Îmi place să-mi reamintesc din când în când această apoftegmă hristică, între cele mai subtile adevăruri rostite vreodată în fața oamenilor: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Un adevăr, dar în același timp o profeție, care are nevoie de timp, de o istorie întreagă pentru a se adeveri. Găsesc aici nu un secret, ci o idee ce ar putea să dea seamă de comportamentul omului în starea lui culturală, care e o etapă deasupra sau alături de cea naturală. Acestea două – pâinea și cuvântul – indică diferențele esențiale dintre omul natural și omul cultural.
Precizez de la bun început că nu m-am inspirat din Jean-Jacques Rousseau și nici nu împărtășesc viziunea lui idilică asupra bunului sălbatic, omul natural. Între altele suspectez că Rousseau extrage atributele specifice omului în miturile Vârstei de Aur, pe care le combină cu geneza biblică și compune un nou profil idealizat al creației, în care omul beneficiază de calități auguste, fiind un summum al virtuților morale. Teză care este neverificabilă în plan filosofic sau antropologic, și de aceea are nevoie să fie luată ca atare, asumată axiomatic. Altfel întreaga argumentație care o presupune se năruie, iar pretinsa explicație a coruptibilității istorice a omului „bun de la natură” capătă relevanță pur poetică. Acest tip de retroiecții idilice ține de un anumit apriorism axiologic, de plăcerea morală a filosofului iluminist de a se răfui cu civilizația, cu lumea modernă pe care o vede în regres, contrapunându-i tabloul mitizat al unui eon perfect din punct de vedere etic.
În cele ce urmează nu voi lua în discuție ideea filosofului elvețian, pentru că direcția argumentației mele este cu totul diferită. Urmăresc dezvoltarea istoriei culturale a civilizației pornind de la nevoia imediată pentru a face loc, în lungul șir al produselor menite satisfacerii, acestui element care, deși alimentează o nevoie, nu este totuși nici hrană, nici casă, nici îmbrăcăminte, și anume revelația. Înțeleg prin revelație grosso modo „cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, pe care voi căuta să-l adaptez puterii noastre de înțelegere și nevoilor noastre istorice. Nu invit la pioase reiterări ale unor clișee teologale, ci încerc să văd cum poate fi întrebuințat, într-o abordare filosofică, acest enunț atât de misterios și profund totodată. Convingerea mea este că, indiferent de schimbările înregistrate în istoria culturii noastre, anumite enunțuri – filosofice, teologice, științifice, etice – rămân definitiv relevante, nu pot fi anulate fără a împinge prin asta lucrurile brusc într-o fază preculturală. Avem de-a face în citatul de mai sus cu așa ceva, și din fericire veritatea unor astfel propoziții nu are nevoie de credință pentru a rămâne valabilă și relevantă. Oricine are mintea mobilată cu instrumentele cunoașterii, va găsi ceva de făcut cu acest citat. Mai puțin iconoclaștii recenți cocoțați pe pluta în derivă a postadevărului/ postcunoașterii, care nu au ce face nici măcar cu propriile convingeri, atinse de nulitate prin structura sofistică a principiilor lor întemeietoare.
Ceea ce vreau, este să readuc în discuție una dintre asocierile cele mai simple cu putință a două activități omenești vitale – hrănitul și vorbitul – și să dezvălui în această asociere metafora generativă a culturii creștine. Altfel spus, să alătur într-o compoziție care va căpăta tensiunea și bogăția metaforei pâinea și cuvântul (mai specific, cuvântul care vine de la Dumnezeu). Formulată ca enunț, ideea ar suna așa: cuvântul (care vine de la Dumnezeu) este pâinea cu care va trăi omul. În acest punct probabil mă va întreba agnosticul: dar omul care nu-l ascultă și nu crede în acel cuvânt, nu va trăi? Răspund, coerent cu ideea, dar esopic: va trăi, dar nu va avea Viață! Din acest loc mă voi referi la pâine atât ca produs real – produsul prin excelență, produsul vital care conține semnificația hranei în întreaga istorie a civilizației noastre – de care avem nevoie pentru a ne întreține trupul, cât și ca metaforă prin care indicăm trăitul, trăirea, faptul de-a avea o formă de viață ireductibilă la biologie, un, să-i zicem, suflet. S-ar putea ca pe cei răpiți de sirenele ateist-agnostice să nu-i intereseze acest lucru – că am avea un suflet despre care încă mai vorbim și scriem – ba chiar să-l considere o penibilă superstiție medievală. Fie cum vor ei! Eu însă prefer să urmăresc firul unei argumentații și să-i relev coerența, dacă este posibilă, cu riscul de-a fi văzut ca un premodern.
