Lumea comunică, aruncă vorbele, dialoghează, plânge, negociază, se bucură, ierarhizează etc. etc., oriunde şi oricând, pe stradă, în parcări, pe scara rulantă a metroului… ah! avem semnal… prin lifturi, WC-uri publice şi private, în supermarketuri, în spitale, la morgă… la nunţi, petreceri şi scandaluri, peste tot domină comunicarea prin mobil, aparate oferite pentru toate buzunarele, şi beneficiile publicităţii dau roade. Vorbim… alergăm şi vorbim, cumpărăm, vindem, comunicăm date, termene, gânduri… facem bani, bani… Make money! Deviza civilizaţiei îndrăgite prin calitatea sugestivă, incisivă a reclamelor. Make money! Aşa intri în top… în primii 10, primii 100, primii 1000… după aceea nu mai contează cine eşti. Grupuri compacte de singurătăţi se mişcă alert, brownian, către toate cele patru puncte cardinale, prin aer, apă, uscat… către acel ceva nou victorios – prezentul trepidant.
Viaţa e o corporaţie… cu profitul reinvestit… Să fie oare evoluţie? Să fie cuprinderea existenţei în perimetrul cosmic, să fie oare noul mai viu decât umanul?! Se poate doar cu eficienţă, ritm, marketing…, fără adâncime, linişte şi sacralitate?
Renaştem prin noi idealuri…
Îmi aduc aminte că pe lângă viziunea întunecată şi destul de sumbră a lui Orwell, mai există şi o alta ceva mai veche şi mai puţin cunoscută, dar nu mai puţin înspăimântătoare, aceea a lui Huxley din Brave New World. Contrar convingerilor comune pe care le aveau, cei doi scriitori, Huxley şi Orwell, nu mărturiseau acelaşi lucru. Orwell ne avertiza că vom fi striviţi de o forţă exterioară opresivă impusă, în timp ce în viziunea lui Huxley nici un „Big Brother” nu mai e necesar pentru a-i lipsi pe oameni de identitate, autonomie, maturitate şi istorie. Aşa cum vedea el lucrurile, oamenii vor ajunge să iubească opresiunea, să o promoveze, vor proslăvi tehnologia care le va îngrădi, evident, treptat, treptat capacitatea de a gândi.
Orwell se temea că vor fi interzise cărţile. Huxley gândea altfel, neliniştitor că, de fapt, nu va mai fi necesar să interzici vreo carte, pentru că, încet, încet, nu se va mai găsi cineva dornic să citească vreuna. Cărţile vor fi uitate, vor fi trecut… amintiri, vechituri neprofitabile. Orwell era înspăimântat de cei ce ne privau de informaţii. Lui Huxley îi era frică de cei ce ne vor oferi atât de multă isterie informaţională, că vom fi reduşi la pasivitate, egoism, anonimat şi standardizare. Orwell se temea că Adevărul ne va fi ascuns – Huxley că ceea ce poate fi adevărul va fi înecat într-un abis de irelevanţă… Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă – Huxley că vom deveni o cultură trivială. Huxley susţinea profetic că cei capabili să se opună definitiv şi imediat tiraniei au neglijat să ia în consideraţie apetitul aproape infinit al omului pentru distracţie. În 1984 oamenii pot fi controlaţi prin producerea durerii. În Brave New World sunt controlaţi prin producerea plăcerii. Pe scurt, Orwell se temea că tocmai ce urâm ne va distruge, Huxley, dimpotrivă, că exact
ce vom iubi cel mai mult ne va sfârşi. E foarte posibil, din ce în ce mai posibil, ca Huxley să fi avut dreptate.
Trăim într-o epocă tragică precum nu e alta, în care nimeni nu e la înălțimea tragediei. În artă, viața are totul de pierdut și spiritul totul de câștigat, iar conștiința artistului este cea care recreează spațiul realității. Viața ca imagine diferă de viața ca trăire. Pentru Murasaki: arta este un act personal împotriva uitării, o luptă împotriva morții. Două secole mai târziu, în 1397, Zeami ne spune că viața unui om se poate sfârși, dar viața artei sale nu.
Prin artă și numai prin artă putem atrage perfecțiunea, prin artă, numai și numai prin artă ne putem proteja de pericolele existenței reale – spuneau vechii greci. Pentru a exista este de ajuns să te lași a fi, pentru a trăi însă trebuie să fii cineva.
Spiritul e tare ciudat, e nevoit să creeze. (Mircea Eliade)
Actul gândirii teatrale poate celebra misterul spectacolului fiind el însuși un mister ce hrănește vocația artistică. Zarathustra îi cere vieții să cânte în loc să vorbească… să pătrundă taine… teatrul, ar trebui mai curând să adâncească necunoscutul, să creeze în jurul spectacolului și al creatorilor lui ceața tainică îndrăgită de zei și de credincioși deopotrivă. (Oscar Wilde)
Așa cum arta izvorăște din personalitate, ea i se poate releva doar unei personalități, și din întâlnirea celor două structuri spirituale se naște conceptul și viziunea interpretativă.
