Se vorbește tot mai mult și tot mai apăsat despre inteligența artificială (IA). Vedem cum se integrează aceste noi tehnologii în viețile noastre și, mai ales, ni se atrage atenția că o mare parte dintre ocupațiile și meseriile actuale vor fi preluate de ele. Ca urmare, tot mai multe voci ne avertizează cu privire la viitoarele direcții: ce să facem și ce să nu facem acum, pentru ca mâine să nu fim luați prin surprindere, în ce direcții să ne deplasăm, ce aptitudini să dezvoltăm (aptitudini pe care inteligența artificială nu le poate, prin definiție, deține). În general, sfatul este ca oamenii să caute să-și dezvolte inteligența emoțională și pe cea socială, nu doar să învețe date, să memoreze informații, deoarece la acest capitol vor fi mereu în urmă față de capacitatea tehnologiei de a stoca factologia. O corectă cunoaștere de sine și capacitatea de autocontrol duc la luarea de decizii pe baza unor componente care nu sunt legate doar de IQ (coeficientul de inteligență „academică”), ci de stări emoționale mai subtile (EQ – coeficientul de inteligență emoțională), definitorii în legăturile interumane, necesare pentru o relaționare de succes. Acestea din urmă vor fi mereu abilități pur umane (aparținând lumii vii).
Din păcate, această materie nu s-a predat în școli. Sunt și unele excepții, iar mai nou au apărut țări și sisteme private de educație în care copiii au parte de un început de învățare „despre sine”: învață să-și observe trăirile de moment, gândurile repetitive, să-și recunoască emoțiile, în primul rând pe cele de bază, cum ar fi fricile, neliniștile, plăcerile, atracțiile etc., pentru ca apoi, prin diferite tehnici, să și le poată schimba, transforma, controla, măcar în parte. E un pas mare, deoarece, prin repetiție, acele tehnici pot fi salvatoare mai târziu, în numeroase situații de viață. Nemaipunând la socoteală că astfel vor fi pregătiți să facă față schimbărilor aduse de inteligența artificială care, vrem – nu vrem, va acapara planeta.
Dar și adulții au mare nevoie de învățare. O serie de specialiști și cărțile lor ne stau la dispoziție pentru a ne dezvolta această latură, pentru a cunoaște și apoi a controla stările care ne afectează spiritul și care, în timp și prin repetiție, pot afecta și trupul, îmbolnăvindu-l (dacă sunt negative) sau înviorându-l (dacă sunt pozitive).
Printre autorii de bază în această direcție și, totodată, printre primii care au abordat subiectul din acest punct de vedere, este Daniel Goleman. Cartea sa, Inteligența emoțională, este tradusă în zeci de limbi și editată, la noi, în mai multe rânduri, la diferite edituri. Goleman definește termenii de bază, făcând diferență clară între IQ și EQ: „Inteligența academică are foarte puțin de a face cu viața emoțională. Cei mai deștepți dintre noi pot cădea pradă unor patimi cumplite și unor impulsuri necontrolate; persoane cu un IQ ridicat pot deveni piloți uluitor de proști atunci când se află la cârma propriei lor vieți”.[1] Și în continuare: „inteligența la învățătură nu te pregătește pentru vâltoarea – sau pentru ocaziile – cu care te întâlnești la nivelul vicisitudinilor vieții. Un IQ ridicat nu este o garanție de prosperitate, prestigiu sau fericire în viață, pentru că școlile noastre și cultura noastră se concentrează asupra capacităților de învățătură, ignorând inteligența emoțională, un set de trăsături – unii l-ar putea numi caracter – care contează imens în destinul nostru personal.”[2]
Astfel, capacitatea dobândită în copilărie de a ne gestiona frustrările, de a ne stăpâni emoțiile și de a ne înțelege cu ceilalți este un factor de diferențiere de cea mai mare importanță. Dar dacă aceste trăsături nu sunt dobândite în tinerețe, ce șanse are omul? De-a lungul cărții sale, Daniel Goleman, în urma multor ani de cercetare, arată că, spre deosebire de coeficientul de inteligență academică, despre care studiile spun că se poate schimba/ ajusta/ crește foarte puțin de-a lungul vieții – fiind mai mult o abilitate înnăscută –, cel emoțional poate suferi mari transformări, putându-se îmbunătăți prin preocuparea omului de a se dezvolta mental. Tocmai de aceea avem atâtea cercetări publicate: pentru a susține această necesitate de a avansa, care este, până la urmă, imperios necesară pentru evoluție, pentru a trăi pașnic și cu înțelepciune pe planeta aceasta, tot mai expusă beligeranței. Ca definiție a inteligenței emoționale, propun să o preluăm pe cea a lui Daniel Goleman: „capacitatea [individului] de a fi în stare să se motiveze și să persevereze în fața frustrărilor; de a-și stăpâni impulsurile și de a amâna satisfacțiile; de a-și regla stările de spirit și de a împiedica necazurile să-i întunece gândirea; de a fi stăruitor și de a spera”.[3] Dar cum? Dacă aceste capacități nu au fost transmise copilului la timpul potrivit – poate nici părinții acestora n-au avut parte de ele, căci viața a fost neprietenoasă cu individul –, care sunt modalitățile de a compensa insuficiența?