Pâinea este legată de trup prin calitatea ei de aliment sățios, e făcută să țină de foame, acoperă o lipsă, o nevoie naturală. Totodată, pâinea este și un element de legătură cu mediul, cu pământul, cu viața în general, poate chiar cu principiul vieții. Însă pâinea nu se produce de la sine, ci este frământată, coaptă, făcută de cineva – ne amintește de mâini, de cuptor, de muncă. Când frângem pâinea și o ducem la gură, în același timp luăm munca, bunătatea celui/ celei care a făcut-o. Facerea pâinii este ritualul domestic cel mai apropiat simbolic și spiritual de Facerea lumii. Precum nu-l vedem pe Făcător, dar beneficiem dintotdeauna de rodul facerii Lui, lumea în care ne naștem și trăim, tot așa nu vedem persoana care face pâinea cea de toate zilele. Cineva neștiut care nu e Dumnezeu, se află la originea pâinii de care depindem. Ne menținem în viață asimilând viața pe care pâinea o conține și ne-o transferă, însă în momentul asimilării pâinii, în mintea/ sufletul celui care-i înțelege esența și originea se declanșează procesul de metaforizare, anume producerea unei tensiuni transferențiale semantic prin asocierea pâinii cu Cel care ne-o oferă și de la care vine tot cuvântul hrănitor. Pâinea hrănește trupul prin activarea aurei spirituale a cuvântului însoțitor ce parvine sufletului. „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan, 6/35), afirmație cu care Isus completează și de fapt specifică profeția legată de cuvânt. Pâinea vieții este cuvântul care vine de la Dumnezeu. În același timp, aici avem o probă uluitoare de coerență teologică – Cel care este Cuvântul Întrupat, adică revelația, ne spune că vom trăi hrănindu-ne cu El precum cu pâinea și ne vom sătura. Cuvântul este trup (în Hristos), trupul este pâine, pâinea este cuvânt – prin această circularitate omul se vede cuprins în marele mister care domină lumea, prin care se poate desăvârși sau măcar ilumina.
Nevoia de pâine este productivă, este poate chiar originea producției și a procesului productiv ca atare. Asigurarea pâinii devine condiție pentru menținerea în viață, iar acest echilibru odată realizat permite mai apoi proliferarea dorințelor și nevoilor suplimentare, multe din ele artificiale. Provocarea și întreținerea artificialului și inutilului este chiar definiția modernității economice. Producția artificialului, suplimentarului, prisosului domină economia globală. Rațiunile economiei – anume ca activitate socială în vederea asigurării necesarului – au fost înlocuite de mult cu iraționalitatea producției devenite profeție: vom produce ca să producem și mai mult, și acesta va fi adevărul nostru, mântuirea noastră. Credința în producție servește omului secularizat întreprinzător de materie escatologică, este un proces menit realizării unor speranțe și așteptări ultime, unei izbăviri cu chip hedonist. Putem să ne imaginăm piața globală actuală – unicul limbaj cu adevărat comun, în care tranzacția este în același timp traducere și retroversiune – ca un text nesfârșit, în continuă facere, pe care nimeni nu-l citește până la capăt, nu-l interpretează și nu-l înțelege, în al cărui cuprins formulările redundante și inutile sunt mai multe decât cele valoroase și cu sens. Revoluțiile industriale – fără de care nu pot fi imaginate societățile prospere, bunăstarea ca ideal comun – nu sunt consecință a nevoii de pâine, dar transformă producerea pâinii într-o nevoie continuă de natură conceptuală, metafizică. Producția devine scop în sine, altfel spus producția de pâine reproduce la infinit procesul producției care îi deturnează sensul, transformând-o din hrană în apetit, foame. Producția de dragul producției este pandantul economic al artei de dragul artei, fără alt criteriu și rațiune decât propria reproducere. De aceea nu este o surpriză proliferarea spectaculoasă a formelor de creativitate în orice domeniu, inclusiv literar, care nu au altă rațiune decât exhibarea secretului care le-a dat naștere: creăm pentru că putem, ne exprimăm pentru că putem să o facem și asta ne e de ajuns. Creativitatea își pierde sensul specific – estetic, cultural – în identificarea cu procesul producției sale, ajunsă simplă derivată a procesului industrial.