Andrei Șerban, personalitate recunoscută de întreaga lume artistică, responsabil cu arta sa, a prezentat întotdeauna dramaturgia universală într-o nouă relație cu epoca în care creează. Regizorul ne amintește că operele de artă sunt ființe vii, violent implicate în viață. El a simțit întotdeauna această chemare, că pe măsură ce civilizația se va extinde, iar modul nostru de analiză se va rafina, spiritele critice și cultivate vor fi din ce în ce mai puțin interesate de existența brută și vor căuta să obțină înțelegeri profunde în amplitudine din tot ce a intrat în atingere cu arta și ecourile ei, pentru că vieții îi lipsește teribil de mult forma. Comediile ei au în ele ceva de oroare grotescă, iar tragediile par să culmineze în farse. Mereu ești rănit când te apropii de ea... Lucrurile durează fie prea mult, fie nu suficient de mult. (Oscar Wilde)
Gândirea unui spectacol semnat de Andrei Șerban este un grai aparte ce cuprinde viitorul în trecut, iar prezentul se lasă răscolit de furia întrebărilor venite din zone de tensiune tragică, mascate de multe ori de comedia dureroasă. Artistul tinde să perturbe stabilitatea societății în numele unui ideal, fiind obsedat de complexitatea adevărului. Tocmai de aceea privește spre înălțimi și vede înaintea celorlalți neliniștile lumii.
În textele sacre, călugării egipteni sunt descriși întotdeauna așezați la o fereastră, așteptând nu se știe ce… Această stare, amestec de ispită și plictis este pericolul la care se expune reprezentația teatrală ce-și arogă identitatea orgolioasă a noutății conjuncturale.
Esențialul nu vine niciodată din afară… Ideea de destin s-a născut în antichitate și nu în sfera culturală vest-europeană. Destin înseamnă o trăire afectivă și nu e doar o idee, o idee liniară…
Teatrul ca energie ințiatică conectează omul la o sinteză a realității, pe care o trăiește și pe care, din prea multă agitație, neatenție, lipsă de empatie, nu o cuprinde și nu o pătrunde pentru a-i atribui densitate și vizibilitate profundă. Teatrul are viu organismul incitării la reflexie și dialog, la interogare a gândurilor care stau la baza relațiilor interumane, a structurilor complexe, necunoscute, încărcate de ambiguitate. Se consideră totdeauna că ecoul pe care spectacolul îl transmite publicului și felul în care acesta ajunge să rezoneze cu viața celui care-l primește nu este altceva decât o chemare spre destăinuire.
Am avut privilegiul să fac parte din public la spectacolul Oedip pe scena Toma Caragiu a Teatrului Bulandra.
Eveniment artistic pe toate dimensiunile exemplarității: text, regie, scenografie și strălucită interpretare actoricească. Virtuozitatea întregii distribuții și unicitatea magică a unor actori m-au fascinat, cuprindere de necuprins în cuvinte… Artă scenică densă, polifonică, prin unirea subtilă a prezentului cu sacralitatea mitică. Inovativ, incisiv, tulburător, poetic-violent, sarcastic-rafinat, vizual prin profunzime, simplu prin spiritualitate, dureros și iluminat – Oedip a dimensionat excepțional prin arta lui Andrei Șerban, pe care a cultivat-o și o desăvârșește cu însemne regale în întreaga carieră. Piesa lui Robert Icke, după Sofocle, are identitatea unui Miracol.
Prin toate artele, introspecția amănunțită, confesiunea eliberată de canoanele rigide înspăimântă adâncurile ființei. În același timp, tot ea emoționează fără milă și atinge dimensiuni existențiale revelatoare, dezvăluie vulnerabilități și sensibilități despre care omului îi este frică să afle și să vorbească.
Spectaculozitatea, neînțeleasă decât conjunctural, ca insistență expresivă a unui sistem de efecte ce induc atractivitate și iluzionare devine căutare frivolă în banalele trasee de relații cu deslușiri premeditate pe care le cultivă prea des spre consum contemporaneitatea.
Teatralitatea expresivă valoric devine un spațiu al lumilor care se intuiesc și se descoperă printr-o suită de simboluri și semne, printr-o limbă care o cuprinde pe cea vorbită, dar o depășește și o integrează într-o viziune semantică în care se reinterpretează tot ceea ce este posibil, tot ce este valid și tot ceea ce a fost acceptat, dar acum se reformulează în dimensiuni cu densități noi. Interpretarea actorului permite cunoașterii să fie un intermediar între om și expresia lui în lume, o prezență neliniștitoare pe care nici măcar nu o vedem că există, ci mai curând că insistă, sau că subzistă, făcând viabilă conjuncția relativ-absolut. Scena este un spațiu de rezonanță în care puținul este în tot, iar totul este în puțin… Astfel, gândirea este conținută în structura reprezentației prin carate interpretative și nu enunțat.
