La o sută de ani de la naşterea poetului Benedict Corlaciu (6 martie 1924 – 16 iunie 1981), Claudiu Komartin a publicat o consistentă, reprezentativă selecţie din scrisul liric al acestui aproape uitat astăzi membru al „generaţiei războiului” alături de Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru, colaborator foarte tânăr al efemerei reviste Albatros (1941), emblematică pentru scrisul insurgent al acelor ani. Titlul ei, Elanul interzis (Editura Max Blecher, Bucureşti, 2024) îl reia pe cel a cărţii cenzurate, dată la topit imediat după apariţie, tipărită apoi sub altul, mai neutru, Arcul biologic (1974). Antologatorul de acum, poet nonconformist el însuşi într-un alt context socio-literar, este şi un excelent cunoscător al numitei generaţii, – a alcătuit o altă selecţie, Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeţi ai generaţiei războiului, Editura Cartier, Chişinău, 2018. Întoarcerea spre acest moment al istoriei noastre poetice are, aşadar, logica ei: noii contestatari de formule mai mult sau mai puţin convenţionalizate, afirmaţi în jurul anului 2000, se regăsesc în mod firesc într-o tradiţie neoavangardistă pe care acea generaţie o preluase de la precursorii frondeuri ai anilor ’20 – ’30.
O Pledoarie pentru un insurgent – prefaţa volumului – urmăreşte atent parcursul vieţii şi creaţiei lui Ben. Corlaciu, de la cartea de debut, Tavernale (1941), când autorul avea doar şaptesprezece ani. Scria atunci o poezie de evidentă marcă bacoviană, sugerată încă din titlu, cu prezenţa tavernei, desigur mohorâte, ca spaţiu simbolic al confesiunilor: „În mahalaua murdară, pustie, /lumina tavernei se stingea”. Era un loc frecventat alături de „prietenii beţiilor”, personaje debusolate, evocate în atmosfera îmbâcsită a crâşmelor unde se putea auzi „cântecul omului fără Dumnezeu”, alături de prietenul ceva mai vârstnic Dimitrie Stelaru, cu, între ei, revoltatul biblic Lucifer, – toţi trei „stăpâni ai înserării”. Stelaru lasă şi urme de limbaj poetic în acest prime compuneri uşor teatrale, de un patetism afişat, cu protagonist „istovit” şi „rătăcit” dar şi etern visător, lunatic şi fantast, cum sunt şi cei „trei vagabonzi [care] plângeau, cu capul pe masă, trişti,/ Rupţi din cereasca demenţă a geniului”, din acelaşi text. Acesta e cu mintea „îngropată-n cer” ca orice idealist şi are un „mers stelaric”, în noaptea cu „fantastice călătorii lunare”, alături de Poetul „sfâşiat de boală” care e şi „Regele Nopţii”… Prefaţatorul notează pertinent şi înrudirea cu imaginarul evazionist al altui confrate, Constant Tonegaru, cu ecouri în versuri ca acestea, puse chiar sub titlul „Evadare”: „Haide cu mine, iubito, în fundul mării,/ pământul acesta e rău şi crud./ Haide – târziul e-aproape – haide spre Sud,/ Să nu mai plângem, alungaţi de oameni.” Sau: „Un cântec venea, de nimeni auzit,/ Din depărtările Nordului neumblat/ De vietăţi”… Poezie a unui „boem”, aşadar, cum s-a tot observat, pe o linie ce va avea continuatori în anii ’60 la un Tudor George, cu ale sale Balade Singaporene şi, mai aproape de noi, la Ioan Es. Pop, din Ieudul fără ieşire, ori în spectaculoasa, foarte originala Carte Alcool a lui Ion Mureşan.
