Dimineața la 5.00, voluptatea de-a te trezi în lipsa vreunei urgențe. În fața ferestrei jubilez, invariabil, la gândul că nimeni, la ora asta, nu stă să privească cerul întunecat, coroanele înghețate ale copacilor, ceața fragilă, străluminată de galbenul becurilor de pe stradă, nimeni nu ascultă, cu mintea golită de gânduri, liniștea de dinaintea trezirii orașului, trăind până la extaz o stare de libertate năucă, fără obiect.
Apoi, prima cafea, drogul miresmei care umple sufrageria, prima gură, primul fum de țigară, primul pas în paradisul pe care zilnic îl am la-ndemână. Abia apoi, cartea. Un spațiu orgiastic pentru următoarele trei ore. Și, dintr-un indicibil instinct masochist – calea sigură de exacerbare a intuitei plăceri ulterioare –, exact înaintea unui punct de suspans, închid cartea și mă duc să-mi fac a doua cafea. Să te-mbeți tacticos, pedant, lucid, cu producția mentală a câte unui scriitor pe care-l iubești, iată singurul sens existențial care-ți rămâne atunci când afli că nu există sens.
Pe vremuri, mi se întâmpla să mă înduioșeze propria-mi ineficacitate de-a da sens fiecărei zile. Cu trecerea vremii, m-am consolat. Nu doar că ceream prea mult de la mine, ci aveam pretenția imposibilului. Dar ce sfâșietor să cauți drumul, cu speranța (absurdă) că, la capătul lui, vei găsi ceva! Câtă dăruire pentru nimic!
Lătratul câinilor în semiobscuritatea glacială a unei sâmbete de decembrie are ceva de șuierat de tren în gară, într-o după-amiază de august dintr-o gară rămasă pustie. Și de el am parte zilnic, ori când orașul se retrage din întunericul care bântuie, la ceas prea devreme, străzile iernii, ori dimineața, înainte să se trezească. Un mic pumnal care, pentru o clipă, pătrunde undeva, la limita dintre suflet și trup, lăsând în urmă ecoul unor reverberații rămase confuze.
Curând, Crăciunul. Și iarăși voluptatea mirosului de petrosin și de cozonaci, pâlpâiala beculețelor din brad, blânda senzație de bucurie față de toropeala dulce care revine an de an, neîmbătrânind niciodată.
*
În momente de fragilitate, o iau la pas pe străzi atât de dragi mie, cu care m-am împrietenit. Casele acelea, de la început de secol XX, sfârșit de secol XIX, casele acelea mutilate dacă nu de timp, atunci de autorități, casele acelea în crepuscul, afișând vârtos aerul finitudinii apropiate, rezistând în hainele lor scorojite și pline de mucegaiuri triumfătoare, acele case sunt ultimele vestigii ale unei epoci cu caracteristicile căreia mă simt, pe alocuri, afină. Altfel spus, lumea mea a murit. Așa cum vor muri, curând, și casele.
Când mă duc să le vizitez – opintindu-mă-n poartă, lovită de-un brusc sentiment de rușine, ca și cum ar fi indecent să stai să privești casa altuia, ca un hoț care se gândește să dea o spargere –, lumina spectrală a amintirilor se așază, invariabil, pe imaginea casei, ajutându-mă să imersez într-o dimensiune care nu există altfel decât în mintea mea.
Și atunci, văd soarele unei toamne din alt secol lingând geamul ferestrelor unei case cu etaj sugrumată de iederă, și pe nășica, tanti Stela, mișcându-se – umbră prietenoasă – într-un ritm doar de gândurile ei știut. Și borcanele cu dulceață din cămară, orânduite pe rafturi îmbrăcate în hârtie albastră de împachetat, pânzele de păianjen din colțuri rămase veșnic întunecate, prietenoase și ele, tapetul cândva prețios îmbrăcând zidurile groase de jumătate de metru, până și apa ochilor ei transparenți și goi, din ce în ce mai goi pe măsură ce clipa se apropia. Și toate astea mă fac să simt, din nou, voluptatea faptului de a fi.
*
Prin perdeaua bucătăriei, grădina pare înghețată în aerul gri, această culoare a neutralității perfecte. Deschid fereastra. Afară e chiar cald. Dimineața asta este a mea și numai a mea. Mă voi duce să-mi cumpăr o orhidee albă, uriașă, cu trei tije florale, apoi mă voi duce la Humanitas, habar n-am ce voi cumpăra, apoi mă voi duce să-mi cumpăr puloverul alb simplu, pufos, fără nasturi, care mi-a bântuit noaptea și care merge tare bine cu bluza albă din dantelă, apoi mă voi duce la mama, apoi, cabinet până seara târziu. Deocamdată, sorb cafeaua, cu pisica făcută ghem pe picioare. De ce o pisică ghemuită devine atât de grea? Știu răspunsul, dar nu-mi place că-l știu, așa că mă prefac că nu-l știu pentru că întrebarea asta este o întrebare frumoasă.