Povestea și realitatea nu sunt complementare, însă în cazul marilor creatori ele nu se pot exclude. Actorul îmbogățit prin arta lui își are rădăcinile tainic și adânc înfipte într-o vibrație a organicului, a normalului, a obișnuitului, poate chiar a rutinei. El vede altfel ceea ce trăiesc într-un anume fel toți ceilalți, el vede ceea ce dă valoare și consistență spiritului, preia mișcarea gândului spre a o transforma în sens, preia detaliul de trăire pentru a-i găsi vizibilitatea expresivă.
Cerasela Iosifescu scrie, mărturisind-explorând trăirile ce sugerează destinul tragic al Iocastei, în cuvinte și tăceri, cu inocență și puritate, îl lasă în libertate scenică să prindă aripi de viață, de durere, de necuprindere fără sfârșit. Ea explorează subtil prin trăiri esența, noblețea mistuitoare a senzualității. Erotismul pe care îl provoacă jocul ei, felul în care se dezvăluie esența tragică, mărturisește universul feminității. E o împletire de fascinație și pasiune, de surpare și spaimă. Joc febril creator de nemărginire, studiu al durerii ca substanță vitală, în care crezului artistic i se proiectează subiectivitatea ca dimensiune a unei explozive reflecții. Durerea declanșează întrebările și determină un dialog neliniștitor cu sinele, o aplecare spre interogație și taine.
Statutul de excelență, dobândit prin interpretarea magică a Ceraselei Iosifescu în Iocasta, avându-l ca partener de rang în Oedip pe Vlad Zamfirescu, certifică magna cum laude și subliniază cu onestitate că avem de-a face cu o creație ce întrupează o performanță cu sigiliul de unicitate. Odată asumată, efemeritatea specifică producțiilor teatrale aduce cu sine intensitatea, plenitudinea și mărturia unei opere testamentare. Actrița încetează de a mai fi interpreta unui rol, și vorbim acum de un creator care are conștiință, orgoliu și capacitatea de a se exprima pe sine prin intermediul unui spectacol. Pătrundem în discursul scenic, plural, ce se constituie logic în operă interpretativă și ființează de fiecare dată ca inteligență artistică. Fără noutatea violent-poetică și prospețimea organic-tulburătoare, interpretarea fierbinte a iubirii și durerii Iocastei, prin aura misterioasă a jocului Ceraselei Iosifescu, ar fi fost supusă doar textului.
Această naștere scenică a durerii, printr-o construcție lucidă a intensităților create în plasma detaliilor acționează prin forare într-o realitate ce se integrează până la identificare cu stările de veghe ale conștiinței. Se creează astfel o operă, o estetică specifică reprezentării conflictelor ce se descătușează prin implozie emoțională în gândirea în care sunt captive. Destinul, opoziția față de destin sau revolta față de ceea ce societatea încețoșează ca unică formă de existență admisă, intensifică sentimentul de vinovăție, ce câștigă amplitudini noi pe măsură ce se definește prin structură incertă a densităților. Erotismul devine o alternativă a introspecției. Asistăm la dezgoliri anarhice, nestăpânite ale gândului din trup. Se caută afecțiunea, iar această tensiune erotic-existențială amplifică setea de iubire – ca nefericire blocată în tragism. Neputința de a cunoaște sau de a înțelege adevărul este acea hrană a zeilor despre care îmi vorbea cândva Jan Kott.
Cerasela Iosifescu are o sensibilitate diferită față de cea a majorității actorilor. Ea a luat puterea gândului de a radiografia ceea ce nu se vede dar există – vina tragică. Și astfel, universul Iocastei nu mai rămâne ca existent într-o realitate împărtășită cu toată lumea, în realitatea aparenței strâns legată de planul social și străfulgeră o realitate psihică în care adevărul trăiește prin sincope și emoții, stări obsesive în strânsă legătură cu trecutul coexistent în prezent.
Dacă a exista însemnă a cunoaşte experimentând viaţa, teatralul ce se asociază acum oricărei situaţii dinamice este evaluat prin forţa de a decide şi a crea alte perspective asupra naturii umane prin specificul său în comunicare.
Această natură umană, departe de a fi văzută ca „esenţă”, e recuperată prin dimensiunea ei complementară de „existenţă”.
