Nicolae Tzone face o figură aparte printre congenerii săi (o demi-promoție, intermediară între optzeciști și nouăzeciști). Bineînțeles că multe dintre liniile portretului său, care îi definesc individualitatea, vin din preocuparea lui pentru avangarda românească și din activitatea de editor, una destul de vizibilă în spațiul cultural românesc. Or, asta înseamnă prezența la târgurile de carte, lansările unor ediții rare, colocvii privind subiectul avangardei și bineînțeles editarea unor volume, unele dintre ele fiind rezultatul unor cercetări de arhivă. Nu se poate ca toate acestea să nu-i influențeze și poezia, de la un fel de a privi libertatea, nu doar solicitată (sau, să zicem: necesară), ci și etalată, incluzând și apelul intermitent la autoritatea avangardei, ca spirit tutelar absolut și ca model de existență.
Dincolo de toate, el este poetul pur, care se consumă fără rest și fără complexe. Titlurile cărților sale, precum Nicolae Magnificul, de ex., șocându-i pe cititorii inocenți, păreau semne ale unei grandomanii și ale unui narcisism exacerbat. Tot așa, megaproiectul poematic: Dunărea kilometrul 540 sau: Capodopera Maxima, deși pe ultimul din listă îl văd mai curând derivat dintr-un titlu ludic al lui Șerban Foarță, care și-a intitulat o antologie Capodopere incomplete. Iar dacă ne amintim că Tzone este și administratorul/ păstrătorul Institutului de Studiere a Avangardei Românești, toate nedumeririle trebuie să dispară. Or, în viziunea avangardei dintotdeauna, dacă un poem nu șochează (fie și prin titlu), el își pierde una din rațiunile fundamentale de a fi. Așadar, mai întâi titlul, apoi ar trebuie să vină și un șoc al lecturii. Zece elegii, înțelegeți, polemizează și el cu un titlu bine cunoscut.
Consecutiv, prima ce îți vine în minte e să citești cartea autorului/ editorului de la Vinea aplicând grila Stănescu, caietul acesta de numai zece elegii fiind o mică excepție, după megaproiectele editoriale greu de digerat (inclusiv, cele numite mai sus). Doar că primul poem pică fără șanse testul Stănescu, astfel încât nu vom mai reveni la această grilă. Poate că singurul lucru care unește aceste două seriale poetice ar fi cunoașterea lumii (ca scop nedeclarat al poeziei moderne dintotdeauna). În rest, e cu totul altceva. Nu e o meditație (ca în cazul lui Stănescu), cartea lui Tzone e o elegie, e un demers liric, foarte personal în emoțiile și re-trăirile sale. Mai întâi, o re-descoperire a lumii cu ochii iubitei, ai mamei, ai tatălui (în această succesiune). Diluviul (biblic, da) ca motiv dramatic-existențial. Și arca, una construită din lecturi, din cartea la îndemână. Carteacorabie, carteaarcă va fi un motiv care va închide ultima elegie și va deschide calea (acvatică) a universului cărții. O mică trădare a modernismului (care este pură estetică) în favoarea postmodernismului, ludic și livresc.
Cartea e unitară și titlul se potrivește doar convențional. Nu zece poeme, ci un poem în tot atâtea secvențe succesive. Un fel de „Cântecul diluviului”, în… 10 „cânturi”. Viziunile hiperbolice, anunțate altădată și prin titluri, sunt în esența lor expresii/ viziuni poetice, scoaterea în relief (sau adâncirea, ca sculpturile lui Henry Moore) a imaginii. Apele înghițite de ape din această carte sunt una dintre imaginile memorabile: „mi-e dor să alerg desculț fie prin dâmbovița subțire/ fie prin dunărea strălucitoare și largă/ pe la prânz sau după-amiază să mă dezbrac/ și să plutesc pe sub unde cu ochii deschiși/ dar și dâmbovița subțire și dunărea strălucitoare și largă/ pierdute sunt pentru totdeauna prin nămolurile de dedesubtul potopului.”
