Acarul Davison plătește
În sala Studio a Teatrului Național din București, Andrei Șerban a pus în scenă încă o piesă prelucrată de Robert Icke, dramaturg britanic care preia subiecte clasice, în tentativa de a le aduce la nivelul de înțelegere al unui public modern, deci schimbat față (și nu numai la față) de cel căruia i se adresau cândva. De data asta e vorba de un Schiller, cu Mary Stuart. Robert Icke, născut în 1986 nu este unul dintre conservatorii atât de urâți (participiu de la verbul „a urî”) de oamenii născuți mai târziu decât spectatorii de altădată.
Istoria reginei Scoției aflată, după lungi peregrinări în Franța și în propria sa țară, la verișoara sa, Elisabeta I, cea care a dat numele epocii lui Shakespeare, nu poate fi redată într-o simplă piesă de teatru, deci nici modelul lui Robert Icke, și anume Friedrich Schiller, autorul piesei la care se referă dramaturgul britanic contemporan nouă, nu a făcut-o. O coincidență sau nu face ca în aceeași sală Studio a Teatrului Național București în care s-a jucat premiera piesei lui Robert Icke, în regia lui Andrei Șerban, să se fi reprezentat, în cadrul Festivalului Național de Teatru, cu câteva săptămâni înainte și piesa-model a lui Friedrich Schiller, pusă în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca.
Andrei Șerban preia textul adaptat, care păstrează mult din solemnitatea replicilor unei piese clasice, aproape shakespeariene, și pune accentul pe text, îmbogățindu-l în același timp cu foarte sugestive imagini-simboluri și sunete ale unei muzici extrem de expresive. Decorul conceput de Helmut Stürmer, prelungit în imaginile de pe fundal, este, așa cum observa și regretatul prieten al marelui regizor, George Banu, cel preferat de Andrei Șerban, o scenă aproape goală. Spectacolul începe cu imaginea, pe fundal, a unui perete, în mijlocul căruia începe să se rotească un fel de sfredel imens, care nu deschide totuși peretele acesta, așa cum face referința sa, instrumentul principal de săpat tuneluri. Simbolul: o eliberare care nu e o eliberare.
Așa cum observa Robert Icke, autorul adaptării piesei schilleriene, aceasta „Este o piesă. Nu e istorie”, urmând parcă avertismentul lui Magritte pus sub celebra sa pipă pictată. Iar Andrei Șerban afirmă implicit, parcă: acesta este un spectacol, nu o piesă. …Care, putem noi continua cu vorbele autorului de azi, nici ea, la rândul ei, nu e istorie.
Spectacolul se compune din două părți, pauza fiind plasată într-un moment de cumpănă, când se anunță atentatul reușit asupra reginei Elisabeta, cea care o ține într-un fel de rezidență închisă pe verișoara sa. În piesă, ele apar ca surori, mă rog, cuvântul acesta poate fi și, doar, figurat. Acest atentat, afli mai târziu, dacă nu știai, totuși, din istorie, n-a reușit, dar a reușit, altceva: și anume să arunce asupra ostaticei bănuiala că ar fi la originea sa, în scopul de a uzurpa tronul Elisabetei. Nu voi povesti piesa, aflu că generația nouă, căreia limba română nu-i mai ajunge, ar spune: „nu dau spoilere”.
Andrei Șerban a ales trei interprete pentru rolul titluar, pentru Mary Stuart: Raluca Aprodu, Ofelia Popii și Nicoleta Lefter, pentru Elizabeth, numai două, primele dintre cele de mai sus. Și un anume Mortimer, „un tânăr radical și fanatic” beneficiază de trei posibilități: Florin Aioane, Tudor Cucu-Dumitrescu și Ștefan Mihai. În final voi repeta distribuția, accentuând asupra numelui ales în seara premierei (mele, ca să zic așa), 12 decembrie 2024. Aflăm că regizorul decide cine în ce rol intră, e vorba desigur de cele două femei rivale, rotind o monedă, în chiar seara respectivă, înainte de intrarea în scenă. Cert este că, în seara în care spectatorul semnatar al acestor rânduri a văzut spectacolul, Raluca Aprodu a fost Elizabeth, iar Nicoleta Lefter – Mary Stuart. Conflictul dintre cele două femei are, în spectacol și-n piesă, câteva surse, poate trei: captiva este catolică ferventă, sau afișează asta, senzuală și interesată de simțurile sale, a avut trei soți, care au murit, plus amoruri, inclusiv unul prezent pe scenă, reprezentat de un actor specializat în roluri de prim amorez, și anume Emilian Oprea. A treia sursă a dușmăniei este aceea că Mary Stuart pretinde „cu subiect și predicat” (expresie acreditată jurnalistic și preluată, iată, și de noi) că are dreptul la tronul Angliei. Cum aceasta e piesă nu istorie, nu avem ce comenta asupra adevărului sau neadevărului faptelor care sunt sursa conflictului de nerezolvat altfel decât prin moartea uneia dintre cele două inamice („dușmancele”, le-ar spune Coșbuc).