Băiețelul de 9 ani, care un weekend stă la mama, unul la tata, atât de frumos, cu ochii lui mari, rotunzi și negri, în care se vede toată tristețea lumii. Și M., fetița de 8 ani, care-mi povestește numai lucruri minunate, pe măsura nevoii ei de a fi admirată, aplaudată, iubită și care încă neagă că în sufletul ei mic se duc atâtea bătălii. Și F., frumoasa brunetă cu ochi migdalați, prinsă în conflictul dintre două iubiri, niciuna suficient de bună. Și N., cu afabilitatea lui caldă, care patinează în cercuri din ce în ce mai strânse în jurul problemei principale: lipsa curajului de a… orice. Și O., cu coșmarurile ei cumplite, ca desprinse din filmele unui regizor bolnav. Și T., ajuns la 35 de ani, a cărui mamă nu vrea să-i spună cine-i tatăl lui. Și M., care-și duce viața între două job-uri, strivită de hectarul de casă făcut cadou de părinți, care-o ține prizonieră. Și D., care nu se mai taie zilnic pe brațe, ci doar o dată pe lună și care-a reînvățat să surâdă. Și S., doctorandă care habar nu are ce va face cu viața ei. Și L., cu trup de revistă, care crede că e grasă. Ei toți sunt o parte din lumea mea, pe care-o iubesc. Cu toții avem nevoie unii de alții.
Și cărțile. Și muzica. Și puloverul alb, pufos, potrivit pentru bluza albă din dantelă, care mă așteaptă cuminte pe un umeraș, la un magazin de lângă librăria Humanitas, vecină cu parcul împodobit de sărbătoare (cu un bun gust îndoielnic, de rudă săracă, de la țară, nimerită într-un magazin de lux), și parcul vecin cu strada, cu viața, cu stelele, atunci când nu e vecin cu neantul. O lume mică, mică, mică, plină de lucruri de necuprins.
*
Acea senzație de familiaritate cu opera unui scriitor pe care o capătă cel care l-a citit în diagonală. Doar pentru că-i pomenește numele are impresia că-l „deține”. Nu, pe Freud, ca și pe mulți alții (Heidegger, Winnicott, Bion etc.), nu-l poți înțelege fără rest în lipsa unui deslușitor, oricât te-ai crede de inteligent. Doar dacă, citindu-l, înțelegi că nu-l înțelegi, abia asta este o dovadă de inteligență. Cât penibil, câtă jenă simt când dau de câte o critică la adresa lui Freud argumentată într-o logică din care tocmai Freud este exclus. Ca să știi ce e apa nu e suficientă informația conform căreia molecula ei e constituită din doi atomi de hidrogen și unul de oxigen, trebuie să mai știi ceva și despre tipul de legătură dintre atomi, despre existența punților de hidrogen și a proprietăților fizice pe care le conferă, abia așa poți avea o imagine dinăuntru, altfel crezi că apa e doar un lichid care îngheață sau fierbe, dar astfel rămâi doar în vizibil, crezând că ai înțeles din interior. La fel, nu, nu îl poți înțelege pe Winnicott dacă nu i-ai înțeles pe Freud și pe Klein, dar poți crede despre tine că ai înțeles. La fel și cu viața. Nu poți trăi cu sens fără să înțelegi ce trăiești, dar nimic nu te împiedică să crezi că ai înțeles. Dacă începi să vezi toate astea, mai că începi să te pierzi. Pentru că „toate astea”, aplicate la scara vieții, te arată ție însuți drept un electron liber care se mișcă brownian în haosul vieții, crezând că o trăiește. Un fir de praf care se crede regele împărăției. Însă, unora, învecinarea cu numele marilor gânditori le dă sentimentul valorii, al sângelui albastru, ca și cum doar pomenirea numelui lor le asigură caracteristici de aristocrați ai gândirii și de acolo, din prea-înaltul lor, privesc spre noi, cei de jos. Dar iată că aici, jos, mai există câte unul care știe că privirea venită dintr-un sus aparent nu e altceva decât resentimentul prostului care crede că s-a născut împărat.
*
Complexul Oedip, așa cum se manifestă el în relația maestru-discipol, care e, fundamental, o relație de iubire: la sfârșitul uceniciei, discipolul iese din relație, părăsindu-și maestrul, pentru că, de-acum, el poate sta pe propriile picioare (precum copilul care a crescut și pleacă de-acasă pentru a-și lua viața în primire). O luare a vieții pe cont propriu presupune o crimă simbolică, paricidul. Dar ca să fie paricid care să ducă la eliberare este necesar ca relația să fie una resimțită drept sacră. Paricidul este expresia pasională a iubirii față de maestru întru câștigarea independenței. Dar nu doar discipolul trebuie să se poată despărți de maestru, ci și maestrul trebuie să se poată despărți de ucenic (fiul cel iubit), or, asta înseamnă să se lase ucis. Dacă se va lăsa ucis, crima simbolică nu va necesita refulare, căci ea va fi resimțită drept un act de iubire. Iar despărțirea nu e altceva decât efort de individuare a discipolului. Adică pasul spre autonomie, responsabilitate, adică libertate. Orice tată și orice copil echilibrați din punct de vedere psihologic vor trece printr-un paricid și ăsta e complexul Oedip, menit să fie repetat la nesfârșit, cu fiecare generație. Maestrul spiritual nu e altceva decât un tată oedipian. La fel, și psihanalistul pentru pacientul lui.
A te lăsa ucis e un act de iubire.