist sau postdouămiist nu găsește, în acest sens, nicio realitate care transcende cotidianitatea. El se hrănește din defiguralizarea limbajului. Se știe din poeticile mai vechi că limbajul artistic este al percepției directe, ci limbajul artistic este figurat. Ceea ce se întâmplă în poezia douămiiștilor sau postdouămiiștilor este defiguralizarea limbajului. Pentru poetul douămiist nu există divin, nu există sacru, nu există nicio valoare care transcende simpla existență, el se nutrește din cotidianitatea imediată a experiențelor lui… Există mai multe feluri de lectură a poeziei, și a literaturii în general. Există critică de gust care aparține prin excelență cititorului și care nu are conștiința valorii, și există critica profesionistă, ea fiind cea care stabilește selecția valorilor. În sumar (selectiv): Al. Călinescu, Vasile Spiridon, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Răzvan Voncu, Gh. Glodeanu, Ovidiu Pecican, Ioan Holban, Paul Aretzu, Angelo Mitchievici, Horia Gârbea, Liviu Capșa, Cristian Pătrășconiu, Dan Ionescu, Andrei Manolescu, C. Zaharia, Ștefan Mitroi, Augustin Cupșa, Marina Vazaca, Adrian Lesenciuc, Marina Constantinescu.
ORIZONT 12 / 2024
Varujan Vosganian (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Douăzeci și unu decembrie 1989 a fost pentru mine ziua aflată, calendaristic și simbolic, la jumătatea vieții. Aveam treizeci și unu de ani și jumătate… În noaptea aceea, în orele întâlnirii mele cu moartea mă gândeam la mine ca la un frate mai mic de care aș fi vrut să am grijă, însă nu mai puteam. N-aveam copii. Scrisesem câteva cărți, risipite prin sertare, pe care nimeni n-avea să le citească vreodată. Lumea mai mult o imaginasem decât o văzusem, căci nu ieșisem niciodată dincolo de granițele țării. Dacă eram mai ales ceea ce nu putusem împlini, atunci mai mult nu eram. Din perspectiva asta, dacă eram, totuși, ceva, eram un ratat… Ce-ar fi fost dacă România ar fi redevenit monarhie constituțională? (…) Privind, din perspectiva celor treizeci și cinci de ani, revoluția a fost ratată de cei care au participat la ea, dar nu a fost ratată de cei care nu au participat, adică de copiii noștri… Revoluție până la capăt n-a fost, restaurația a luat-o înaintea revoluției. Ceea ce caracterizase revoluțiile biruitoare, de la cea engleză și cea franceză până la cea bolșevică, era faptul că numărul celor uciși în tabăra reacționară era cu mult mai mare decât al celor uciși în tabăra revoluționară, învingătoare. În cazul românilor, lucrurile au stat exact pe dos… Dacă revoluția n-a fost dusă până la capăt, nici lovitură de stat n-a fost… A fost, neîndoielnic, o revoltă. Ea nu a avut nici ideile sau forța unei revoluții de a răsturna ordinea existentă, nici prudența conspirativă a unei lovituri de stat… Pentru poporul român Revoluția a devenit încă o traumă nelecuită. La rubrica lui, Vladimir Tismăneanu: Securitatea a servit ca instrument de supraveghere ubicuă și permanentă a unei populații tratată drept cobai. Pe 15 noiembrie 1987, Securitatea a strivit revolta anticomunistă de la Brașov. La fel cum, în august 1977, a strivit revolta anticomunistă din Valea Jiului. O instituție criminală care a servit dictatura unei clici de analfabeți însetați de privilegii și putere. La ancheta „Decembrie 1989: Revoluție sau loviluție?”, răspund – 1) Brândușa Armanca – Timișorenii au susținut cu tărie că a fost Revoluție. Dorința de libertate, mai puternică decât suplinirea lipsurilor materiale, a fost argumentul forte. Însă, spun cronicile vremii, Revoluția s-ar fi încheiat în 22 decembrie la ora 17, când a început la București lovitura de stat. 2) Aurel Cornea – Au fost ambele concomitent: revoluție și loviluție (lovitură de stat), într-un amestec imposibil de separat în mod real. 3) Ion Stanomir – Decembrie 1989 este momentul unei revoluții: la capătul acelor zile miraculoase şi tragice regimul comunist ajungea la capătul său, după jumătate de veac de tiranie. În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Paul Aretzu, Călin-Andrei Mihăilescu, Cristina Chevereșan, Grațiela Benga, Radu Carp, Smaranda Vultur, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Al. Ruja, Marian Odangiu, Al. Colțan.
