Este o adevărată plăcere să citești textele mustind de informații inedite, strălucit valorificate de Eugen Lungu. Colegul nostru Mircea V. Ciobanu își asumă deschis invidia pentru felul de a scrie al criticului din Basarabia și se declară, fără ocolișuri, fan al acestuia. Scrie Mircea V. Ciobanu în Despre folosul criticii literare, cuvântul introductiv al volumului Memorie și ficțiune: Sinteze, întâmpinări, reacții de Eugen Lungu, publicat, sub îngrijirea sa la editura Știința: „Îi citesc studiile de istorie literară și exegezele, dar îi admir, mai ales, maniera free-style, a eseurilor, preferatele mele” (p. 4). Atins de această promisiune a unui festin intelectual, am citit cu multă pasiune, rând cu rând, cartea lui Eugen Lungu, chiar dacă m-am mai împotmolit pe alocuri în citatele în limba rusă, naturale pentru un public școlit în mare parte în sistemul educațional din URSS, dar problematice pentru cititorii de pe partea noastră de Prut.
Volumul se deschide cu un amplu eseu despre creația lui Mihail Kogălniceanu, inspirat de apariția ediției de Opere, apărută recent la editura Știința din Chișinău. Eugen Lungu trece în revistă edițiile din opera lui Kogălniceanu publicate în Basarabia în vremea comunismului sovietic (originile basarabene ale autorului fiind în acest sens un stimul deloc de neglijat) și felul contradictoriu în care opera sa (mai ales proza) a fost recepționată de criticii importanți din România, de la entuziasmul academicianului Nicolae Iorga pentru un personaj emblematic al istoriei naționale, fost, la rândul său președinte al Academiei Române, până la rezervele tot mai apăsate, pe măsura apropierii de contemporaneitate, culminând cu interogația retorică a lui Mihai Zamfir: „Ce caută într-o istorie esențială a literaturii române acest autor care aproape nu a scris literatură?” (vezi, p. 10).
Luând o oarecare distanță de litera textului autorului în discuție, privind oarecum din avion opera acestuia, se pot reține în cazul lui Kogălniceanu o eșuată tentativă de sincronizare cu literatura timpului său (explicit, cu romanele lui Balzac, cauzată de vârsta infantilă a prozei românești de la mijlocul secolului al XIX-lea) dar și o vocație pedagogică pusă în evidență de mult citata Introducție la revista Dacia literară (1840), dar și din numeroasele sale polemici având ca obiect problemele de limbă și literatură, în unele dintre ele ținta săgeților sale fiind onorabilul Timotei Cipariu, primul vicepreședinte al ceea ce astăzi numim Academia Română.
Trebuie semnalat faptul că în momentul în care Mihail Kogălniceanu își scria textele sale polemice, existau diferențe semnificative între felul în care se scriau și se pronunțau cuvintele în limba română între locuitorii din Moldova, Muntenia, Maramureș, Banat. Din această cauză, prin Decretul Locotenenței Domnești din 1/13 aprilie 1866 a fost impus Regulamentul pentru formarea Societății Literare Române ale cărei prime obiective enunțate au fost: fixarea unei limbi române unice, ale cărei reguli să fie cunoscute de toți vorbitorii ei, indiferent de țara în care trăiau și de particularitățile specifice fiecărei regiuni. Misiunea inițială a instituției a fost aceea de a „determina ortografia limbei române”, de a elabora „gramatica limbei române” și de a începe și realiza „lucrarea dicționarului”. Din cauza epidemiei de holeră care a lovit țara (apropo, poate că Eugen Lungu ar fi putut să caute și urmele epidemiei de holeră din 1866 în capitolul, foarte interesant, dedicat holerei și ciumei), ședința inaugurală a avut loc cu an mai târziu, la 6/18 august 1867, sub o nouă titulatură a instituției, Societatea Academică Română. Aceasta a devenit la rândul ei, institut național cu denumirea Academia Română, la 29 martie/10 aprilie 1879. Primul președinte al tinerei instituții a fost ales Ioan Heliade Rădulescu, decanul de vârstă la vremea respectivă, iar vicepreședinte a fost ales canonicul Timotei Cipariu, în a cărui sarcină au căzut obiectivele fundamentale ale Societății legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române. Mai trebuie precizat faptul că numele lui Mihail Kogălniceanu NU figura în Decretul nr. 829 din 2 iunie 1867, semnat de Carol I, prin care reprezentanți ai Moldovei („România de preste Milcov”) au fost desemnați Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi și V.A. Urechiă. Ulterior, la 20 iulie, 1867 domnitorul Carol semnează Decretul 1047 prin care Titu Maiorescu și N. Ionescu sunt numiți pentru ocuparea locurilor rămase vacante. Kogălniceanu a devenit membru titular al Societății Academice Române abia în anul 1868.
Foarte interesante sunt precizările pe care Eugen Lungu le face despre relația dintre fostul premier al României și ținutul său natal, Basarabia, o referință constantă a scrierilor sale. În context, amintește despre fondul Alexandru Bodescu, oferit Academiei în anul 1889, chiar în vremea în care Kogălniceanu, deja un venerabil om politic, era președintele înaltului for științific. Despre această donație și autorul ei, trebuie să recunoaștem, nu s-a prea vorbit în România.
