De treizeci şi cinci de ani a avut nevoie revolta din decembrie 1989 de la Bucureşti ca să atingă, să câştige dimensiune literară alcătuind întregul unei cărţi. La fel de mulţi ani a aşteptat literatura ca, asumându-şi un şir de fapte de atunci de la un capăt la altul, să aducă mărturie printr-una din vocile supravieţuitoare.
În Dublu autoportret: memoria unei zile (Editura Polirom, 2024), Varujan Vosganian, precaut din start, face distincţii nuanţate între fapte petrecute şi aduceri aminte, între seismele lumii şi memoria personală: „Istoria aparţine trecutului, memoria aparţine prezentului. Trecerea pragului dinspre trecut spre memorie e trecerea de la istorie la literatură. (…) În cele ce urmează, eu nu trăiesc, ci retrăiesc. De aceea, Dublu autoportret nu e o carte de istorie, ci una de literatură. Ceea ce nu o face mai puţin exactă.”
Este vorba desigur de acea exactitate care nu-i îngăduie subiectivităţii să iasă din ea însăşi, care-i menţine, chiar îi rafinează acuitatea percepţiei, ridicând-o la condiţia de martor. E un punct în care autorul nu are nevoie de ficţiune. Îi este suficientă realitatea trăită şi reflectarea ei în straturile conştiinţei. Metabolismul cărţii procesează în primul rând adevărul unei experienţe unice, purtată înainte de un vis, de o speranţă înaltă. Parcursul de timp derulat e marcat de curiozitate, îndrăzneală, perseverenţă, de ezitări, de intuiţie, de insolit şi noutate absolută, de rătăciri ale percepţiei, de şocuri, de mult incredibil, de tandreţe şi de perplexitate. Şi pentru că pagina goală ispiteşte într-acolo, autorul aşază faptele în contexte comparabile, notează posibile conexiuni, citează spirite care s-au ocupat de avataruri asemănătoare, face previziuni. Pana martorului prinde de la început respiraţia mută a zilei de 21 decembrie 1989 care a adus cu sine un aer complice, pătruns de o aşteptare imemorială. Se ridică şi părăseşte fără explicaţii biroul în care lucra, când un coleg, ascultând ca toată lumea la radio transmisia mitingului din Piaţa Palatului, exclamă: „A început!”. Ajuns singur şi pe jos, pe urmele unei coloane de blindate în Piaţa Universităţii, autorul trăieşte clipe şi e întâmpinat de imagini neîntâlnite până atunci: grupuri de oameni evident revoltați pe carosabil, alţii în expectativă pe trotuar. Nu dă peste cunoscuţi şi nici nu reţine vreo figură. În schimb, nu uită generozitatea a cinci mâini care-i oferă o ţigară cerută cu glas tare şi, mai ales, mai ales falanga sclipitoare antitero cu căşti albe şi luptători în mişcare perfect articulată, acoperiţi de sus până jos de nişte scuturi reflectorizante care, cu razele lor, scot ochii protestatarilor. Apoi blindatele sosind încet, zidul pretorienilor desfăcându-se, câte un monstru de metal strecurându-se prin culoarul salvator şi masa umană inexpugnabilă închizându-se la loc. Inima Bucureştilor nu mai văzuse aşa ceva, aici nimeni nu se mai răzvrătise cu adevărat în piaţa publică, spune autoportretistul, din 8 noiembrie 1945. Numai că în decembrie ’89, în zilele dinainte, Timişoara tocmai îndurase, încasase focul unor astfel de fortăreţe înarmate pornite în marş.
Dublu autoportret: memoria unei zile e o carte la fel de fidelă cronologiei ca O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, făcând paşi mici spre o ţintă pe care, în regimul său, prizonierul din Siberia o cunoştea, dar pe care rebelul de la Bucureşti nu o întrevede. Sub ochii lui, un demonstrant se întinde cruce pe asfalt în faţa unui blindat. Maşina înaintează încet, alţi protestatari îl ridică până la urmă de jos pe îndrăzneţ. Dar un transportor opreşte, băieţii şi fetele se caţără pe blindaj, alţii îi târăsc îndărăt strigând: „fără violenţă!” Răscoala nu avea de gând să atace. Răzvrătiţii chiar îngenunchează înaintea militarilor, îndemnându-i astfel să nu se preschimbe în călăi. Se produce însă incidentul cu camionul care, după o deplasare lentă, se năpusteşte inexplicabil în mulţime şi striveşte şapte tineri. Echilibrul se frânge, furia pune stăpânire pe protestatari, se simte că ei ar fi în stare de orice. Atâta doar că mâinile lor sunt goale. Aerul se umple însă de o taină stranie, cu totul inedită. E mirosul, fumul şi parfumul libertăţii, duhul ei de negăsit până atunci în stradă, dar duh plutind acum asupra unor ape tulburi. Iar tălăzuirea apelor nu se opreşte.