Principalele revoluţii estetice ale secolului trecut au dimensionat perspectiva prin explorarea zonei non-raţionalităţii ce corespunde, științific vorbind, inconştientului. Omul este şi limpede-raţional, dar şi iraţional-misterios; visul, obsesivul, coşmarescul îi călăuzeşte trecerea de-o clipă prin viaţă…
Arta vie este dominată de o supratemă generică: condiţia umană. Concepte precum libertate, demnitate, alegere, conştiinţă sunt subsumate unor sensuri noi acordate prezenţei omului în lume. Astfel, „omul-contingenţă”, concept teoretizat de Sartre, este, în principal, asociat cu ideea de întâmplare, aleatoriu, accident. Totul devine surpriză, iar fiinţa, individul nu mai are în faţă un ecran care să-l liniştească (ideologic, lingvistic, cultural), el este agresat, violent debusolat de propria sa înţelegere, de propriul său destin.
Acest spectacol contemporan se redefineşte perpetuu accesând, fie prin seducţie tematică, fie prin manifestare concret scenică, evenimente-existenţă.
Sintagma este fluidă şi se explică prin contexte complementare, de la înscenarea evenimentului-limită la cea a existenţei-spectacol.
Simbolurile existenţiale se ţes între real şi virtual, între constructul potenţial perfectibil şi finitul ameninţător. Spaţiul teatral pe care îl sugerează și spectacolul Teatrului Bulandra acoperă astfel un interior ce se deschide inedit în viaţă, sfidând în mod paradoxal îngrădirile şi rigiditatea pulsiunii thanatice. Mobil şi creativ, spaţiul existenței jocului este locul terapeutic al experienţelor ludice, al exerciţiului spectacular, al inovaţiei revoltate şi sfidătoare şi al purificărilor mentalităţilor arhaice.
Existenţa, ca trecere de la pasiune la compasiune, vinovăţia şi remuşcarea, dorinţa, nebunia iubirii, care se apropie de moarte, dar şi viaţa ce solicită o morală, căci cine nu dă totul nu obţine totul, sunt cugetări ce înlesnesc accesul la o gândire vizionară în care pulsează întrebările în măsura în care răspunsurile nu le închid în limite meschine. Preocupat de cotitura timpului, artistul nu întâmplător este sfătuit să joace rolul celui care „avertizează”. Singura vocaţie pentru care se simte chemat este aceea de-a spune conştiinţelor că nu sunt nepătate şi raţiunii că ceva îi lipseşte.
Oedip-ul lui Andrei Șerban, eveniment-acțiune și magie cu timbru exaltat, pasional, nu înlătură crezul stoic al creatorului acestui spectacol de excepție.
Cerasela Iosifescu, personalitate revelată și nu afișată, întreține bogăția feminității, rafinată seducție a unui joc în care arta este iluminată în toate dimensiunile ei. Vraja și senzualitatea fierbinte a Iocastei se surpă în întunericul durerii. Mijloacele pe care le dăruiește interpretării sunt violente-fragile îmbibate în taina corpului și sufletului, har ce se înfruptă cu pofta disperării din densitățile conștientului-necunoscut.
„Suntem aruncaţi în această lume ca într-un mare teatru, unde sursele şi cauzele fiecărei întâmplări ne sunt în întregime ascunse; nici nu avem suficientă înţelepciune să prevedem, ori putere să prevenim unele nenorociri cu care suntem continuu ameninţaţi.
Atârnăm perpetuu între viaţă şi moarte, sănătate şi boală, bunăstare şi nevoi, care sunt distribuite în specia umană prin cauze secrete şi necunoscute.
Aceste cauze necunoscute devin astfel obiectul speranţelor şi al temerilor noastre; şi în timp ce pasiunile noastre sunt ţinute în permanentă alarmă de o neliniştită aşteptare a evenimentelor, imaginaţia noastră e, în mod egal, angajată în formarea ideilor noastre despre aceste puteri, de care suntem atât de deplin dependenţi.” (David Hume)
Arta teatrului, în plenitudinea expresiei sale, simbolizează vasta întindere a condiţiei umane, pe care Gordon Craig o definea ca o revelaţie de lucruri invizibile percepute de privirea interioară.
Mărturisirea publică, mai mult sau mai puțin criptată, prin intermediul unui spectacol, a unor resorturi intime, a gândurilor, aspirațiilor, emoțiilor, sentimentelor, este un act de comunicare, de solitudine solitară, o devoalare conștientă implicată și asumată a tainelor despre om, lume și viață. Acest tip de comunicare, prin noblețe, se extinde în cazul spectacolului Oedip în magia de a revela un destin, un timp și o conjunctură.
„Un înger e în iadul celuilalt, așa îmi pare” – Shakespeare.
Contemporaneitatea trăiește prin curajul de a înțelege, de a atinge adâncurile întunecate, de a asculta tăcerea lor și… de a crede în puterile ecoului și altitudinii întrebărilor.