Considerat un thriller politic care se transformă pe nesimțite în meditație cu accente metafizice, aducând laolaltă elemente de proză polițistă și narațiune de spionaj, Anihilare, romanul lui Michel Houellebecq, a stârnit, așa cum era de așteptat, controverse aprinse, fiind apreciat de admiratori, dar și pus la îndoială în privința realizării estetice de corul detractorilor. De altfel, așa s-a întâmplat și în cazul creațiilor anterioare ale celui care a cucerit și a șocat deopotrivă lumea literară franceză, fiind declarat nu o dată cel mai important scriitor din Hexagon, dar și cel mai dispus să spargă clișeele și să ignore toate regulile și normele prozei zilelor noastre. Căci, de la Particulele elementare (1998), Posibilitatea unei insule (2005) sau Harta și teritoriul (2010), Houellebecq nu a încetat să fie senzația literară a Franței, iar romanele pe care le-a publicat în ultimii ani, Supunere (2015) și Serotonină (2019) i-au confirmat acest statut, devenind rapid (și) succese de librărie – nu doar acasă, ci și în toate țările unde au fost traduse.
Apărut în ianuarie 2022 și având, în ediția franceză, peste șapte sute de pagini, Anihilare (Anéantir), textul a fost publicat în România, la Editura Humanitas Fiction din București (Colecția „Raftul Denisei”), în excelenta, mereu inspirata traducere semnată de Daniel Nicolescu. Acțiunea este plasată în Franța anului 2027, o țară aflată doar aparent într-o situație de relativă stabilitate, însă marcată de tensiuni crescânde între marea masă a populației și cei care o conduc. E perioada campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale, iar miza este, ca întotdeauna, convingerea celor încă nehotărâți, mai cu seamă a locuitorilor din zonele rurale, și a celor aflați în căutarea unui loc de muncă – aceștia din urmă fiind din ce în ce mai numeroși. Președintele în exercițiu (tânăr și tehnocrat) nu e numit (dar identitatea sa poate fi cu ușurință ghicită!…), însă figuri marcante ale dreptei politice franceze, precum Marine Le Pen sau Éric Zemmour apar ca atare pe parcursul textului.
Protagonistul cărții este Paul Raison, consilier și om de încredere al Ministrului Finanțelor, Bruno Juge, candidat la președinție din partea majorității prezidențiale. Acesta se confruntă, pe lângă deja obișnuitele atacuri mai mult sau mai puțin murdare venite din partea adversarilor politici, și cu o stranie campanie de terorism cibernetic (unul dintre filmulețele postate constant pe internet de cei care pun la cale aceste acțiuni prezentând obsesiv decapitarea virtuală a ministrului). Atmosfera de campanie devine din ce în ce mai încărcată, de-a dreptul toxică pe alocuri, iar președintele încă în funcție se vede silit să-și încheie cel de-al doilea mandat fără a-și fi putut îndeplini marea promisiune din campaniile precedente, și anume de a face din Franța o țară dinamică și prosperă, șomajul fiind în creștere, la fel ca nemulțumirea majorității populației. Pe acest fond, atacurile cibernetice sporesc în intensitate, serviciile secrete nereușind să le stăvilească ori să dea de urma inițiatorilor lor.
Numai că toate acestea rămân, cumva, doar elemente exterioare, centrul de greutate al romanului lui Houellebecq fiind de găsit în altă parte. Nu în marea arenă a confruntărilor politice, ci în universul lui Paul Raison, cartea fiind caracterizată, oricât ar putea să pară de paradoxal acest lucru, mai degrabă de compasiune și chiar de accente bine dozate de melancolie decât de ironia cu care scriitorul francez și-a obișnuit cititorii fideli. Paul are o relație distantă cu soția sa, Prudence, de care se simte înstrăinat de ani de zile, și nici legăturile lui de familie nu sunt cu mult mai bune. Numai că, pe fondul neașteptatei vești a bolii tatălui său, spitalizat în urma unui accident vascular, Paul se vede confruntat cu o situație limită, care îl determină, odată revenit în casa părintească, să încerce să se apropie din nou de sora sa, Cécile, o catolică practicantă, de Aurélien, fratele artist și de Paul, inadaptatul revoltat aflat încă în căutarea sensului existenței. Peste toate acestea, Paul primește vestea unei maladii incurabile de care suferă, ceea ce îl obligă să facă toate marile alegeri la care până atunci evitase până și să se gândească, dar și să redescopere, măcar acum, afecțiunea pentru Prudence.