E firesc ca martorul să nu poată reţine prea multe amănunte din momentul nocturn al declanşării represiunii, al rafalelor trase în mulţime. Dar spaima în stare pură şi instinctul de conservare absorb relatarea, proiectând-o în vârtejul aventurii: protagonistul caută şi găseşte scăpare în scara unui bloc, apoi la primul etaj de unde sare într-o curticică interioară. Bătând la toate uşile din acel imobil, ajunge în cele din urmă într-un apartament al unei doamne în vârstă, refuză ospitalitatea gazdei până a doua zi, bea un ceai, iese în stradă şi este înşfăcat.
Aici începe confruntarea directă şi concretă cu o alteritate care reacţionează ca adversar, ca duşman, ca oponent armat. Loveşte cu patul puştii, cu bastoanele, trânteşte la pământ şi cu capul de pereţi oameni care nu ceruseră până atunci decât să fie înţeleşi într-un fel. Un ofiţer pocneşte peste obraji o fată cu coperţile unei cărţi căzute din geanta ei numai pentru că acolo stătea scris „Fundaţiile Regale”. Sunt serviciile puterii comuniste în uniforme sau fără uniforme, deci, sub acoperire. Se găseau printre ei tineri asemenea celor ieşiţi la proteste. V. V. face distincţia dintre cele două părţi: „Ceea ce, însă, ne despărţea în noaptea aceea era uniforma pe care ei o purtau şi noi nu. De la începuturile omenirii şi până azi, uniforma a făcut diferenţa. (…) Omul renunţă la ceva din sufletul lui pentru umerii pătrăţiți de epoleți și pentru vipușca de-a lungul pantalonilor.”
Iar aceste uniforme care, a doua zi au arătat că puteau să se comporte cu totul diferit, solidarizându-se şi îmbrăţişându-se cu manifestanţii, i-au dus în acea noapte pe arestaţi la puşcăria Jilava. Decorul se schimbă radical: oameni care în faţa zidului de scuturi antitero se simţeau încă liberi, sunt vărsaţi între patru pereţi surzi, cu două rânduri de paturi metalice de o parte şi de alta a pasajului dintre ele, unul din prizonieri are dinţii sparți de loviturile cu patul armei, altuia i se scurge un ochi în josul feţei, unii au ajuns aici desculţi, mulţi cu coastele rupte. Sunt cu toţii tineri, adolescenţi chiar. Răsare de undeva un comandant care-i ameninţă cu cinci ani de temniţă. Foarte probabil datorită vârstei şi bărbii, Vosganian e numit şef al deţinuţilor. Irepresibila noastră înclinaţie ironico-istoriografică apreciază că de acolo a pornit ascensiunea sa socială.
Frică, durere fizică, lacrimi, gemete în vasta celulă de la Jilava, deznădejde, somn pe apucate, dar şi speranţe. Un bişniţar din comerţul socialist are chiar timp de planuri de viitor apropiat. Ca să le dea de veste arestaţilor că drumul e liber curând după miezul zilei de 22 decembrie, un gardian nu e în stare să utilizeze decât limbajul care l-a făcut pe el om al muncii: „Valea, n-aţi înţeles?“. Şi a adăugat, mai pe înţeles pentru el: „Caramba!” E adevărat că celor care aveau deja fişe de deţinuţi nu le venea să creadă că uşa de fier se deschisese ca ei să iasă şi ezitau să se apropie. A urmat revărsarea de lumină divină din ziua de 22 decembrie.