APOSTROF 12 / 2024
La ancheta „Succesul și (sau) valoarea?”, răspund – 1) Iulian Boldea: Valoarea literară, cea care conferă identitate legitimă unui scriitor, stă în dimensiunea estetică a operei, relativ stabilă, chiar dacă, aşa cum spunea Lovinescu, e marcată de mutaţii şi redimensionări în timp, în funcţie de variabile extraliterare… Mulţi scriitori, consideraţi azi canonici, au avut un succes mai degrabă postum, după cum scriitori foarte bine prizaţi de public într-o altă epocă sunt, azi, ignoraţi. 2) Hanna Bota: Când un grup de critici se aliază pentru a susţine o anumită direcţie, pericolul este mai mare în a se comporta „politic“, dar ar putea fi şi invers: strângerea rândurilor ar putea fi benefică pentru susţinerea valorii, dacă moralitatea grupului şi interesul strict profesional ar fi de necontestat… Am văzut cărţi cu foarte multe cronici bune, cu primire excelentă, dar care au căzut repede în uitare: cititorii înşişi au amendat receptarea, cartea practic a dispărut. Poate scriitorul a fost într-o poziţie în care cei din jur i-au asigurat cronicile, dar nu i-au putut asigura şi cititorii. 3) Dan Gulea: Generaţiile viitoare aleg ce rămâne şi ce nu dintr-o epocă, iar succesul poate fi constatat mai degrabă postum, în ciuda unor încercări de „contemporaneizare“ sau, mai trist, de autovalidare. 4) Olimpiu Nușfelean: Succesul de public (unde ar conta numărul), fără confirmarea critică, nu înseamnă mare lucru… Acum, desigur că şi critica literară mai dă rateuri, dar totuşi e un motor care nu poate fi înlocuit cu altceva. 5) Grete Tartler: Despre un autor se poate spune că are şi succes, şi valoare, când e recitit. Ceea ce presupune, într-o anumită măsură, nu doar rolul publicului, ci şi al criticii. Cronicile atente şi la obiect pot îndemna cititorii să revadă textul, să-l înţeleagă într-un mod complex… Dar premiile, oricât de importante, pot conţine şi alegere la întâmplare, sau pot fi acordate după criterii care ţin de anumite contexte. Un premiu poate stârni (pe moment) curiozitatea unora în legătură cu autorul evidenţiat, dar nu şi dorinţa de a-l mai reciti. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Gabriela Adameșteanu, Radu Sergiu Ruba, Elisabeta Baciu, Casandra Ioan, Ștefan Melancu, Mircea Moț, Leo Butnaru, Ion Bogdan Lefter, Vladimir Tismăneanu, Ioan Cristescu, Cristian Vasile, Delia Muntean, C. Cubleșan, Tudor Iacob, Gabriel Coșoveanu. V. Igna.
STEAUA 11-12 / 2024
La Ovidiu Genaru: 90, scrie Ion Pop, „Un poet din «seria biorezistentă a șaizeciștilor»”: Unul dintre puținii rămași în mișcare din generația „neomodernistă” a poeziei românești. A avut timp destul să scrie, și a și scris, traversând etape ce nu i-au fragmentat prea mult opera din punct de vedere stilistic… Altminteri, scepticismul omului în privința posterității, a patriei recunoscătoare, impregnează o mare parte a acestor poeme târzii; penultimul din sumarul acestei cărți propune relativitatea și relativizarea receptării postume a operei: „Acum în amurg spre 90 m-au chemat în megalopolis:/ Pentru valoarea dumneavoastră de aur/ primiți această medalie de argint/ însoțită de cheia de cupru/ a Comunității/ Primiți această pensie de fier/ să vă clădiți monumentul de piatră/ în piața din spatele gării” (În megalopolis). Deocamdată, cititorii lui Ovidiu Genaru, contemporani cu poetul foarte viu, își pot da seama, în față cu cea mai nouă carte a sa, că autorul ei ar trebui să fie medaliat cu unul dintre metalele prețioase, constatând, pe de altă parte, că nu dă niciun semn de retragere la pensie. La Focus: Nicolae Prelipceanu, scrie Adrian Popescu, „Poetul dezamăgit”: „Poet al vibrației civice