Nu mai este important acum ce valoare are creația noastră, ci faptul că suntem autorii mecanismelor productive, prin care dovedim prezența noastră pe piața culturală. De la productivitatea de bază legată de nevoia de pâine, mintea noastră trece la productivitatea culturală, legată de nevoia „cuvântului”. Omul se hrănește literalmente cu Logos, cu sensul și adevărul cuprinse în acesta. Numai o cultură degenerată, care se mulțumește să bâlbâie infantil într-o sonoritate goală de valori și criterii, precum cea postmodernă, riscă să funcționeze golită de sens și adevăr, adică de Logos. Nu trebuie să facem apel la clasicitatea greacă și cea iudeo-creștină, care și-au structurat marile teze, idei și crezuri în jurul instanței infailibile reprezentate de Logosul divin, dacă acest lucru ar părea în ochii orbilor profeți postmoderni o metodă scolastică, demodată, și anume argumentarea prin recurs la autoritate. Este suficient să suspendăm prezența Logosului, care dirijează în esență chiar operațiunile mentale de bază, precum cunoașterea, înțelegerea, comunicarea, pentru a vedea prăbușindu-se orice edificiu cultural și moral. Întunericul, confuzia, ignoranța cea mai sumbră și nemiloasă pun stăpânire pe mințile noastre, atât ca indivizi, cât și ca model cultural odată cu dispariția Logosului, iar societățile în care discursul public și comunicarea nu mai implică în niciun fel ipoteza prezenței necesare a unui Logos ordonator, criteriu al cunoașterii și adevărului, se risipesc în pulberea stârnită de vacarmul locvacității nesfârșite la capătul căreia nu mai este nimic și nimeni. Este o autodestrucție socială prin explozia vacarmului, alimentat de isteria dreptului la opinie și la „adevărul” propriu, care are nenumărate măști, dar niciun Chip. Diversitatea opiniilor publice, care se pretind în egală măsură legitime și credibile – în fond un fapt de mândrie democratică pentru noi – a anulat orice principiu de epistemologie socială, iar asta e suficient pentru a conduce la disoluție.
După alungarea lui Dumnezeu din cer de către Nietzsche, Logosul încă strălucește în urma Lui ca o coadă de cometă, căci Zarathustra are nevoie de acesta pentru a-și legitima predicile; Freud l-a ascuns în inconștient, Marx l-a pus la lucru în dialectica luptei de clasă, Derrida l-a diseminat în pharmakon, activitatea ca atare și sistemul scrierii, care e ultima rază, cea mai palidă, dar totuși una a revelației. Derrida, deconstructivistul ateu, funcționează prin sistemul lui mai curând ca un profet și taumaturg, decât ca un profan și ilicit defăimător postmodern. Niciunul din acești maeștri ai denigrării nu l-au putut anula, doar au reciclat Logosul și i-au folosit prestigiul în avantajul propriilor teorii. Rolul cultural al spiritului întreprinzător – care asigură „pâinea” în toate versiunile ei, în calitate de produs pus pe piață – este imaginația productivă, care face trecerea de la marfă la gând, idee, reprezentare, acestea fiind în cadrul nostru de referință tot un tip de marfă. Piața culturală – care conține obiectele cu valoare artistică, simbolică, de patrimoniu, literară, religioasă etc. – are în principiu aceleași reguli de funcționare ca orice piață: producția continuă de mărfuri destinate consumului. Problema este, însă, că tocmai consumul devine marfa dorită, substanța ubicuă, metafizică, cu care se hrănesc toate dorințele noastre și, în ultimă instanță, profeția după care ne ghidăm așteptările. Pentru omul consumerist, există o Marfă Promisă echivalentă Celei de-a Doua Veniri, împlinirii Adevărului și unei așteptări mesianice.