Lectura acestei confesiuni atentă să nu uite două personaje, posibile duble portrete: gardianul „sfrijit” din beciul miliţiei care-l ajută pe arestat şi-l sfătuieşte cum să se ferească de agresiunea brutelor în acţiune. Individul era „mai orientat”, pentru el „viaţa nu se sfârşea în noaptea aceea”. Apoi doctoriţa închisorii Jilava, cea care-i tratează pe răniţi, care le aduce ţigări şi-l anunţă pe şeful lor: „Pregăteşte-ţi oamenii, dictatorul a fugit”. După 22 decembrie însă, căpeteniile cazone o acuză, o marginalizează şi o pensionează mizerabil înainte de termen. Târziu reuşeşte să-l întâlnească pe fostul deţinut ajuns demnitar în Parlament. Răzbate limpede amărăciunea autorului care nu a putut s-o ajute pe această femeie cu lumină proprie în ceasul de cumpănă al altora.
Dar cele vreo douăzeci şi şase de ore dintr-o viaţă care-şi poartă omul de pe câmpul de bătaie pe marginea gheenei, iar de acolo în calea clipirilor paradisului, nu se pot limita numai la faptele petrecute. Iar Vosganian, ca mulţi dintre noi, privind înapoi la ziua evocată şi trăită de el între hotarele de mai sus, se întreabă pe bună dreptate: ce a fost asta? Nedumerirea românilor dacă a fost sau nu revoluţie, vine din numeroase surse: la Bucureşti, de exemplu, din izbânda neaşteptat de rapidă, chiar instantanee la scara istoriei. Apoi, unde sunt revoluţionarii cu drept de decizie din noua putere? Unde s-au volatilizat asasinii, cine i-a ascuns? Cine e de vină, cine plăteşte, de ce nu plăteşte nimeni în afară de Ceauşeşti?
„A fost o revoluţie ciudată, spune martorul V. V., aruncată la întâmplare, ca un pumn de oscioare lăsate să cadă în iarbă pentru citirea destinului. Cei care încearcă să şi-o imagineze ca pe una singură greşesc, fiecare a avut revoluţia lui, pe care şi-a trăit-o ca şi cum ar fi fost singura.” E adevărat, mai ales că, pe lângă ceea ce atunci a fost cât de cât vizibil, a existat şi o acţiune invizibilă: revoluţia de la Iaşi. Ea avea Partidul Popular Român ca iniţiator, un program, o formă de organizare, nu a pornit spontan, de la semne de nemulţumire sau de la tot felul de stimuli ca în alte părţi. Numai că a fost oprită în faşă din cauza unei trădări. Arestaţi între 14 şi 22 decembrie, conducătorii ei nici măcar nu au ştiut până la eliberare că în alte oraşe din ţară insurgenţa era în desfăşurare.
Iar dintr-odată, după 22 decembrie 1989, nimeni nu a mai fost de vină pentru sângele vărsat, pentru tortură, pentru puseurile de bestialitate. Nici măcar „teroriştii” care, nefiind capturaţi decisiv şi identificaţi, au părut a ţine de mitul războiului sau de misterele inefabilului. „În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)” se cheamă evocarea semnată de H. R. Patapievici, ridicat şi el în ziua de 21 şi care crede că: „Toţi cei care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt oameni obişnuiţi şi nici normali. (…) Ei vor putea spune mereu că nu şi-au făcut decât datoria”, ceea ce ar putea să facă din nou oricând, numai să primească ordin. Dacă nimeni nu e de vină pentru nelegiuiri, nimeni nu are niciun merit pentru victorie, succesul e al tuturor, cu toţii am muncit şi am luptat, trăiască… Iar de aici încolo, pot fi înşirate toate sclipiciurile democratoide, sociofone şi liberschimbiste. Când răzvrătirea biruie după toate aparenţele, dar nu izbuteşte să apese cu piciorul pe grumazul răului doborât, frustrarea celui care simte că a învins e de nedescris. Poate să ducă şi la tragedie ca în cazul lui Călin Nemeş.