Continuând, fie și parțial, la nivel tematic și simbolic obsesiile din Supunere și Serotonină, precum pericolele reprezentate, în plan politic, de doar aparentele minorități tăcute, sau relațiile adesea toxice dintre femei și bărbați, Anihilare vorbește, direct sau indirect, despre sfârșitul previzibil al erei patriarhal-albe în Franța, în Europa și nu numai, dezvăluind pe parcurs semnificațiile titlului – care vizează atât distrugerea în plan personal, cât și dispariția, anularea în plan social. Căci romanul acesta evidențiază, nu o dată, personaje care, în plin secol XXI, încă privesc femeia ca pe cea mai mare amenințare la adresa stabilității familiale sau politice, pentru care căsătoria nu e altceva decât o temniță, iar copiii, o povară, pentru care cei de culoare sunt și vor rămâne mereu inferiori. Altfel spus, face o schiță – nu o caricatură – a lumii în care, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, trăim. Evident, existența acestor personaje este, adesea, goală, iar din punctul de vedere al semnificațiilor profunde, inutilă, provocându-le chiar lor un acut sentiment de neîmplinire, câtă vreme sunt direct responsabile de propria nefericire. Toate acestea ar putea părea elemente de natură să transforme acest roman într-un text pesimist și lipsit de speranță, însă, ținând cont că avem de-a face cu un autor de talentul lui Houllebecq, nici vorbă de așa ceva – Anihilare este o carte remarcabilă, de-a lungul căreia personajele, în ciuda aparențelor, își caută cu înfrigurare salvarea spirituală, încercând să-și redescopere bunătatea și capacitatea de a dărui celor din jur speranță și încredere. O carte care pare a spune, subtextual, în multe din paginile sale, că, orice s-ar întâmpla, iubirea încă poate face lumea mai bună. Tocmai de aceea, Paul, cel care își redescoperă dragostea pentru soția sa, alege să rămână cât mai mult alături de ea, în detrimentul oricărui tratament medical.
Fiind, așa cum autorul însuși a afirmat, un roman cu vocație și semnificație concluzivă („Am avut șansa să ajung la o concluzie pozitivă, e timpul să pun punct”), Anihilare se dovedește a fi și o veritabilă profesiune de credință în plan narativ a lui Houellebecq, convins el însuși că, odată cu acest text a reușit să-și ducă la îndeplinire și planul de a oferi cititorilor atât un tablou al singurătății umane într-o lume marcată de cele mai diverse provocări, cât și sugestia unei posibile salvări.
Contestat de unii exegeți – mai cu seamă de peste Ocean – pentru presupusa lipsă a analizei psihologice de profunzime din creațiile sale, iar de alții, pentru că n-ar fi ceea ce în mod obișnuit numim un stilist desăvârșit, Michel Houellebecq rămâne unul dintre scriitorii cei mai citiți ai ultimelor două decenii, suscitând vii pasiuni și aprinse dezbateri care, nu o dată, au depășit granițele lumii literare. Dar ceea ce s-a observat mai rar în cazul său este apropierea (oricât ar putea aceasta să pară de improbabilă) de Balzac, în ceea ce privește ambiția artistică și capacitatea de muncă. Iar acestea îi sunt bine cunoscute oricărui cititor al lui Houellebecq. Plus, desigur, faptul – care, de asemenea, nu poate scăpa unei lecturi atente – că scriitorul însuși face numeroase aluzii la Balzac, în mai toate cărțile pe care le-a publicat. Iar Balzac, știm bine, nu a încercat niciodată să atingă desăvârșirea la nivelul complexității analizei psihologice, câtă vreme marea sa miză estetică a fost realizarea unui tablou cât mai cuprinzător al Franței vremii sale, astfel încât fiecare volum din Comedia umană (nu întâmplător, unele dintre ele sunt subintitulate Studii) au în vedere nu atât individul, cât societatea sau, uneori, individul în relație cu mecanismele sociale bine determinate. Iar Houellebecq, asemenea protagoniștilor săi, se uită cu o extraordinară atenție la lumea din jur, pe care vrea cu disperare uneori să o înțeleagă și să o poată explica, în toate detaliile ei, – de aici preocuparea sa pentru genealogiile personajelor pe care le creează și tendința de-a dreptul enciclopedică pe care o dobândește, nu o dată, proza sa. Astfel că acei critici care i-au contestat incapacitatea de a analiza structurile sociale au pierdut din vedere tocmai faptul că exact aceste structuri determină nefericirea sau inadaptarea eroilor săi, atât în Particulele elementare, cât și în Posibilitatea unei insule.