și deconstrucționist al minciunii sociale”, cum îl caracterizează Dan Cristea, Prelipceanu este un sceptic, înșelat în așteptările sale care visau o lume diferită de cea de ieri, de sub comunism, dar și de cea de azi, unde noul marxism ar vrea să omogenizeze, valoric, social, precum în socialism, totul, cu același sens descendent, nivelând prin globalizare unicitatea, individualitatea, anulând persoana… Dintre multele analize ale unei opere constituite… mă opresc la Ion Pop, care ne spune despre Nicolae Prelipceanu că „preferă să recupereze dimensiunea simbolică a faptului aparent banal ca proces de reabilitare poetică a trăirii în realitatea imediată”. Acest atașament la real presupune onestitate și luciditate, însușiri pe care le găsim la Nicolae Prelipceanu, dacă-i citim cărțile și îi ascultăm raționamentele, discuțiile, cozeriile, de unde nu lipsesc mai niciodată umorul și inventivitatea. În alte pagini, Aurel Codoban, „Inteligența umană în epoca reproducerii ei tehnologice”: Inteligența Artificială este un program – o mașină digitală – de comunicat, nu de gândit. Confuzia Conversației/ Comunicării Artificiale cu Inteligența Artificială ar trebui să ne pună pe gânduri: oare nu este gândirea noastră, nu sunt raționamentele noastre, doar un fel de a comunica cu noi înșine ca și cum am fi un altul? În sumar (selectiv): Flori Bălănescu, Ștefan Damian, A.T. Branca, Al. Ruja, Dan Gulea, Adrian Tudorachi, Mako Bela, Ovidiu Pecican, Ștefan Melancu, Hanna Bota, Ileana Cornea, Victor Cubleșan, Viorel Mureșan, Laura Poantă, Virgil Mihaiu, Gh. Glodeanu, Vianu Mureșan, Ioan Coroamă, Traian Ștef, Vlad Moldovan, Ionuț Costea.
RAMURI 12 / 2024
Cristian Pătrășconiu, „Vești bune”: La șirul veștilor bune, ceva care pare că nu are neapărat o legătură directă cu acestea: faptul că se bea, în continuare, multă (aș vrea să cred din ce în ce mai multă) cafea turcească la ibric / nisip. Sau, după caz (căci știu deja că aceasta depinde de locul în care te găsești): grecească, sârbească ș.a.m.d. În orice caz, cafea leneșă, din aceea care lasă loc reflecției, tihnei, visării chiar. Din aceea care încetinește timpul. Din aceea care îți dă timp. Timp, bunăoară, ca să citești. Sau să asculți – chiar și cu un ceai la îndemână sau un pahar cu vin (și acestea: nu acceleratoare, ci încetinitoare de timp…) – muzică adevărată. Și, poate, (ca) să întreții iluzia că o carte bună, un film bun, un concert de Bach sau Beethoven ne pot apăra de răul acestei lumi… În alte pagini, Cristian Fulaș (interviu realizat de Robert Șerban): Ce a mai rămas din faimosul peisaj critic care a sprijinit lansarea douămiismului, de exemplu? Mai nimic. Ce a mai rămas din critica anilor nouăzeci? Și mai puțin. Dacă există un declin real al culturii scrise de la noi, acela e declinul criticii de întâmpinare – pe care de la an la an am văzut-o împuținându-se și devenind aproape irelevantă. Criticii sunt bine mersi, își scriu studiile… Nu vreau să-i judec, n-ar avea sens, dar cam așa arată realitatea. Scriitorul de azi e relativ singur în „lupta” cu publicul și piața… Un critic contează atunci când scrie cronici, când participă la axiologie, la ierarhizare, contează mai puțin în jocul contemporan când scrie studii… Cred că într-o zi, poate în timpul vieții mele, vom vedea o literatură română mult mai importantă decât e azi, mult mai serioasă, mult mai profesionistă. În sumar (selectiv): Gabriel Coșoveanu, Cătălin Pavel, Gh. Grigurcu, N. Prelipceanu, Dumitru Ungureanu, Gela Enea, M. Ghițulescu, Gabriel Nedelea, Gabriela Gheorghișor, Dan Ionescu, Ștefan Vlăduțescu, Florin Logreșteanu, Silviu Gongonea, Daniela Firescu, Gabriela Păsărin.