Şi totuşi, revoluţia este, evident, rebeliunea, explozia masivă care schimbă regimul social, economic, politic. Poate că nu reuşeşte de la început, dar, până la urmă, tendinţa pe care o amorsează se impune. În România, să recunoaştem, presa a devenit liberă din 23 decembrie, cel puţin cea radiofonică şi televizivă. A venit în ziua următoare şi rândul celei pe hârtie numai pentru că tiparul se mişca pe atunci mai încet. Greu, foarte greu uneori, au venit şi libertatea politică, cea a iniţiativei economice şi a proprietăţii, dar niciodată până la capăt dreptatea socială. Cât despre justiţie în genere, e încă departe de un standard mediu al unui stat liber. Dar în România s-a produs singura revoltă antitotalitară reuşită, în condiţiile unei replici de foc! Au eşuat alte acţiuni comparabile: complotul împotriva lui Hitler în iulie 1944, revolta Berlinului de Est în iunie 1953, a Ungariei în octombrie 1956, Primăvara de la Praga în 1968, greva şi ciocnirea de la Gdansk din decembrie 1970, protestul din Piaţa Tiananmen din iunie 1989. A reuşit, de-a lungul a nouă ani, insurecţia paşnică şi presiunea continuă a sindicatului Solidaritatea în Polonia. În calea mişcării, s-a ridicat legea marţială în 13 decembrie 1981, dar cei care au impus-o, comunişti şi militari, au avut atâta minte cât să-şi dea seama că lumea nu mai are răbdare să rămână aceeaşi. Din 1985, odată cu ascensiunea lui Gorbaciov, vedeau schimbarea şi la Moscova. Au putut de aceea să instituie un guvern mixt, cu deschidere liberală, condus de o personalitate a opoziţiei, la 24 august 1989.
Scriitorul disident maghiar György Konrád susţinea, prin a doua jumătate a anilor ’80, că, de fapt, revoltele din est de până atunci învinseseră autorităţile locale, dar fuseseră înfrânte de forţele coalizate ale sistemului comunist. Toţi compatrioţii săi numesc „revoluţie” teribila rebeliune din Ungaria din 1956, chiar dacă ea, după ce a apucat să-şi proclame obiectivele democratice, nu a izbutit. Repet, cu riscul de a aprinde nervii tuturor defetiştilor naţiunii: Revoluţia Română este singura mişcare antitotalitară reuşită în condiţiile unei replici de foc, chiar dacă ea nu a mai fost în stare să-şi urmărească şi să-şi pedepsească duşmanii. A pornit la Iaşi, a continuat la Timişoara, la Reşiţa, la Cluj şi Bucureşti. E adevărat însă că, până la urmă, forţele sistemului, aparatul de partid comunist, miliţia, armata, securitatea, reţeaua R, combinezoanele negre, alte servicii secrete nu s-au coalizat până la capăt împotriva străzii.
Dublu autoportret: memoria unei zile e singura carte care depune mărturie amănunţită despre drumul bătut de la un capăt la altul, printre luminile şi beznele revoltei dintr-un oraş al României în decembrie 1989. Citind-o, orice străin va înţelege esenţialul acelei confruntări.
Autoportretul indicat în titlu poate fi dublu, inspirat de Caravaggio care se redă pe sine sub chipul tânărului David şi al bătrânului Goliat rămas numai cap într-o mână a adversarului său. Cele două variante ale chipului erau despărţite de o luptă. Portretul autorului cărţii de faţă se profilează şi el diferit de o parte şi de alta a bătăliei. „Povestea asta, de la cap la coadă, n-am spus-o niciodată până acum”, mărturiseşte Varujan Vosganian. Bine că a făcut-o în cele din urmă, e un document de căpătâi al unei experienţe umane complete de la înclinarea în cealaltă parte a cumpenei destinului estului Europei. Numai preotul Sandi Mehedinţu de la Biserica Colţea de lângă câmpul de bătaie al Pieţei Universităţii a întreprins ceva similar. Înaintea zorilor zilei de vineri, a înmuiat monede în sângele rămas pe lângă trotuare, a închis piesele într-o cutie cu capac de plastic transparent, aşezând-o apoi alături de racla sfinţilor din biserică. Ştia ce face, căci numai pe metal, pe lama cuţitului, a ghilotinei se păstrează temeinic urma de sânge. Iar „Memoria unei zile” trimite la acele monede de un leu păstrătoare de urme când se deschide cu cuvintele: „Asemănarea cu fapte şi personaje reale nu e întâmplătoare. Doar moartea, printre noi, cei de atunci, a ales la întâmplare.”
Varujan Vosganian, Dublu autoportret: memoria unei zile, Editura Polirom, 2024