Cele două cărţi următoare – Pelerinul serilor (1942) şi Arhipelag (1943) ilustrează un calendar liric febril, o anumită efervescenţă a stărilor de spirit, ce prelungeşte lirismul încă insuficient individualizat din Tavernale. Filiaţia bacoviană e amplificată aici în ecouri evidente, – figura subiectului liric aduce aminte de „palidul visător” din Plumb („Ce palizi suntem şi ce supţi”), pieptul „minat” al lui Bacovia se regăseşte în fiinţa măcinată de ftizie, o poezie se intitulează Bacilul Koch, şi nu lipseşte din peisaj, nici nebunia şi răcnetul isteric, bolnav, doar că „fata nebună” capătă aici o proiecţie fantezistă, ce atenuează, cumva, dramatismul situaţiei – „trage cu praştia în lună”, dar latră împreună cu câinii din mahala; la alte pagini apar „femei lunatice” care „aşteaptă-n ogrăzi”… Nebunii lui Ben. Corlaciu împart starea de spirit posomorâtă, deceptiv-crepusculară, cu jocul unei fantezii care-i menţine în sfera fantazării boeme, se poate vorbi despre „dansul baccililor” din paharul alcoolicului, care rămâne totuşi un visător, căci amintitul dans „ca un exod lunar se arcuia”, iar ostentaţia nebuniei şi bolii care subminează fiinţa conferă un ciudat aer ludic al gesticii, un fel de lejeritate boemă care, volens-nolens, îmblânzeşte atitudinea radical nonconformistă, protestatară. Un fel de râsu-plânsu, pe care-l puteam întâlni şi la Bacovia – râsul „în hî, în ha” -, acolo tulburător tragic, dincoace o mască a „nebuniei” ostentativ-sfidătoare: „Cei din urmă prieteni, baccilii, scânceau/ lugubra melodie a ultimei toamne;/ acompaniindu-i, gura mea, Doamne,/ te înjura şi ochii, demenţi, râdeau” („Joc de Hidrargir”). Ca în volumul de debut, poetul îşi revendică o ascendenţă prelungită în propriul destin de visător nebun, un „lunatic” şi un „golan”, caracterizat emfatic-teatral, cu atribute deopotrivă ale visătorului, revoltatului demonic: „Tatăl meu era un lunatic, nebunilor!/ Se înrudea cu Satan şi cu o principesă de-a hunilor,/ Era bunicul lui Tutankamon./ Noaptea, se încălzea alături cu Luna./ Pentru că nu iubea Soarele şi n-avea palton,/ Ziua tremura de friguri palustre” („Trecere alegorică”). O ipostază potrivită pentru acest ins sentimental şi melancolic este ca a „cimpoierului albastru” din poezia cu acelaşi titlu, în care apare şi „mereu lunaticul Benedict”, aici în dialog familiar cu dracul, declarat, de altfel confrate într-o poezie următoare, Fiul mlaştinei: „Eu sunt poetul Ben. Corlaciu,/ Al doilea drac şi cel mai puternic,/ Umblu cu tălpile pline de smoală,/ Mereu ursuz şi nemernic.” Nu lipseşte, însă, din acest peisaj imund „nufărul” strecurat la subsuoara poetului „urât”, într-un contrast semnificativ, prezent în toate versurile din acest moment. Se reia şi epitetul „ofticosului”, într-un decor tratat persiflant, – „steaua-n formă de omletă”, ca şi gestul amoros al omului care se aruncă în pat „ca un guturai erotic”. De notat că e prezent aici şi amicul Geo Dumitrescu, „cel mai ofticos dintre prietenii mei”, cu a sa „lună erotică”. „Bravada boemă” despre care se vorbeşte în prefaţa antologiei e mereu prezentă, „cimpoierul albastru” îi anunţă într-un poem pe „toţi vagabonzii” că a murit, „nepocăit”, totuşi, într-o ambianţă de convenţie decadentistă şi cu gesticulaţie de romantic exaltat, profeţind „cântecul focului mistuitor de mâine”. Tonul rămâne în fond (auto)persiflant; cel care se declara fost proprietar de „nemărginiri” adaugă imediat „poemele şi râsul din ultimul ceas”. În Mărul albastru, de exemplu, chiar imaginea războiului e evocată în registru fantezist-burlesc: cad şi stele printre „baionetele (care) prin întuneric se hlizeau/ aşteptând să urineze-n şanţuri luna”, „Obuzele dansau prin aer ca la circ”, iar ultimul vers destinde şi mai mult ceea ce ar fi trebuit să fie viziune tragică asupra măcelului: „Omul se-mpuşca-n spinare cu o stea”… Se vede clar că ipostaza poetului visător, dedat fantazărilor idealiste, euforizat de licorile consumate în ştiutele taverne, se află în concurenţă cu cea, mai dramatică, a individului marginalizat de societate, – mesajul eliberator al revoltatului e abia schiţat în amintitul „foc mistuitor de mâine”. Câteva poezii cu tematică erotică, precum „Machiaj” şi „Blestem Corinei”– sunt reuşite „blesteme” de ecou arghezian, suportând un tratament gratuit-ludic şi conservând abia o adiere elegiacă: „În loc de sâni, ridichi să-ţi crească”, „să-ţi pălmuiască dracii toţi mijlocul”; şi, sub al doilea titlu: „Răsfira-ţi-ar vântu-n două părţi picioarele,/ să răsară dintre ele soarele./ Mâzgăli-ţi-ai pe tabloul nopţii/ un copil să sugă din privirea morţii:/ cânte-ţi rugăciune o furtună,/ femeie-ntârziată şi nebună!/ …/ Să-ţi danseze-n ochi paiaţa unui veac/ şi-n călcâi să te sărute-un drac./ Gura să-ţi rămână undeva în vânt – / răsădiţi-ai degetele în pământ!”: toate aceste jucăuşe invective apar abia în final ca fiind adresate unei femei cu „inima neodihnită, inima amară”.