Un capitol al cărții abordează cunoașterea de sine. Aceasta ar fi primul pas către schimbare. Psihologii folosesc un anumit termen, atunci când se referă la conștientizarea procesului de gândire: metacunoaștere, și altul, pentru conștientizarea emoțiilor: metadispoziție – spune Goleman. Ideea e ca omul să acorde permanent atenție stărilor interioare, fie ele procese de gândire fie de simțire. Acest prim pas, al observației, chiar dacă încă nu a devenit un proces de analiză, permite o subtilă deplasare a conștientizării pe nivelul mecanic neuronal. Adică un lucru odată observat, analizat, numit și exprimat în cuvinte devine obiect de cunoaștere „desprins” sau „detașat” de automatismul inițial și poate fi integrat apoi cu mai mult succes. „Această conștientizare a emoțiilor – spune cercetătorul – este componenta emoțională fundamentală pe care se clădesc celelalte competențe, cum ar fi cea a autocontrolului emoțional”.[4]
A fi observator al gândurilor, într-un sens metaforic, înseamnă a face un pas în spate (sau în lateral) pentru „a ieși din mintea gânditoare”. Un alt specialist, Joe Dispenza[5] repetă mereu, în cercetările sale, că peste 70% din gândurile unei zile sunt repetitive și futile. Ele te țin într-o realitate a vieții personale care nu conține schimbarea, creșterea, ci doar repetă alegerile, reacțiile și evenimentele zilelor precedente. Când devii conștient de asta și îți dorești o schimbare, dorești de fapt să oprești repetarea lor compulsivă și neproductivă, consumatoare de energie. Problema e că gândurile nu pot fi suprimate, reprimate, anulate prin simpla voință. Cu cât e mai puternică strădania, cu atât devin și ele mai persistente, și cu cât persoana devine mai nemulțumită de rezultate. De fapt, subiectul cade în cercul vicios al învinovățirii. Numărul de gânduri repetitive nu va scădea, ci dimpotrivă, se va înmulți, pentru că se vor adăuga altele noi. Cel care ajunge să-și observe și monitorizeze oarecum gândurile realizează că, în faza actuală, omenirea civilizată suferă de o gândire excesivă, care a ajuns o dependență. Îți poți face viața mizerabilă, poți să te îmbolnăvești, poți să trăiești la limita nenorocirii ș.a.m.d., numai prin gânduri negative repetitive, prin victimizare, prin nemulțumire, prin criticism excesiv față de alții și față de tine însuți, față de viață în general, chiar fără ca în jur să fie evenimente distructive, fără să te confrunți cu elemente dușmănoase, ci strict prin ceea ce rulezi tu însuți în minte.
Cu alte cuvinte, dacă ai „dușmani” în minte, în scurt timp ei vor apărea și în viața reală, deoarece orice element aflat în preajmă va deveni, prin rațiunea proprie, un dușman care te atacă prin varii forme. Cum frumusețea nu se află în realitatea înconjurătoare, ci în ochiul privitorului, nici hidoșenia nu este reală, ea se naște, trăiește în ochiul (mintea) individului. Vorbim așadar de un „rulaj pe pilot automat”, un „program” ambulant care ține individul captiv, începând poate din copilărie, poate din cauza educației, a mediului personal ori a celui cultural. Libertatea are legătură cu puterea de alegere. Alegerea are loc între minimum două variante. Cât timp ființa e captivă și inconștientă de existența unei „alte variante”, ea nu va putea deveni un observator al propriei „temnițe” și implicit nu va putea scăpa. Observăm fără să vrem cum în jur s-au coagulat nu puține grupuri sociale care se lamentează, care semnalează tot ce este nemulțumitor și neplăcut, considerând că trăim într-o fatalitate. Toate acestea, însă, dincolo de evenimentele nemijlocite, sunt modalități de gândire. Cu puțin efort, putem deveni conștienți de felul în care am putea alege, individual dar și colectiv, o altă „stare de conștiință”.