Poemul e și despre tinerețe (eroul, scăldat în apele diluviului, ca trecut prin apa moartă și apa vie din basme), despre vigoarea ei nu doar plină de vitalitate, ci și generatoare de energii… („trupul mi se arcuiește iată ca și când și-ar fi recăpătat/ de pe o clipă pe alta și definitiv tinerețea chiar și adolescența/ și mâinile mele își întind degetele între poeme/ le mângâie pe silabe și pe accente/ le face încă o dată foarte frumoase”). Doar că multe imagini sunt evocator-nostalgice, diluviul înghițind fără rest imaginile efemerei idile paradisiace: „nu de singurătate ne temem acum și aici ci ne temem/ de muntele de apă de piatră (reține și acest motiv frecvent – mvc) care a înghițit tot/ ce a fost vreodată oameni și fiare țărână și plante”.
Iisus e un personaj adus cam forțat în acest peisaj (decorul acestui spectacol dramatic include nu doar carteacorabie, carteaarcă, ci și poemuldumnezeu). Chiar dacă Mântuitorul creștinilor încape (în Scripturi) sub aceleași coperte împreună cu Noe, sunt personaje din cărți/ cântece diferite. Încă un cuvânt-valiză este piatrădenori. E un fel de limită pe care, depășind-o, va trece în suprarealitatea numită poezie, numită poemuldumnezeu: „mi-am luat avânt și am izbit ca un berbece/ cu fruntea cerul din piatrădenori/ (…)/ și minune cerul din piatrădenori a crăpat/ și prin crăpătura iscată am sărit cât am putut de sus/ am ajuns la un moment dat pe partea cealaltă a cerului/ și aici era în sfârșit lumină și liniște…” Ca un veritabil Münchhausen (baronul fanteziei creatoare), Nicolae Magnificul, acest Napoleon al poeziei române contemporane, nu cunoaște redute pe care nu le-ar fi asaltat cu succes. Strategia e și ea pur napoleoniană: intrăm, valvârtej, în luptă, iar acolo… vom vedea. Tot ce apare dincolo de limitele presupuse ale lumii obișnuite (dincolo de piatradenorii vulgului) e contabilizat poetic, de la carteaarcă la poemuldumnezeu, văzute ca niște categorii absolute.
Poemul – ca să explicăm de unde vine tonalitatea elegiacă – e un lung dialog cu iubita… Diluviul (potopul absolut, nu un oarecare potop, fie el și ultimul), cu toată drama lui, este și ambianța unei trăiri absolute, fără nimic din plăcerile cotidiene, din truismele vieții: „mi-i dor de o cană de ceai dar pe corabie nu se află nici urmă de cană (…) aș vrea să degust un pahar de vin alb dar ce e acela pahar…” Și chiar: „aș vrea să citesc un poem de ion vinea/…/ dar ce e oare hârtia…”
Nimic nu există mai palpabil, în afară de NOILE realități: carteaarcă, corabiacarte, poemuldumnezeu… Dar și, desigur iubita, o constantă, o invariabilă continuă: „iubita mea își așază coapsa sub capul meu și coapsa ei/ devine pernă să dorm sau devine hârtie albă și fină pe care pot să scriu…” Poemul „salvează timpul de ieri de astăzi și de mâine de la moarte” (or ceea ce a fost în realitate, e ceea ce a devenit poem, ar trebui să înțelegem. Cu atât mai dureros sfârșitul gândurilor care transgresează realitățile profane, etanșe, mărginite de… piatradenori. Iar strofele se vor încheia cu această tonalitate elegiacă: „să fac ce ca să uit că nimic nu mai este/ și că nici nu va mai fi nimic din ce a fost”. Există aici, în această carte – spre deosebire de volumele discursive, fără țărmuri, în care poetul îl concura la capitolul imaginarului nestăvilit pe unul dintre idolii săi, Ilarie Voronca – o mai mare precizie și concizie a versului.