Schimbarea deloc formală adusă de revoluțiile industriale și spiritul mercantil-consumerist modern, este subordonarea imaginației creative intereselor pieței la nivel global. Anume, câtă vreme reproducerea lucrativă a proceselor de producție – alimentată de psihoza profitului, prosperității, câștigului cu orice preț – funcționează ca un perpetuum mobile alimentat de forța magică a nevoilor induse prin reclamă, activitățile artistice și literare se aliniază aceluiași mecanism. Că acest fapt înseamnă o pervertire a idealurilor estetice și morale care le justifica prezența, e dincolo de orice dubiu, însă recunoașterea acestei evidențe nu schimbă lucrurile. Dacă pâinea este metafora produsului generic, iar cuvântul este pâine a vieții, înseamnă că această bacanală sălbatică a productivității industriale este rezultatul irațional al așteptării unei revelații care întârzie. Altfel spus, industria și productivitatea funcționează cu sens religios, pe fondul neliniștii traumatice provocate de absența pâinii promise și a cuvântului care „iese din gura lui Dumnezeu”.
Trăim era productivității industriale, când pâinea nu mai este făcută de mână, iar cuvântul nu mai iese din gura lui Dumnezeu, însă indiferent de metoda prin care apar, acestea își păstrează – poate camuflat, cum ne spune Mircea Eliade – funcția originară religioasă. Rolul mâinii îl preia mașina, iar rolul lui Dumnezeu îl preia cultura (Biserica fiind inclusă). Cultura a devenit un mecanism/ o mașină/ o rețea de tehnologii de produs și înmulțit cuvântul/ Logosul după principiul divizării și iterației infinite a Revelației/ Profeției. Într-un fel sau altul cultura trebuie să se achite de sarcina care-i revine după marginalizarea sau uitarea lui Dumnezeu – anume să asigure sufletelor/ minților acel cuvânt hrănitor pe care înainte îl garanta revelația. Poate sau nu, trebuie să încerce, iar acest lucru implică renașterea marilor sensuri, marilor narațiuni, a marilor valori, toate acestea fiind hrana pentru conștiințele subnutrite, sclerozate, anorexice ale omului actual măcinat lăuntric de morbul relativismului cronic, al nonsensualismului metastazat.
Să ne întrebăm din nou. În fond, ce are în vedere Isus – care nu e un filosof, care nu speculează existențialist – când vorbește despre trăire, a trăi? Este clar că, atâta vreme cât utilizează în același enunț atât pâine, cât și cuvânt cu trimitere directă la trăire, este vorba de altceva decât subzistența fizică, biologică. S-au emis multe judecăți facile despre diferența dintre cei doi termeni, unele dintre ele ascunzând inabil o dualitate asimetrică a priori, în care este privilegiată dimensiunea „înaltă”, „superioară” a existenței în numele căreia a fost devalorizată și bagatelizată existența biologică. Nu doresc nici să le reiau, nici să le urmez ideea. Isus însuși, prin faptul că este Dumnezeu întrupat, deci biologie și fiziologie umană, ar dezminți o atare poziție. Într-adevăr, omul poate subzista hrănindu-se cu pâine, însă ca să aibă viață are nevoie de cuvântul care vine de la Dumnezeu. Aici însă ne oprim. Cum înțelegem, ce este acest cuvânt ciudat pe care doar în cazuri și situații excepționale îl aud profeții, cu care în fond noi toți nu avem legătură directă? Dificil de răspuns imediat, și totuși un răspuns trebuie să găsim pentru că ne privește direct. Nouă ni se adresează fraza profetică citată din Matei. Nu numai profeții, ci și noi, tot omul va trăi prin acel cuvânt: printr-un cuvânt care nu vine de la noi, nu iese din mintea, nici de pe limba noastră, ci de la Cel Necunoscut. Astfel suntem puși în banca noastră, nu se așteaptă ca noi să-l formulăm, să-l rostim, să-l enunțăm, ci doar să-l ascultăm, să-l urmăm. În raport cu acel cuvânt starea de pasivitate expectativă, disponibilitatea obedientă și decizia asumării predicatoriale sunt formula potrivită de raportare, iar nu exaltarea imaginației inteligente și producătoare de idei.