Peste doi ani, în 1945, când publică volumul Manifest liric, premiat la un concurs al Editurii Forum, saltul calitativ este evident. Versul are în continuare o fluenţă „orală”, se mai face uz de rime dar până la ele ritmul e mereu neregulat, ca, de altfel, la un Geo Dumitrescu din Libertatea de a trage cu puşca, dezinvoltura discursului dă un aer de naturaleţe comunicării care a abandonat aproape orice notă de solemnitate, subminată şi până acum de accentele ironic-ludice, – urme îndepărtate din simbolismul târziu, trecut la noi dinspre un Jules Laforgue la un Adrian Maniu. În introducerea sa, Claudiu Komartin notează totuşi schimbări importante: „Bravada nervoasă şi autoironică, poezia boemei, gesturile de răzvrătire împotriva unei lumi strâmbe care îl respinge şi terfeleşte, ecourile războiului mutilant sunt acum puse în scenă cu o mai bună stăpânire a mijloacelor expresive şi stridenţe atenuate, în poeme de respiraţie mai largă”, înregistrând „câteva hituri memorabile” judicios selectate şi demonstrând „adeziunea la poetica albatrosiştilor”, a unor Geo Dumitrescu şi Ion Caraion. (Peste ani, răspunzând unor întrebări adresate pentru revista Echinox în 1972, poetul va accentua tocmai asupra acestor adeziuni, exemplare şi pentru tânăra revistă studenţească clujeană.)
Spre onoarea sa, el a rămas un spirit contestatar şi în anii următori, ai stalinismului ideologic şi literar instalat la noi, când scrie poeme, nepublicabile desigur, cu adresă destul de transparentă la noul regim, dezamăgit de trădarea unor idealuri de libertate în care crezuse imediat după război. În 1954 fusese „demascat”, alături de Geo Dumitrescu, probabil chiar din pricina nonconformismului său, fiind exclus din nou înfiinţata Uniune a Scriitorilor, chiar dacă publicase câteva cărţi de proză realist-socialistă, de care se va ruşina mai târziu. Versurile scrise în „scorbura” de la Străuleşti unde avea domiciliu forţat stau mărturie a acestui sentiment de revoltă şi nu vor putea apărea decât în suita Postumele (1945-1967), incluse abia în 1969 în volumul de Poezii, prefaţat de Laurenţiu Ulici. Sunt precis caracterizate de antologatorul de acum ca fiind „în general epurate de atitudinile extravagante şi de histrionismul turbulent din volumele anilor ’40. Sensibilitatea rănită se exprimă în mod diferit, fiind mai retorică şi mai ceremonioasă, de un lirism reflexiv şi clasicizant, poza de rebel fără cauză e înlocuită cu o atitudine elegiacă şi depresivă.” Aceste note devin şi mai evidente în versurile mai târzii, reunite în volumul antologic Starea de urgenţă (1972) în care e tipărit, într-o ordine cronologică inversă (1971-1955) şi ciclul Explozia sertar, titlu foarte expresiv pentru scrisul poetului marginalizat multă vreme, aflat într-o explicabilă stare de tensiune psihică. Poezii ca „Petarde” şi „Încoronare” ne reapropie aici de ipostaza boemă, de bravadă fantezistă a primelor cărţi („dintre golani eram cel mai de seamă”, „La prima lună nouă voi fi încoronat/ un semicerc de aur la picioare, cu vârfurile-n sus,/ iar eu voi sta la mijloc, drept între triumf şi moarte,/ cu un plămân la Răsărit şi altul la Apus./…/ perna mea cu fluturi roşii o va duce-un om de meserie/ ca să creadă lumea c-am fost plin de decoraţii!”), conservându-şi atitudinea nonconformistă, cum se vede sub titlul „Silentium”, – aluziv la tăcerea impusă de constrângerile contextului politic interdictiv: „Trăiască şi templul, trăiască şi mai-marele,/ daţi-i cezarului ce-i al cezarului,/ dar nu vă vindeţi uralele/ pe ochii de curvă ai zarului”…
