Capcană pentru vânturi
Poate doar cu amestec de ierburi magice
și cu vrăji de ayahuasca se vor fi lăsat
culcate la Machu Picchu docile
una sub umărul alteia
stâncile Anzilor;
iar zidurile ciclopice din vechiul Qusqo
îmblânzite au fost de incași cu mâinile
lor ca ale tale și ale mele
aproape goale
tăiate direct din fibra cordilierei
pentru cetatea imperială de unde
nici cutremurele nu le-au clintit;
mă pulverizează-n văzduh
imense halucinații de spațiu
iar o translucidă spaimă cerne
ca printr-o sită
ultimele mele rezerve de oxigen
prin micile grote ale plămânilor;
pe înălțimi împietrit în această capcană
pentru vânturi și ploi în teatrul galactic
al munților despicați de apele
râului Urubamba mă las îmbibat
de umezeala și densitatea timpului;
sus pe cer nori pietroși continuă
să vegheze intrarea pe valea sacră
spre actualul Cusco…
Buric al Lumii în quechua în contact
direct cu acel Omphalos
al grecilor printr-un mister
accesibil doar multiplilor zei
și comunicând prin Calea Lactee
în jarul căreia de bune milenii
rumegă cu gâtul întins culcată
pe diagonală o lânoasă llama
care face noaptea cărăușie
între vizibil și invizibil –
pe spinarea ei se prea poate
să-mi încep într-o zi și eu
noua călătorie
Cusco, noiembrie 2024
Capela dos Ossos
Patruzeci și două de cimitire au contribuit
la Évora zice-se cu vreo cinci mii de schelete
de bărbați și femei ba și de copii la arhitectura
mult vizitatei capele patrimoniu mondial UNESCO
unde cimentul didactic de vreo patru veacuri fixează trainic
moartea în elegante arcade de cranii și ziduri bine aliniate
cu tibii falange bazine și alte oscioare umane estetic organizate
și îndesate să ilustreze această ingenioasă lecție de morală
inginerie și monahală…
…pedagogie despre vanitate și efemer cu material didactic
dispus artistic (baroc cu influențe de mudejar și tendințe
renascentiste…) în spatele dormitorului unde franciscanii
și în somnul lor agitat repetau probabil deviza săpată-n piatră
ce-i anunța că și oasele lor erau așteptate de alți pereți
„nós ossos que aqui estamos pelos vossos esperamos”;
…distih reflexiv-jucăuș dar fără urmă de ambiguitate
ba chiar cu o severă aluzie de memento mori
în cazul că unii vor fi uitat să moară exprimând oarecum
expres inclusiv postuma mândrie că tocmai ei fuseseră
până la urmă aleși (mulți chemați dar puțini aleși)
să-și ofere cu ultimul lor efort scheletul devenit astfel
pildă arhitectonică dar și aluzie la salvarea sufletului
prin umilința desăvârșită
înainte de trecerea perfect lină DINCOLO…
însă doar după ce se vor fi căit până-n măduvă implorând
zi și noapte iertarea păcatelor pentru năravul de a fi existat
ei cu viața lor în ei cât de cât… întrucât ispitele și păcatele
te pândesc la tot pasul chiar sfredelindu-ți gândurile
și-n somn câtă vreme continuă să îți bâzâie
ADN-ul în oase…
minunat loc luminat artistic ca discotecile
pentru postmoderni gură-cască ce fotografiază
cu telefoane iar tigvele perfect lustruite
fac un interesant contrast prin ungherele
cele mai întunecate
estimp pietrele din Alentejo
zburdă afară în libertate în imensa lumină a sudului
pe care Domnul în dărnicia Lui o revarsă bogat
încă din adolescența megalitică a provinciei
cu nume latin Ebora Liberalitas Julia… ooooo…
„terras de luz” suave pământuri ale luminii…
voi veți incendia
mai târziu numele Lusitaniei
cu umbre atât de rare!…
Évora, aprilie 2024
Cofraje
Pe stradă mai jos undeva oamenii taie scânduri
bat ciocanele aprig scârțâie scripeții ce ridică
în balansul găleților cimentul probabil sur
și vâscos până sus pe platformă la noul etaj
numai bun de turnat în cofraje…
zbârnâie tije lungi de metale și-mi sfredelesc
mie urechile se înalță o nouă casă printre bătrânele
cuburi de piatră în Santa Catarina la Lisabona
(acei oameni mai au viitor sau așa cred ei)
eu cu capul sub pernă nu reușesc să filtrez
dis de dimineață toată această vraiște care
culmea…
mă trimite fericit spre copilărie:
tata meșterea la acoperișul casei noastre încălecat
pe o cornișă la mijlocul veacului iar ciocanul lui
cel cu două urechi întoarse tot așa de aprig
bătea cuie – trebuie că aveam puțini ani în oase
