(noutăți din lumea stilului)
Pe un drum merg mână în mână tăcerea și blândețea, dragostea și libertatea. La o plimbare liniștită în zilele de iarnă. Atunci când orașul sau satul, valea sau muntele, marea, câmpul, se trezesc pentru o nouă zi. Să ne imaginăm un joc și să spunem care ar fi momentele cele mai elegante ale zilei noastre, acelea simple, autentice. Care ar fi? Cele care creează un spațiu / timp, în care ne simțim bine, noi înșine, fără mască? Poate că sunt diminețile sau serile, poate că sunt acele ore de odihnă sau cele de reculegere, ceasurile pentru învățat, pentru reverie sau cele de dragoste. Cadența ar putea fi: secundă – respirație – secundă.
Dar demonul amiezii stă la pândă dorind cu ardoare să complice întâmplările și să inducă ideea că lucrurile-așa-cum-sunt, este una demodată. Ceva nou, cu totul nou, trebuie să se întâmple! Ca și cum nou ar însemna ceva inevitabil și mult îmbunătățit. Și aici nu mă refer la progresul benefic, organic și total justificat ci la pojghița de suprafață a nestării de a schimba mereu ceva. Fructele simplității încep să se modifice un pic, coaja să se încrețească și petele să apară. Omul își iese din matcă, la început timid, se străduiește să anticipeze acel Nou care abia a răsărit în minte. Cât de nou trebuie să fie ceva pentru a fi cu adevărat nou?
Să ne gândim la retro-stil făcând apel la memoria copilăriei sau a tinereții. Pentru unii dintre noi un pix cu ceas electronic sau un ceas electronic aducea destul de multă bucurie și prilej de mândrie, laolaltă uneori cu o colecție de surprize de la gumele de mestecat, mai târziu cu un pager sau un telefon mobil atunci când existau foarte puține. Urmau, înainte de anii ’90 în România, perechea de blugi originali, penarul chinezesc sau cadourile primite de la rudele plecate în străinătate. Pe atunci noutatea era chiar importantă iar frecvența ei, redusă. Erau lucrurile care pigmentau viața și care se primeau cu o mare intensitate a bătăilor inimii. Noutățile aveau și un statut de lucru cu care te identificai, devenind, în unele cazuri, chiar înlocuitor de identitate. În ochii celorlalți purtai, posedai, ceva nou și de preț. De multe ori intervenea și arta părinților de a oferi acele daruri din dorința de a nu da satisfacție mizeriei acelor vremuri.
În ziua de azi noutatea capătă o altă dinamică. Când se transformă ceva nou în ceva deja depășit? Cât de repede se schimbă bucuria în obișnuință? Telefoane, haine, mașini, excursii exotice, restaurante, curente de opinie, idei la modă, arte, știri, bârfe etc. Toate astea se consumă și se învechesc cu o viteză uluitoare în mintea celor care se ghidează după acest fel de logică. Noutatea acum ține foarte mult și de stimulii vizuali, aceștia fiind prezenți cam peste tot. Imaginea a devenit într-un anume fel și zgomot asurzitor.
Bun. Dar să mai și trăim. Iată un fragment din jurnalul de călătorie în Japonia și China scris de Nikos Kazantzakis. „Să mă purific de toate cuvintele pe care le-am auzit și pe care le-am rostit, să las tăcerea să se-ntindă răcoroasă, verde-întunecată, ca o iederă în măruntaiele mele! Dar oamenii sunt o turmă, nu te slăbesc. Caută să se prindă unul de altul, să se sprijine unii de alții ca oile, grumaz lângă grumaz. Se tem de tăcere; numai flecăreala le poate întări inimile.”
Kilo shop. Pe străzile din cartierul Marais din Paris, într-o zi de primăvară timpurie. Tineri de toate vârstele intră unii după alții și caută cu atenție, cu mare atenție, să găsească o piesă iconică dintr-o colecție ieșită de pe piață de multă vreme. Găsești și îndemnul „Visitez le sous-sol!” și parcă ai merge și acolo pe scara îngustă ca să nu ratezi vreun chilipir senzațional. Pentru vizitatorii din Estul Europei care sunt familiarizați cu second-hand-urile ce au umplut orașele lor natale, poate fi o experiență de tip New Age, kilos of pure style, recycle spirit, eco. Kilo shop e un loc vizitat în special de tineri, de unii chiar foarte tineri. Ei pot întâlni istoria acolo, cumpărând haine ce datează din anii ’60, ’70, ’80 și tot așa. Unele piese sunt asemănătoare celor purtate de actorii preferați ai părinților lor. Acum sunt vândute la kilogram. Există o latură etică și responsabilă a modei care nu pune accent pe consum ci mai degrabă pe ecologie și pe gândul (și speranța) că nu suntem ultimii pe acest pământ. Poate că un pic de reținere și de recalibrare a pornirii de a tot schimba lucruri nu ar strica.
Ansamblul poate fi privit și dintr-o altă perspectivă atunci când vine vorba despre vintage & retro & antique. Hainele și piesele de mobilier alese îți pot aduce aminte de copilărie. Dar chiar vrei să se întâmple asta? Depinde unde sau în ce timpuri au fost petrecuți anii de început. În țări în care au existat în istoria recentă perioade de teroare, de deposedări abuzive, în care au fost arse cărți sau mobilier în curțile conacelor? În care, mai apoi, au apărut situații neplăcute cu muzee sau case memoriale ce nu au mai putut reconstitui atmosfera originală pentru că piesele de mobilier nu mai existau? În teritorii în care continuitatea tradiției și firescul vieții au fost brutal întrerupte? În cazul în care, ca nație, ți-ai dat foc la valiză, acest obiect practic și uneori frumos mai poate fi numit vintage?
O viață trăită cu stil înseamnă și o viață trăită cu un sens acut al memoriei. Să nu uităm, e foarte important. Memoria este o colecție prețioasă de chipuri, evenimente, emoții, ce au avut cândva un contur precis și o semnificație de viață, toate aceste esențe fine rămânând undeva în plasa istoriei omenirii, spre aducere aminte. În München s-a desfășurat proiectul „Die Rückkehr der Namen”, întoarcerea numelor, un proiect de comemorare a victimelor nazismului. În data de 11 aprilie 2024 în centrul orașului au fost purtate pancarte cu nume, biografii și chipuri (acolo unde a fost posibil), povești cutremurătoare ale unor oameni nevinovați, istorii ce au traversat timpul. Pentru că memoria înseamnă și continuitate. Iar aceasta e o datorie.
Să revenim la simpaticele kilo shop cu aer parizian, acolo unde se perindă oameni în căutarea unor piese vestimentare cu stil, un anume stil, care să fie o punte între un trecut recuperat, un prezent viu și un viitor asumat cu responsabilitate. Poate că și democrațiile ar putea lua un exemplu de la fermecătoarele magazine, univers al întâlnirilor. Uneori clare, semnificative, cu mesaj limpede și direct, alteori misterioase ca în cazul chimonourilor vândute după ce au fost puse pe cântar. Istorie la kilogram? De ce nu?
Și până la urmă ce e mai greu, un kilogram de puf sau un kilogram de fier?