Nicolae Tzone – aici ironia mea devine persiflantă și sarcastică – reușește performanța de a pluti pe o corabie care nu duce nicăieri. Un fel de Odiseea pe dos, într-o derivă… care nu contează/ nu deranjează. Marea sa e o mare de piatră, corabia sa e centrul universului, oriunde s-ar afla. E punctul extrem al egocentrismului: orice s-ar întâmpla în lume (și oriunde), întotdeauna contează punctul meu de vedere. Uimitor, dar aici, citind secvența idilică, de dragoste familială, îmi vin în minte nu versurile cosmogoniei din Scrisoarea I, cu idile precum Dorința: „Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braț încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci…”. Iată această idilă marca Tzone: „iubita mea doarme şi crede că doar visează că este potop/ eu stau lângă ea şi îi veghez somnul cu atât de mult drag/ e atât de frumos chipul ei în pustiul acesta imens/ nu mă pot abţine să nu-i sărut de sute de ori pleoapele/ aşa ne şi prinde amiaza şi seara cu mine sărutându-i/ ochii închişi şi tâmplele şi fruntea şi sprâncenele/ şi mama doarme profund respiră lin de parcă ar fi un prunc/ îl visează pe tata tânăr şi mai ales viu alergând cu braţele/ întinse către ea ridicând-o în ele ca pe un fulg/ de pasăre şi azvârlind-o către cer şi pe urmă/ reprinzând-o şi/ strângând-o la piept şi sărutând-o cu patimă”.
Din toată această iubire se va naște cartea și lumea, categorii absolute, interșanjabile în economia istoriei universului: „tata mă visează pe mine scriind noua biblie biblia de după/ potopul potopurilor şi eu pe puntea corabieicarte scriu într-adevăr noua biblie/ mi-e atât de limpede în cap fiecare cuvânt pe care-1 aşez pe hârtie/ atât de sigur pe mine cum sunt acum niciodată nu am mai fost/ de ce n-aş fi ce-ar mai putea să mă tulbure/ ce-ar mai putea să mă sperie/ «la-nceput a făcut dumnezeu poemuldumnezeu/ şi abia după ce a făcut poemul dumnezeu a făcut cerul/ după care a făcut toate celelalte fără grabă/ şi le-a aşezat peste tot în cele patru puncte cardinale/ şi duhul lui dumnezeu a ajuns pretutindeni/ pe scoarţa pământului şi deasupra de scoarţa/ pământului şi dedesubt de scoarţa pământului”.
Finalul (acel pe care l-am văzut eu, cititorul) e tulburător, chiar cutremurător, dar fără a ieși din raza idilei: „iubita îmi ia capul în braţe şi mi-1 leagănă/ cum numai mama mea în copilăria dintâi mi l-a mai legănat/ mama îmi ia capul în braţe şi mi-1 leagănă/ cum numai iubita mea în nopţile noastre/ de dinaintea potopului mi l-a mai legănat/ şi tata la fel îmi ia capul în braţe şi mi-1 pune/ pe mormântul lui zdrenţuit şi mi-1 leagănă/ cu atât de mult drag încât şi mama mea şi iubita mea încep deodată să plângă/ de ce te miri mă întreabă iisus de ce te miri/ eşti mai iubit ca oricând ca oriunde”.
Poemul/ cartea ar fi putut să se încheie aici. Aș zice chiar: se încheie aici, alte două „elegii”, finale, mi se par prea discursive și fără să adauge plusvaloare, decât un fel de concluzie de genul: „adevărul în fond este ceva care este și nu se vede/ la fel de bine se poate spune că se vede și că nu este”. Rămân însă și acum la concluzia mea că avem în față un cântec/ un poem/ o elegie în zece cânturi, deci un text unitar, care începe cu „haide scoală îmi zice iubita… haide scoală că vine apa” (potopul însemnând – în subsidiarul pe care îl poate explica doar taica Freud – chiar iubita însăși) și încheindu-se (deja ca vis, ca amintire, ca nostalgie a paradisului) cu: „pe corabiacarte iubita mea se roagă de mine să mușc/ din sânul ei stâng și din sânul ei drept să simtă că este vie”. Un metapoem născut firesc, din dragoste.
Nicolae Tzone, Zece elegii, Vinea, 2023