Daniel Goleman, în cartea sa Însușiri modificate[6], ne oferă – repet, în urma unor cercetări aprofundate, de lungă durată – niște concluzii uluitoare. Conștientizarea, cum am spus, joacă un rol foarte important în perspectiva sa: „cel care este conștient de tristețe nu este trist, cel care este conștient de frică nu este temător”[7]. Acesta ar fi primul pas al „eliberării”. Firește că nu e suficient. Ca metodă de control al emoțiilor, cartea urmărește efectele meditației și ale tehnicilor de mindfulness, care au devenit accesibile unor largi pături sociale, fiind introduse în educația din școlile private, apoi, în companiile multinaționale, în sisteme spitalicești, în varii locuri în care se caută diminuarea stresului și sănătatea corp-minte. Rezultatele acestor practici sunt remarcabile, și nu mă bazez doar pe părerea subiectivă a practicanților care reușesc să-și controleze spaime, nesiguranțe, stări depresive, să reducă/ elimine medicamentele. (În paranteză fie spus, acesta a devenit un flagel al lumii contemporane: consumul global de antidepresive a crescut enorm în ultimii 20 de ani, Europa a ajuns să se confrunte nu doar cu cheltuieli uriașe, depășind America, și se discută chiar, în cercurile medicale, despre prevalența depresiei cronice pe continentul nostru.) Cercetările semnalează modificări semnificative în creierul celor care practică exerciții de control mental. Sunt amintite și studiile asupra creierelor unor yoghini cu mii de ore de practică (în articolul din numărul trecut al revistei noastre am expus modificările identificate în creierul francezului Matthieu Ricard). Schimbările cel mai ușor de cercetat și explicat sunt cele legate de accesarea unor unde cerebrale prin intermediul voinței și menținerea acestora pentru mai mult timp[8]. Este vorba de unde alfa (de calm, relaxare, stare de creativitate) și unde teta (unde mai „adânci”, cu o frecvență mai joasă, de vindecare, de compasiune, o stare de mulțumire pentru viață și față de tot ce experimentează individul, fără legătură cu evenimentele exterioare etc.). Undele gama, cu frecvență foarte înaltă, cele mai înalte din spectrul experimentat de creier, sunt cele care integrează informația, legând diferite părți ale creierului și făcând legătura între informații, momente de mare inspirație, nu doar artistică sau științifică, ci și de rezolvare a unor situații de viață etc. Fiecare om trăiește scurte momente de unde gama (ca timp, reprezentând cam un sfert de secundă pentru momentele de legătură între informații). Atunci când creierul găsește rezolvări pentru diferitele situații de viață, se manifestă aceste vârfuri gama, dar cei experimentați reușesc să mențină active timp de mai multe minute aceste unde asociative, trăind ceva absolut uluitor: „ascensiunea” pe culmile integrării informației, pentru un timp de sute de ori mai lung decât în cazul oamenilor obișnuiți. Interesant este că, după ce ies din meditație, starea de vârfuri gama și „supa” de unde teta persistă mult timp, adică acești practicanți trăiesc efectiv într-o minte modificată, cu creiere aflate la un alt nivel de vibrație. Ei „știu” răspunsurile, ei cunosc limpezimea vieții, claritatea a ceea ce tocmai trăiesc, nu se mai află în confuzie și neștiință. Devine o caracteristică standard a activității neurologice de fiecare zi: semnătura neurologică arată o transformare de durată. Adică, creierul acestora s-a schimbat anatomic și funcțional.
Cum se poate atinge acest nivel de cunoaștere de sine, această transformare, evoluție a creierului/minții? Omul occidental nu are timp pentru mii de ore de practică. Din fericire, studiile, în special cele ale lui Joe Dispenza, Richard Hawkins, Dawson Church etc., aflate acum la îndemâna cititorului român (pe care le-am comentat în cadrul rubricii mens din numerele anterioare ale revistei Viața Românească), arată că există șansa ca, utilizând metodele potrivite și practici relativ simple, accesibile, subiecți noi, care au o dorință consecventă și exersează cu dedicație, în timp relativ scurt să ajungă la rezultate semnificative în transformarea neuronală. Dacă până acum nu se știa cum, de câțiva ani au apărut tot mai multe studii și cercetări practice care arată că este și cum este posibil.
O șansă a umanității de a evolua și de a o lua înaintea tehnologiilor, dezvoltând inteligențe care nu pot fi imitate de aparate. Orice criză aduce selecție și evoluție. Acum e timpul nostru, fie că ne place, fie că nu, deoarece suntem scoși din zona de confort și obligați să urcăm muntele.
[1] Daniel Goleman, Inteligența emoțională, Curtea Veche Publishing, 2007, p. 62.
[2] Idem. p. 64.
[3] Idem. p. 62.
[4] Idem. p. 78.
[5] Joe Dispenza, Supranatural, Act și Politon, 2019, pp. 95 și urm.
[6] Daniel Goleman & Richard Davidson, Însușiri modificate, Curtea Veche Publishing, 2018.
[7] Idem. p. 176.
[8] Idem. pp.285 și urm.