Foarte incitantă intelectual este discuția pe care Eugen Lungu o deschide despre dispariția subită a unui „nu” din povestirea lui Ion Creangă, Popa Duhu, din ediția din 1970, realizată de Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș. Cum în replica iconoclastului preot este implicat și un rus Naftanail, dispariția prepoziției a dus la o mulțime de speculații cu sugestii de conspirație. Replica „mai bine să nu ne împăcăm” devenită în timpul comunismului „mai bine să ne împăcăm”, dacă implică un rus te poate duce cu gândul la tot felul de idei, până la paranoia. Cum „nu”-ul este prezent în toate versiunile povestirii publicate în timpul vieții lui Creangă și imediat după moartea acestuia, dar și în cele din perioada de aur a proletcultismului (anii ’50) pe ambele maluri ale Prutului, dar dispare subit în ediția publicată de editura Minerva în 1970, pe care Nicolae Manolescu o considera „standard, până azi” (la capătul liberalizării începute cu discursul lui Nicolae Ceaușescu în 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice), singura concluzie pe care o putem trage este că nu este vorba nici de cenzură, nici de autocenzură, ci despre o neglijență de transcriere care s-a perpetuat până în edițiile apărute după anul 2000, fără ca cineva să se sesizeze. Odată eliminat din ediția din 1970 buclucașul „nu” care mutilează gândirea lui Popa Duhu, dar și pe cea a lui Ion Creangă fără ca unii dintre mulții editori de pe ambele maluri ale Prutului să se sesizeze și să facă o minimă verificare, în condițiile în care textul original publicat în Convorbiri literare poate fi consultat astăzi, inclusiv online, de acasă.
Până la urmă întreaga poveste este despre superficialitatea editării clasicilor, despre modul în care texte transcrise greșit se perpetuează în ediții succesive publicate la intervale mari de timp, devenind până la urmă normă de interpretare și criteriu de judecată pentru autori care nu au nicio vină. Iar cel care descoperă până la urmă eroarea, se alege cu resentimentele tuturor editorilor care au ales calea greșită, mai ales dacă edițiile lor au avut parte de comentarii elogioase. Probabil lingvistul Ionel Funeriu știe mai bine decât oricine acest adevăr. Observând greșelile strecurate în editarea operei lui Alexandru Macedonski, domnia sa s-a ales cu ura veșnică a editorilor acestuia: Adrian Marino și Mircea Coloșenco. Ultimul a publicat ediția Macedonski în colecția „Opere fundamentale”, girată de Academie, cu o prefață amplă semnată de Eugen Simion. În ea reproduce o epigramă care fusese transcrisă identic în ediția Marino. „Contemplându-și lung buricul cu privirea lui de bronz/ Bustul meu înfățișează epoca turnată-n bronz”. Șocat de stupiditatea rimei bronz/ bronz, imposibil de imaginat la un poet care „nu ezita să-și ironizeze maeștrii, între aceștia Heliade, pentru erori mult mai mici decât rima bronz/ bronz. Demagog acest Macedonski, vor zice cititorii care, înșelați de maestrul editor, mizează pe acuratețea reproducerilor sale” (I. Funeriu, Reflecții filologice, Editura Universității „Aurel Vlaicu” Arad, pp. 158-159). În realitate, în poezia publicată în revista Literatorul în anul 1890 în primul vers figurează cuvântul bonz, iar în al doilea bronz. Eroarea de transcriere a lui Adrian Marino a fost preluată mecanic de Coloșenco și prin acesta asumată de Eugen Simion și ambii au sfârșit prin a-l detesta pe filologul timișorean.
Excelente analizele pe care Eugen Lungu le face asupra operelor unor autori basarabeni precum Aureliu Busuioc, care realizează o rescriere parodică a cronicarului Ion Neculce, Eugen Coșeriu, felul în care a fost editată opera sa în limba română, Nicolae Popa, evoluția scrisului său carte cu carte, Vitalie Ciobanu, punctele în care opera sa se apropie de cea a lui Mircea Cărtărescu, Valentina Tăzlăuanu, un profil al cronicarului de teatru și al militantului cultural.
Deși ocupă un loc relativ restrâns în economia volumului, eseurile confirmă din plin prețuirea pe care le-o acordă Mircea V. Ciobanu. Sepukku și poezie este o superbă descindere în specificitatea spiritualității japoneze și cutumele comportamentale, o poveste despre onoare și demnitate la care noi, în această parte de lume nu putem decât să tânjim cu invidioasă admirație. Cel mai frumos text al cărții este, din perspectiva mea, Despre onoarea de a înțelege, un eseu cu valențe autobiografice despre disidentul Dorin Tudoran, în lumina cărții sale Kakistocrația, dar și a foarte profundului volum de confesiuni Numai copilăria e glorioasă. Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran (Editura Trei, 2022), în care am admirat libertatea spiritului marelui disident, vizibilă în atitudinea generoasă, senină, firească față de o persoană judecată prea adesea excesiv, în bine sau în rău, precum Adrian Păunescu.
Eugen Lungu este un scriitor cu un spirit liber, lucid, doldora de carte, dar și de umanism, care își pune întrebările care contează și îi permite cititorului, prin aceasta, să caute împreună cu el răspunsurile care luminează fapte și destine umane. Realmente este o bucurie întâlnirea cu fiecare text al său.
Eugen Lungu, Memorie și ficțiune: Sinteze, întâmpinări, reacții,
Editura Știința, Chișinău, 2024