Să înțelegem această specificare: cuvântul care vine de la Dumnezeu nu este idee, nici doctrină, nici explicație, ci profeție, revelație continuă. Felul de a ne raporta la profeție/ revelație diferă esențial de cel în care ne raportăm la idei. În raport cu ideile tot ce avem de făcut este să le înțelegem și să le aplicăm corect, în cadrul explicațiilor noastre sau în deciziile care presupun înțelegerea acestora. Profeția, în schimb, nu explică și nu lămurește nimic, ci indică înspre ceva îndepărtat, nonprezent, dar inevitabil fără a fi totuși iminent. Viitorul către care indică profeția nu este, în sensul cel mai pur, unul cronologic, ci unul escatologic. Altfel spus, profeția trimite la o postistorie sau la o supratemporalitate, care sunt teritoriul eonic al consacrării mesajului pe care-l conține. Este atât o probă de naivitate, cât și o formă de supralicitare hermeneutică faptul de-a trata revelația/ profeția ca pe un nucleu ideatic obscur despre care trebuie să vorbim, pe care trebuie să-l „interpretăm corect” pentru a ajunge la miezul lui. Cuvântul „care vine de la Domnul” nu se aude, și chiar dacă se aude, nu se înțelege, și chiar dacă se înțelege, nu se transformă în teorie, ci în hrană, în pâine pentru suflet, căci definiția sufletului este foamea, iar aceasta este, știm de la Platon, un atribut al iubirii. Când iubește, sufletul este înfometat de ceea ce iubește, care într-o anumită măsură îi lipsește permanent prin simplul raport de exterioritate. Atributul sufletului iubitor de Dumnezeu – și poate iubitor în sensul cel mai înalt și pur – este, în această perspectivă, foamea de cuvântul care vine de la El. Formula „Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura” (Luca, 6/21), nu este doar promisiunea făcută celor cu burțile goale, ci mai cu seamă celor cu sufletele în așteptarea revelației. Ei „se vor sătura”, adică vor primi cuvântul care îi va lumina și va stărui în ei pentru totdeauna.
Dar ce se poate întâmpla oare, atunci când cuvântul – așteptat sau nu, poate chiar uitat – nu mai vine? Când pâinea promisă nu se mai rupe și nu se împarte flămânzilor? Nu pun aceste întrebări la modul retoric, ci pentru că îmi pare că civilizația târziu modernă și cea actuală, marcată de ateism, nihilism, scientism, postadevăr și transumanism s-ar găsi în această situație. Cred că după un moment de derută și cutremurare, oamenii vor începe să-și confecționeze singuri revelația, vor vorbi și vor scrie tot mai mult cu propriile cuvinte ca să uite de acea pierdere și frustrare cutremurătoare a tăcerii divine. Cuvinte care însă vor avea efectul de întunecare, vor spori deruta, o vor preface de la un timp în teamă, iar mai apoi în ură. Ură de sine și ură față de Dumnezeul tăcut, care prin declinarea mutuală a oricărei revelații îl lasă pe om să se descurce cu propriul vacarm, să-și facă îndreptar din propriile rătăciri și să se adape de la izvorul propriilor neliniști. Apoi oamenii vor învăța să-și facă singuri pâinea, pe care o vor înmulți prin mijloace industriale cât de mult va fi nevoie și chiar dincolo de nevoie, pentru că în secret vor înțelege – acea pâine nu îi hrănește, ci îi înfometează și mai mult. Vor produce pâine ca să-și acopere foamea, dar sporindu-și producția vor produce în esență mai multă foame, pe care niciodată nu vor avea cu ce să o aline. Producția de pâine se transformă peste puterea lor de control, împotriva dorinței lor, în producție de voracitate și într-o înfometare de proporții cataclismice.