DISCOBOLUL 4 / 2024
Gheorghe Grigurcu, „Jurnal”: Pentru un introvertit, tinerețea e așteptarea de-a fi ceea ce ar putea deveni, iar senectutea simțământul de-a fi ceea ce este. Pentru un extravertit tinerețea e simțământul de-a fi ceea ce este, iar senectutea așteptarea a ceea ce ar mai putea deveni. Infatuarea mohorâtă a unor vârstnici de acest al doilea tip. Plus: Mă întreabă un tânăr jurnalist: „Ce reguli s-ar cuveni aplicate în comportamentul față de un ins care și-a probat lipsa de caracter?” Răspund: una singură e suficientă. Să nu uiți că ai de-a face cu un ins lipsit de caracter. În alte pagini, Ion Pop, „Șansa de a privi pe fereastră”: Despre raportarea românilor la Occidentul mai larg, care urmează, cum se vede din mărturisirea Sandei Cordoş, linia lovinesciană din Istoria civilizaţiei române moderne, carte acum centenară: „Ex Occidente lux”; cu nota deceptivă că românii de astăzi, aflaţi cumva într-o situaţie „paşoptistă”, care ar cere energii constructive noi, au cam obosit. „Ne lipseşte – spune ea – celor mai mulţi conştiinţa de a fi occidentali”; şi adaugă: „poate că ai dreptate, că suntem în plin proiect paşoptist (deşi mie uneia această idee îmi dă frisoane), dar cred că ne lipseşte (din nou simplific, fireşte, şi nu iau în considerare nuanţele şi excepţiile) energia inaugurală a contemporanilor lui Bălcescu…. Paşoptiştii aveau un orizont pentru marile lor proiecte, noi părem o ţară fără orizont şi fără proiecte. O ţară încă tânără (sigur, tânără în bătrâna Europă) şi foarte obosită; acesta e, poate un paradox”. Da, un paradox, aş spune şi eu, motivat prin necesitatea reală a unor angajamente europene majore, şi absenţa responsabilităţii unor politicieni mediocri, lipsiţi de o conştiinţă naţională în stare să transforme în profunzime România în toate domeniile ei, de la economic şi politic la cultural şi mentalitar. Și Cornel Nistea, „Jurnal universitar”: Ce straniu mi s-a părut când, la întâlnirea de 40 de ani de la terminarea facultăţii, profesorul Bubu Şchiau m-a abordat cu nedisimulată admiraţie: „Domnule Nistea, înainte de a veni aici am cercetat catalogul de note din anul întâi şi doi. Eraţi un student slab, eu v-am dat nota şase în amândoi anii, cum de aţi reuşit să deveniţi un scriitor remarcabil, cu premii, apoi vă văd mereu numele în revistele literare și vă văd la televizor?” În sumar (selectiv): Viorel Mureșan, N. Oprea, Iulian Boldea, Ovidiu Pecican, Al. Cistelecan, Ion Buzași, Monica Grosu, Lucian Scurtu, Savu Popa, Sonia Elvireanu, Mircea Bârsilă, Mircea Popa, Dumitru Aug. Doman, Mircea Stâncel, Aurel Pantea.
NEUMA 11-12 / 2024
Gheorghe Grigurcu, „Jurnal”: 1) Orice s-ar întâmpla, există trecutul. 2) Fatalitate. Ne apropiem pentru a ne despărți, ne despărțim pentru a ne apropia. 3) Scriptor. Uneori o stare ca și cum ai sta la masa de lucru, în fața unui aparat pe care nu știi cum să-l mânuiești. În alte pagini – Laura Poantă, „Durerea și arta”: Indiferent de bolile despre care vorbim este imposibil de separat complet suferința, fizică sau psihică, de viața de zi cu zi, deci și de artă; este greu de crezut că un om chinuit de durere nu va fi deloc influențat în ce pictează, ce scrie sau cum compune sau că suferința nu va afecta concret creația. – Gelu Negrea, „Răzlețe”: În zilele noastre, de pildă, aflat în serviciul pro-european al naţiei, snobul nu reprezintă, aşa cum aparenţele ne-ar îndemna să credem fără a cerceta, emanaţia eternei şi fascinaţiei noastre tranziţii. Dimpotrivă, el dispune de un pedigree respectabil, figurând glorios printre pionierii edificării României moderne de la origini până în prezent. – Flaviu Claudiu Mihali, „Etica și provocările utilizării inteligenței artificiale în literatură”: Sunt autori care folosesc inteligența artificială pentru a crea poezie, proză scurtă, romane sau scenarii de film… Se poate ridica problema eticii utilizării de către autori a tehnologiilor de inteligență artificială. Întotdeauna se vor găsi argumente pro și contra. Ar fi poate necesar să facem diferențiere între a genera pur și simplu text și a folosi inteligența artificială pentru a spori cantitatea de detalii necesare dezvoltării ideilor proprii. Dar oare etica mai este un etalon în oceanul de ipocrizie în care lumea întreagă, nu doar cea literar artistică, se scufundă, ascunzând-o sub preșul conceptului corectitudinii politice? În sumar (selectiv): Andrea H. Hedeș, Horia Gârbea, Rodica Marian, Lucian Vasiliu, Ana Dobre, Evelyne Croitoru, Rodica Bretin, Robert Laszlo, Corina Ozon, Ottilia Ardeleanu, Ioana Diaconescu, Nicoleta Milea, Paul Eugen Banciu, G. Volceanov, Lucia Verona, C. Marafet, Flavia Adam, Mihaela Aionesei, Gh. Glodeanu, Miruna Drăghici, Florica Bud.