Ultima apariţie editorială este antologia Arcul biologic (1974), ce preia titlul unui scurt poem din sumar, pentru a-l înlocui, la intervenţia cenzurii, pe cel dat inţial de autor: Elanul interzis, repus în drepturi în antologia de acum. „Arcul” creaţiei lirice a lui Ben. Corlaciu acoperă aici un număr de vreo cincizeci de poezii care dau măsura vârstei mature a omului, ajuns la un nivel profund şi grav al meditaţiei, într-un discurs mai apăsat confesiv ca niciodată. Scurtul poem „Elanul interzis” pune faţă în faţă, amar-ironic, ipostaza poetului visător de odinioară şi captivitatea în „trunchiul” actual: „Coroana mea a apucat să muşte/ din pulpele văzduhului,/ dar iată rădăcinile/ mă ţin de trunchi,/ iubindu-mă prea mult.” Sunt expresii ale omului însingurat, obligat la tăcere, cu sentimentul că până şi în dragoste trebuie să rămână „zidit” în sine însuşi, el, care a fost cândva „derbedeul sfânt al timpului” (…într-un sărut de bronz). Imaginile căderii şi ale sufocării devin frecvente („numai eu o săgeată căzută-n pământ”, „închis pneumatic în crisalida mea/ de apă înstelată/ hrănindu-mă cu jinduri crescute pe copacii/ sufocaţi în mine”). Cel ce se declara altădată, retoric, „fiu al mlaştinii”, reia acum imaginea într-o scurtă poezie pe aceeaşi temă, dar o pune sub semnul pierderii vechilor idealuri într-un mediu impur şi steril, din care se vrea eliberat: „Mutaţi-mă de-aici, e multă umezeală/ şi nu mai înfloresc./ Visurile-au început să prindă igrasie,/ idealurilor li se duce tencuiala,/ femeia mea se culcă într-o broască/ şi însumi eu m-am molipsit/ de râia somnului/ de la stegarii ce-au căzut/ în mlaştini. Luaţi-mă de-aici.” („Mlaştini”). Miza majoră este, mărturisită pe un ton obosit, pe sinceritatea totală a mărturisirii stării de epuizare, dar şi cu voinţa de a refuza orice atitudine festivistă ipocrită: „Acum voi merge până unde/ voi putea şi bineînţeles/ că voi ajunge la un/ capăt. Voi ajunge de/ exemplu/ la capătul puterilor,/ dar daţi-mi haina mea de toate zilele,/ m-am săturat/ să fiu mereu o sărbătoare-n haina altuia.” („Haina mea m-am săturat”).
Consecinţa practică, imediată, a acestei stări de dezabuzare şi revoltă mocnită a fost autoexilarea, în 1974, la Paris, unde poetul a făcut şi greva foamei ca să-şi recupereze familia rămasă în ţară, şi unde a şi murit, în iunie 1981. Scrisese, însă, tulburătoare pagini confesive, publicate, din păcate fără ecou în traducere franceză, sub titlul Tout espoir sera puni – Orice speranţă va fi pedepsită… Încă inedită la noi, cartea ar merita, evident, să fie tipărită ca semnificativ document de epocă. Antologia alcătuită de Claudiu Komartin este un important gest reparator, pe care Benedict Corlaciu îl merita.
Ben. Corlaciu, Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974).
Ediţie îngrijită de Claudiu Komartin, Casa de Editură Max Blecher, Bucureşti, 2024