Numele lui Jean-Paul Sartre trebuie, de asemenea, amintit atunci când vine vorba despre caracteristicile prozei lui Michel Houellebecq, Greața (1938) prezentând criza existențială prin care trece personajul într-un mod care îl va influența profund pe autorul Anihilării. Nu puține dintre trăirile din textul sartrian se regăsesc în Anéantir, unde lumea pare a fi lipsită atât de legătura cu divinitatea, cât și de afecțiunea care se presupune că ar trebui să caracterizeze relațiile de familie. Aici, cel puțin pe alocuri, disperarea pe care o simt personajele e atât de mare, încât le pune sub semnul întrebării chiar capacitatea de a se raporta în mod coerent la cei din jurul lor și la universul în ansamblu. Iar dacă la Sartre vechile structuri socio-culturale par lipsite de sens, la Houellebecq ele au dispărut complet – au fost anihilate. Cititorul are în față un mic univers uman alienat, în care toate acele elemente menite a oferi omului stabilitate, siguranță și confort au fost distruse în numele unei libertăți care, odată ce a fost dobândită, s-a dovedit a fi complet inutilă într-o lume care și-a pierdut reperele și etalonul de valoare. Paul Raison devine, privit astfel, un soi de Everyman al zilelor noastre, iar relația cu soția sa este, cel puțin în prima jumătate a cărții, expresia unei disperări standardizate, semnul definitoriu pentru mare parte din oamenii zilelor noastre. Cumva, în mod asemănător cu situația din Serotonină, chiar dacă acum în sens metaforico-simbolic, protagoniștii din Anihilare par a se mișca și ei într-un mediu alienant, în care uzul (abuzul…) de diferite substanțe menite a îndulci existența ori cel puțin a o face suportabilă a devenit norma, nu excepția, astfel încât viața cotidiană pare un calvar ce trebuie luat de la capăt în fiecare zi. Tocmai în capacitatea de a exprima într-un mod extraordinar toate acestea descoperim marea artă a lui Michel Houellebecq, cel care, fără să fie ceea ce critica academică americană ar numi un mare stilist ori un remarcabil analist, reușește să descrie trăiri și realități care, fie și după o primă lectură a romanelor sale, nu pot fi uitate. Care îl bântuie literalmente pe cititor, oferindu-i o altă expresie de mal de siècle, atât de personală și de puternică, încât inițial, e drept, poate deconcerta.
Astfel încât, acest recent roman al său, oricât de lung este și oricât de dificil ar putea să pară din punctul de vedere al tematicii abordate (politica viitorului apropiat, terorismul cibernetic, situația catolicilor practicanți într-o societate lipsită de legături de substanță cu transcendența etc.), aduce în prim plan probleme actuale ale zilelor noastre și vorbește extrem de convingător despre pierdere și singurătate (uneori chiar despre singurătatea în cuplu), despre temeri și îndoieli (în fața morții și deopotrivă în fața vieții), dar și – mai ales! – despre speranță și redescoperirea, fie și în ultimul moment, a puterii iubirii de a reîntemeia lumea.
Michel Houellebecq, Anihilare. Traducere și note de Daniel Nicolescu, București, Editura Humanitas Fiction, 2023