Umilind pervers entuziasmul producătorilor, producția se detașează de nevoile lor reale, devine scop în sine – producție a producției înseși – pe care din acel moment oamenii, înrobiți inconștient, o vor întreține cu toate mijloacele și cu toată energia lor fără să mai aibă vreun câștig de pe urma acesteia. Producția se impune ca rău demiurg peste lumea dominată de fatalitatea consumeristă, dispunând de viețile oamenilor în modul samavolnic și grotesc în care o fac cele mai cinice zeități gnostice, făcându-i să-și dorească cel mai mult ceea ce-i umilește și să se ia la întrecere cu frenezie pentru obținerea a ceea ce-i distruge. Iar acest rău demiurg intră în conflict mutual cu pâinea vieții, cea care hrănește trupurile celor ce așteaptă „cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”. Dacă aș vorbi în taine, aș spune că marea agonie a civilizației occidentale actuale este dată de acest „război al pâinilor” – pâinea vieții și pâinea producției.
Momentul în care producția produce producție, iar nu produse, este începutul catastrofei, pentru că, oricât de greu și de târziu vor înțelege oameni asta, în realitate mecanismul reproducerii producției generează foame, dorință, insatisfacție, nicidecum sațietate. Producția ca scop în sine relativizează produsul și, într-o oarecare măsură, îi anulează valoarea, îl privează de atributele care ar trebui să-l facă satisfăcător/ sățios în gustul consumatorului. Fără să știe, fără să vrea și cu costuri pe care le va plăti toată viața, consumatorul consumă nu doar produsele, ci chiar procesul de producție, consumă reproducția la infinit a activității producătoare. Producătoare în egală măsură de produse și de foamea de ele, care e forma pervers-consumeristă a nevoii primare de pâine.
Este un paradox penibil că tocmai epoca dezvoltării celei mai mari a producției de orice fel din istorie – ca urmare a revoluțiilor industriale din ultimele două secole – produce prin asta și înfometare în cel mai insidios și pervers mod – o foame de ceva de neatins, în raport cu care orice marfă, orice produs joacă doar rolul de mediator nefericit. Tocmai această înfometare va fi noua revelație, va acționa cu forța cutremurelor. Ceva care lipsește, ceva fără formă și chip, dar de-o forță pustiitoare – acea foame metafizică – devine marea amenințare, marele pericol care stă să distrugă echilibrul unei civilizații prospere care, în reproducerea accelerată a propriei bunăstări își ascunde dezolarea lipsei de sens și de speranță. Lipsa cuvântului „care iese din gura lui Dumnezeu”.
Nu poți cere scepticului și ateului să ia ad litteram propoziția aceasta, pentru că el nu include în judecățile lui ipoteza divinului. Și totuși, dacă schimbăm pur și simplu limbajul, și vorbim de sens și speranță ca valori în sine, de care are nevoie orice om pentru a-și realiza proiectele firești de viață, indiferent ce instanță ar fi la originea acestora, ea se încarcă de aura transcendenței. Filtrat prin creația artistică și literară, uneori chiar prin diversele forme de divertisment, ceea ce ne hrănește în cele din urmă sufletele este tot acel rost divin. Poate fi ocultat, poate fi mistificat, răstălmăcit, luat în răspăr, dar prezența și forța lui nutritivă nu pot fi anulate. Ne putem astupa urechile ca să ne izolăm de stridența liniștii care l-a învăluit de-a lungul multor generații insensibile la profeții, dar nu putem face să dispară ecoul îndelung rafinat prin așteptări fără răspuns al acelui Cuvânt. Cine caută rost și sens în ceea ce vorbește sau aude de la alții, în ceea ce citește sau scrie, le caută tocmai pe seama exigenței inconștiente rămase în sensibilitatea lui de la Cuvântul pe care nu mai știe sau nu mai poate să-l asculte, dar care continuă să-i întrețină neștiut bucuria comunicării, farmecul înțelegerii.