Scenele violente între cele două regine sunt interpretate „la cea mai înaltă tensiune”, ajungându-se până la o bătaie ca-ntre două rivale de cartier, ce ies, și una și alta, destul de scărmănate din întâlnirea lor. Totul de altfel se desfășoară asemenea celebrului, cândva, titlu al unui roman realist-socialist (v. ghilimelele de mai sus). Cineva, în pauză, reproșa în surdină exagerarea sonoră, care ar diminua posibilitatea emoției. Or, unei lumi care are nevoie de accente violente și de sonorități înalte e potrivit să-i vorbești pre limba ei. Dar într-o asemenea tragedie, parcă ar merge și pentru cei care mai percep emoția chiar când nu e strigată. Mișcarea pe scena prelungită în sală, în formă de T, încât faci exerciții de flexibilizare a gâtului dacă nu stai în rândurile din spate, introduce o notă de apropiere între oamenii de pe scenă și oamenii din sală, în ciuda faptului că aceia de pe scenă își joacă niște măști, în timp ce aceia din sală cred că sunt chiar ei înșiși, în nici un caz niște măști.
Dincolo de religiile care le despart pe cele două femei, ceea ce le desparte este și senzualitatea accentuată a fostei regine a Scoției și pretenția, căci nu este nimic altceva, a celei a Angliei de a fi „regina virgină”, așa cum, se pare, i-a rămas porecla și în istorie, nu doar în piesă. Nu-i vorbă că în piesa adaptată de Robert Icke și în spectacolul adaptat (sic!) de Andrei Șerban, virginitatea aceasta e făcută harcea-parcea de ostatica scoțiană, dar și de unele mărturisiri ale ei. Astfel încât, poate, libertatea captivei de a-și mărturisi simțirile și interesul pentru sexul opus al celei libere, dar și a observa captivitatea pe tron a celei în funcție, obligată de convenție să pară ce nu e. În jurul lor foiesc bărbați, în bune interpretări, temniceri, foști temniceri, consilieri, un favorit, culmea, al ambelor femei, dar numai unul singur încearcă ceea ce credea a-i fi permis, și anume un act sexual, dar constată că nu e de nasul lui. Nu e un spoiler, veți vedea.
Exercițiul pe care-l impune Andrei Șerban, nu doar regizor, ci și profesor de teatru, câtorva actrițe de a intra pe sub măștile ambelor roluri poate da neașteptate surprize chiar actrițelor, printre care putem număra și o înțelegere altfel a rolului celei din fața sa. Aici se pot face multe comentarii, dar e de preferat să le facă însuși profesorul-regizor. Noi – doar rezultatele, care au fost dintre cele mai remarcabile.
Ceea ce e de admirat în acest spectacol este interpretarea absolut nuanțată a rolurilor, a celor care par o clipă de partea lui Elizabeth, demonstrând în cele din urmă contrariul, plus vocea rațiunii care e reprezentată chiar de fostul temnicer, ca să nu mai vorbim de felul în care se prezintă intriganții de fațadă sau de fond. Iar spre final avem chiar un acar Păun, dar aș zice, de data asta, „acarul Davison”. Când pedepsit pentru o groaznică eroare a reginei este secretarul acesteia, care era ținut, prin însăși funcția sa, să-i execute un ordin pe care în final încoronata nu-l mai recunoaște. Andrei Șerban mediază cu talentul și inteligența dramatică atât de cunoscută cândva și la TNB, de unde a fost, totuși, exclus de minți obtuze acum 30 de ani, întâlnirea tragicului cu umorul, a vulgarității cu solemnitatea, a ironiei cu obtuzitatea (apropo) și a deriziunii cu zădărnicia.
Și, oricum se va roti moneda lui Andrei Șerban în seara când veți avea bilet, va merita efortul. La spectatori mă refer; efortul lor, al echipei, se va oglindi pe scenă, în acest spectacol care… Așa cum am încercat să explic, e unul de vârf.
La Teatrul Național București, în sala Studio: Mary Stuart de Friedrich Schiller. O nouă adaptare de Robert Icke. Traducere: Irina Velcescu. Versiunea de spectacol: Daniela Duma. Distribuția: Mary Stuart, Regina exilată a Scoției – Raluca Aprodu/ Ofelia Popii/ Nicoleta Lefter; Elizabeth I, Regina Angliei – Raluca Aprodu/ Ofelia Popii; Paulet, temnicerul lui Mary – Mihai Călin; Mortimer, nepotul lui, un tânăr radical și fanatic – Florin Aioane/ Tudor Cucu-Dumitrescu/ Ștefan Mihai; Lord Burleigh, consilierul Reginei Angliei – Conrad Mericoffer; Lord Talbot, fostul temnicer al lui Mary – Marius Bodochi; Contele de Leicester, iubit de ambele regine – Emilian Oprea; Lord Aubespine, ambasadorul Franței – Mihai Calotă; William Davison, secretarul lui Elizabeth – Ciprian Nicula; Kent, ofițer la Curte, Melvil, scoțian, fostul șef de cabinet al lui Mary Stuart – Florin Călbăjos.
Notă:
Numele culese cu italice sunt ale actrițelor/ actorului care, în cazul rolurilor cu mai multe posibilități, au fost aleși pentru seara respectivă, reamintim, 12 decembrie 2024.