și-mi revine-n memorie brusca furnicătură
simțită prin toată mâna când irezistibil
de curios am atins un tub prin care treceau niște fire
divers colorate probabil unul din ele neizolat
întrucât tot tata instala electricitatea
prin odăile noastre iluminate până atunci
în bezna trecutului doar de lămpi cu feștilă
ce beau petrol;
lampa lui Ilici ne intra așadar în casă
mare vorbă de vremuri noi pentru vremuri noi
erau și bani noi iar cu cei vechi bunicul aprindea focul
suduind a pagubă dar parcă și amuzat
iar acum mă văd pe genunchii lui arătându-i
cu lacrimi în ochi arsura pe degetul meu invizibilă
el cu gura lui chiar suflând blând peste palma mea
care de atunci
se tot vindecă
se tot vindecă…
Lisabona, martie 2024
Eu de vorbirea limpede nu mă tem…
deși înfumurarea poate lua deseori proporții
când vorbirea articulată se umflă în pene
imaginându-și că ea ar cuprinde totul;
nu de asta mă simt eu stingher
în mulțimea versificatorilor care își iau elan
să spună că nu spun nimic fiindcă – vezi Doamne –
totul ar trebui să fie dedus din greutatea
de-a spune ceea ce nu se spune dar este dibuit
la întâmplare și oricum totul trebuie
să fie funny și presupus…
Probabil mi-e teamă mai mult pentru evidențe
fiindcă mica lor respirație și timidul
lor adevăr emotiv se ghemuiesc de îndată
ce din senin le pocnește după ceafă o labă:
I don’t care
urmată în treacăt și de: so what…
Eram prin anii 80 din trecutul inexplicabil
parașutat tocmai la Yowa City sosit
dintr-o țară a comunismului real imposibil
de exorcizat cu hermeneutica universitară;
iar demnul poet Galway Kinnell recita un poem onest
despre un urs cu sublimate referințe la spaima
și atracția pe care namila i-o inspiră
individului uman (vânătorul era acolo
mintea omului iar probabil ursul
era corporalitatea inconștientului său;
de nu cumva asocierea simboliza chiar lupta
fiului freudian cu fantoma tatălui)… dar
se putea deduce că în frăția sângelui
vărsat de către cel mai înfometat dintre ei
cei doi deveniseră unul singur.
L-am tradus în acei ani (deși nu tocmai bine)
însă nepricepând de ce un alt urs urma să fie ucis
de acel vânător iar asta devenea artă poetică;
și nu mică mi-a fost mirarea să aflu ulterior
că metodicianul cu ochelari era socotit chiar unul
din întemeietorii curentului performance!
O isterie ajunsă în zilele noastre pe toate scenele
deși noi ăștia din zona fostului semantism comunist
nu avem chiar simțul gratuității și nu înțelegem
cum ai putea improviza aiurea sub pretextul
că și aezii din vechea Grecie inventau pe loc
iar rapsozii (deși memoria lor era ticsită cu mii de versuri)
dădeau senzația că tocmai improvizau
odihnindu-se la popasul vreunei imagini generice:
…când aurora cu degetele ei roze…
Rime aliterații eufonii bâlbâieli poticneli transpirate
pufniri gavote litote sonore cabriole și fumarole oficiază
cu gesturile unei auto hilare complicități mutismul
inconsistenței.
Zero conținut dacă te-ai aștepta
la o asumată dilemă sau la expresia
fie și doar sugerată a unei drame
sau chiar la euforia pre-gramaticală
ce se articulează muțește
ca-n dialogul dubitativ
dintre doi oameni puși față-n față. E drept însă
că și parodierea sensului are sens
și prea adesea tocmai cei care confiscară
limbajul articulat și mesajele au fost tiranii
istoriei prea limbute și comunicative.
Dar asta este o altă nimicnicie.
Reconstituind eu chinuita noastră discuție
de atunci când el probabil abia își imagina
(dacă-și imagina – deși nu putea să își reprezinte)
tocmai cât de incompatibilă putea să fie
existența mea de parașutat năuc
în imperiul american al tuturor libertăților
cu sfidătorul lux al deriziunii prin performance
(deci etalarea libertății ostentative inclusiv
absurdul și anomia sau datul nădragilor jos
pe treptele instituțiilor… dacă vrea performerul!)
…eu, urmând să revin într-un stat cu văcari
comuniști prin părțile mele răsăritene
(unde literatura era musai angajată
de partid si de stat și chiar de primarul satului
să pască vacile cel puțin);
tot nu reușesc
să-mi dau seama ce anume-i lipsea
distinsului dascăl în acel literary workshop
de s-a dat o vreme cu lătrătorii
nu cu funcția verbală a misterului?