ADDENDA
- Nu am mai văzut / citit de doi ani revista CONFESIUNI din Târgu Jiu (redactor-șef Gh. Grigurcu, director Doru Strîmbulescu). Apărea sub egida Uniunii Scriitorilor. A dispărut, în tăcere? Pe internet (format PDF) s-a oprit în decembrie 2021. ● O altă revistă care și-a încetat apariția e ARDEALUL LITERAR, apărută sub egida Uniunii Scriitorilor, la Deva (o dată cu moartea redactorului-șef). Fondată de poetul Valeriu Bârgău în 1994 (a murit în 2006), cu apariție regulată, a avut redactor-șef pe Mariana Pândaru Bârgău din 2006 până în anul 2023, când poeta a dispărut. ● Vladimir Streinu: „În fond, ca să spunem cu un cuvânt, poeții sunt niște sfinți bâlbâiți, care în loc să spună un cuvânt, îl nimeresc pe cel de alături… Este o bâlbâială sacră, ca să-i spunem așa” (din Jean Dumitrașcu, „Ineditul «Curs de estetica poeziei» al lui Vladimir Streinu”, în revista din Târgoviște, LITERE 11 – 12 /2024). ● Ștefan Borbely (în revista trimestrială din Satu Mare, CRONOGRAF / decembrie 2024), la Comentarii literare: Trebuie să persiști cu tot dinadinsul în lectura unei cărți despre care știi că îți va face rău? Nemembru al vreunei confrerii vegetariene sau vegane fiind, ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin o dezavuare a acestor practici, te-ai vedea obligat să o parcurgi din cel puțin două motive. Cel dintâi se leagă de inefabilul ținutei intelectuale și de speranță: ca valoarea estetică a volumului respectiv să merite efortul surmontării reticențelor viscerale. Al doilea motiv ține de vocație și de profesie: e incorect să vorbești de rău o carte fără s-o fi citit… ● Daniel-Ștefan Pocovnicu, „Hiperlibertatea” (în revista din Bacău, ATENEU 11-12 / 2024): E o răscruce, cred, în fiziologia hahalerei la români, cu două direcții de acces. Una – din rural (a mitocanului vag ortodox foarte pătruns de egalitarism) spre urban (a mahalagiului emancipându-și ieftin șmecheria). Cealaltă – între analfabetism expandat de cocalar și nanodoctism new age de hipster. Tot mai dificil de găsit criteriul discriminării, când satul global s-a făcut, relativ uniform, mahala. Unde oricine împrumută, ciupește, fură de la oricare, îndreptățit de edictele vagi ale eclectismului postmodern. La esență, cocalarismul, în expansiune azi, mizează pe imaginea agresivă, intimidantă, terifiind semenii, fiindcă doar astfel se poate echipa cu senzația importanței. ● Titus Vîjeu (în revista din Bolintin Vale, SUD 11-12 / 2024): Toamna anului 1944 nu adusese decât necazuri marelui scriitor Mihail Sadoveanu. Intrarea Armatei Roșii în țară anunța primele semne ale comunizării dar moartea pe frontul din Transilvania a fiului său „ca floarea câmpului”, lăsase în urmă amintirea unei vieți tinere și o carte purtând ca titlu cuvintele aflate între ghilimelele din această frază. Moartea lui Paul-Mihu Sadoveanu l-a îndurerat pe cel care-l considera urmaș în sens biologic dar și în sens literar, iar la această tristețe a sa se adăugau temerile legate de trecutul său nu prea pe placul noilor stăpâni ai țării. Denunțase „dezmățul bolșevic” și știa că poate fi tras la răspundere pentru aceasta, ca și pentru apartenența la o societate secretă pe care nu doar Carol al II-lea o suprimase, ci și gândirea politică a celor ce primiseră de la Moscova misiunea instaurării comunismului o detesta. Numai că, spirit hedonist fiind și lipsit de metafizică, Mihail Sadoveanu avea să se convertească repede la noile întocmiri sociale, abandonând doliul și reciclând tăcerile francmasonice în prezențe publice foarte active, cu discursuri și conferințe în marile săli ale epocii și cu texte de acceptare a comandamentelor moscovite.