La început oamenii credeau numai în ceea ce vedeau. Restrâns, orizontul lor nu se întindea mai mult de-o „bătaie de ochi”, sau de-o ieșire la vânătoare. Nu-și transmiteau nicio veste pentru că totul le era aproape. Și coliba, și râul, și pădurea, dar mai ales propriile trupuri, peste care lumina sau întunericul se așezau în chip de veșminte. Când îi cuprindea fiorul poveștilor, desenau pe pereți sau meștereau în lut ceea ce vedeau zi de zi. La toate acestea privim și noi astăzi, încercând să le găsim tâlcul, iar de multe ori imaginația noastră își arată limitele.
După mulți ani, când s-au mai deșteptat, spunem noi, au început și ei să comunice, adică să-și spună verzi și uscate, să se ducă cu vorba, să se amăgească între ei, pentru a avea mai mult, pentru a le fi mai bine. Adică, cum ar veni, să socializeze.
Așa a venit pe lume zvonul. Plăpând la început, abia irigat de-o imaginație limitată: cum că dincolo de pădure se sfârșește pământul; sau că vor veni unii să le fure coliba; sau să le stârpească vânatul. După cum se vede, în toate aceste rudimente de manipulări, mizele erau cât se poate de „palpabile”. Ca tot ce-i înconjura, de altfel. Așa, ca pentru o supraviețuire mai lesnicioasă.
Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Depășind ariile restrânse, cucerind noi orizonturi, zvonul a început să joace la cote mai mari. A căpătat statut de știre. Dar nu orice știre, banală în cumințenia ei, ci mai „șmecheră”, în măsură nu să informeze, ci să întoarcă adevărul (și lumea) pe dos. Prin care albul să devină nu gri, ci de-a dreptul negru, furtuna – o oază de liniște, iar, cum se mai întâmplă și azi, războiul în toată cruzimea lui – pace.
Se punea întrebarea (legitimă, nu-i așa?) la ce bun, cui folosește? Ei bine, din acest punct mai departe lucrurile se complică. Pentru că răspunsurile sunt multiple, iar știrea falsă, prinzând avânt, tinde, dacă nu să conducă întreaga lume, măcar o parte a ei. Adică pe aceea compusă din oameni vulnerabili prin grave carențe educative, neinformați sau naivi. Nici la nivel statal lucrurile nu stau altfel. Sunt țări în care manipularea prin știri false face ravagii. Dărâmă și pune guverne, aduce în prim-plan personaje cu totul detestabile, îngroapă afaceri de miliarde. Paradoxal, în era unor performanțe științifice și tehnologice fără egal, în plasa aceasta manipulatorie, întinsă cu dibăcie, cad din ce în ce mai mulți oameni. Aproape narcotizați, ei nu mai au nicio reacție de apărare, sunt surzi la orice argument rațional. Când îi lovește în față apa rece a realității poate fi prea târziu, răul odată instalat produce consecințe ce nu mai pot fi înlăturate.
E greu să le mai deschizi ochii acestor oameni, fie chinuiți de-o încăpățânare oarbă, fie speriați de supliciul efortului de-a gândi cu propria minte. În pâcla acestui mediu se poate înghiți orice, de la oricine. Miliarde de cuvinte sunt răpuse pe uriașul front al dezinformării și manipulării. Rostogolite în mințile oamenilor precum o avalanșă himalayană, acestea sunt marile capcane de azi ale democrației (libertatea cuvântului și a opiniilor, nu?), în stare să deturneze traiectoriile normale ale unor comunități sau state întregi.
În România, știrile false, cu rădăcini adânci în minciunile sfruntate ale politicii comuniste, au o tradiție temeinic așezată. Cine nu-și mai amintește de „raportările” unor producții agricole și industriale gigantice sau de glorificarea unui nivel de trai cățărat pe cale mai înalte culmi de sărăcie lucie și umilințe cotidiene. Dezinformarea ajunse politică de stat, iar noi o acceptam cu resemnarea celui pentru care orizontul se îndepărtează cu fiecare pas.
Astăzi mai mult ca oricând, știrea-capcană, livrată la comandă, cu bătaie adânc-politică, sau pur și simplu din amuzament tembel, presupune, desigur, și „complicitatea receptorului”, care încasează cu voioșie bobârnacul ce-i anulează luciditatea și-i toarnă în minte esențele pure ale înțelesurilor definitive. Seduși de cele mai aberante însăilări despre lucruri care nu au nicio tangență cu realitatea, acești oameni se cred, în îngâmfarea lor ridicolă, singurii deținători ai adevărului. Știința vieții, flerul în orientare, te scutesc de calvarul descinderii în librării sau al izolării prin biblioteci. Dacă-i spui că e în eroare, că e victima unei manipulări, atenționarea ta sinceră e tratată ca afront la onoare. Pentru ei, cu cât o știre este mai irațională, cu atât mai mult ea îmbracă un adevăr etern. Vor cădea stele și burse celebre, imperii se vor împuțina, speranțe și pronosticuri se vor nărui, vor secătui bugete și fonduri europene, vor demisiona miniștri, vor pieri ministere, numai știrile acestea care captează tot adevărul lumii vor fi de neclintit în măreția lor singulară.
Trei sunt, s-a mai spus, cauzele care vulnerabilizează o abordarea rațională a informațiilor, permițând înrădăcinarea acestei capitulări totale în fața unor aberații propagate cu viteza luminii: incultura, sărăcia și disperarea. Aceste tare ale societății românești, amplificate an de an în rândul unei părți însemnate a populației, determină opțiuni electorale buimace, credit nelimitat acordat unor personaje politice ridicole, acceptarea unor soluții economice miraculoase. Postările penibile ale unor „influențări” sau „creatori de conținut” (sic!), duhnind a incultură și vulgaritate, sunt, pentru acești rătăciți în marea cu rechini postaci, o adevărată biblie a înțelepciunii. Fărâmițate la început, „adeziunile” acestora se adună rapid în mușuroaie fremătătoare, umplu câmpurile gândirii, explodează cu urmări imprevizibile pentru o întreagă societate. De aici și până la răsturnarea ordinii firești a lucrurilor nu mai este decât un pas.
Să sperăm că rațiunea majorității va împiedica „comiterea” lui.