E tentant şi desigur dificil să te exprimi asupra creaţiei unor persoane ‒ autori remarcabili prin personalitatea lor. Dan Laurenţiu este dintre cei aleşi. Câteva puncte de vedere exprimate de exegeţi asupra operei sale poetice pot fi elemente ordonatoare ale unei viziuni critice revelatoare. Astfel, Gabriel Dimisianu îl descria ca fiind o persoană orgolioasă și idolatră, care-i percepea pe cei din juru-i ca pe „o masă indistinctă de admiratori ai harului său literar”[1]. Lirica lui Dan Laurențiu este neoromantică, în realitate detaşată de cotidian, pe care autorul îl percepe ca pe un spațiu al înjosirii și ajungând să se plângă că Dumnezeu l-a părăsit, deși îi fusese „robul cel mai fidel” de la „porțile aurite”, susţine același critic. În opinia lui Al. Cistelecan poezia lui Dan Laurențiu este „elegiacă, de atmosferă, într-un limbaj de simboluri, în care temele fundamentale ale morții și ale timpului sunt tratate cu o gravitate care exclude dintru început derizoriul și parodia – tinzând spre maxima esențializare”. Nora Iuga îl consideră „ultimul poet orfic”, afirmând că Dan Laurențiu se detaşa printr-o inspirație continuă și un amestec de ludic și tragic. Eugen Simion îl apreciază ca pe un continuator, prin poezia sa, al mitologiei romantice „în latură hiperioniană, orgolios astrală, detaşată de contingent”. Remarcă unitatea de ton şi de substanţă lirică a creaţiei sale, urmărind, în general, două mari teme poetice: aceea a iubirii şi aceea a condiţiei poetului în lume. Eugen Simion are în vedere mai ales lirica de începuturi a poetului. Dan Cristea, într-un studiu amplu şi temeinic pe care i-l consacră (postfaţa la volumul antologic Poziţia aştrilor, C.R., 1980), ia în consideraţie două programe ce i-ar dirigui poetului substanţa lirică: unul soteriologic şi unul al existenţei în sine, implicate în texte aparent opuse, îmbrăţişând angelicul şi infernalul. Ipostaza poetului așa cum ne apare din versurile sale este aceea de tip romantic, dar în viziune modernă ‒ afirmă Dan Cristea. Poetul este retras în sine şi în creaţie, pe care o vede ca mod de existenţă şi de salvare în faţa extincţiei.
Spiritul soteriologic remarcat de Dan Cristea presupune în poezia lui Dan Laurenţiu un sentiment adânc al suferinţei pe care încearcă să o îndepărteze prin expiere; de aici şi frecvenţa imaginilor îngerilor, a formelor de „corpus Domini”, semn al acceptării jertfei.
Nicolae Manolescu, în a sa Istorie critică a literaturii române (Editura Paralela 45, Piteşti, 2006), afirmă tranşant: „Versurile lui Dan Laurenţiu constituie, probabil, întâiul efect notabil în lirica românească de după Al Doilea Război al acelui Eminescu plutonic pe care I. Negoiţescu l-a dezgropat din postume. Se poate vorbi, în acest sens, de eminescianism în legătură cu toate culegerile poetului, de la aceea de debut din 1967 (Poziţia aştrilor) şi până la cele din urmă, dar îndeosebi în legătură cu Imnuri către amurg din 1970, pline de imaginile somnului şi morţii caracteristice Plutoniei eminesciene.” „Ca şi la Eminescu ‒ notează cunoscutul critic literar ‒ intervalul dintre amurg şi zori nu e decât tărâmul obscur al tranziţiei spre puritatea fiinţei, somn şi vrajă deopotrivă, smulgere din lumesc: «Ruga ta abia se aude/ în lumina tremurată a zorilor/ pe care atât de rar i-ai întâmpinat/ cu faţa surâzătoare// atât de adâncit ai fost mereu/ în crepuscul în apele somnului/ tău ireal oare ai dormit vreodată/ să te trezească lumina soarelui// o palidă noapte ţi-au fost/ odihna eternă şi veghea eternă/ de la hotarul morţii/ aduci o mărturie pentru viaţa ta».” Echivalenţa unui „sensus vitae” este în fapt, pentru poet, creaţia lirică. Şi, mai afirmă Nicolae Manolescu, „dacă îngerii palizi, apele somnului, mările întunecate şi pustii, beatitudinea provin din Memento mori ori din Povestea magului călător în stele, alte motive ne fac să ne gândim la Chimerele lui Nerval. Şi de n-ar fi decât frumoasele versuri din Călătoria («Iubitule iarăşi îngheaţă/ sfera luminii tale simbolice/ o pasăre a bătut cu aripa în geamul nostru/ bine ai venit prinţ al întunericului// sori negri îţi mângâie fruntea culcată pe braţele mele/ de remuşcarea unui geniu/ rătăcit lângă o fiinţă muritoare») şi tot am avea temei să observăm că eminescianismul şi-a găsit în poetul lui El Desdichado un filtru subtil. Geniile tutelare ale Imnurilor sunt nervalienele Noaptea şi Melancolia. Poetul e «prinţul din stele» cu «aripă de noapte» căruia «sori negri îi mângâie fruntea». El tânjeşte după un Eden al tăcerii de dinainte de cuvânt: «să ne aducem aminte/ de floarea care am fost dinaintea cuvântului».” Toate acestea înfloresc deja în volumul Poziţia aştrilor, unde îşi prelungesc ecourile vocile lui Blaga şi Ion Barbu, „în versuri monotone şi monocorde, bine ritmate şi rimate la început, apoi libere de orice constrângere prozodică ori de punctuaţie, străbătute de fior dionisiac”. Şi „de la Poeme de dragoste (1975) încoace are loc o prefacere stilistică a poeziei lui Dan Laurenţiu pe care estetismul decadent de mai sus o anunţa. În anii ʼ60-ʼ70, Dan Laurenţiu era un neoromantic emfatic şi sublim. Treptat se precizează manierismul şi preţiozitatea, dar şi contrapunctul la gravitate care este burlescul. Lirica poetului din ultimii ani se scaldă toată în acest adorabil echivoc stilistic, în care-şi află, după ce a sorbit îndelung aerul altora, limanul de originalitate deplină.” (op. cit., pp. 1061-1063)
Ştefan Aug. Doinaş subliniază încă despre lirica lui Dan Laurenţiu, „modernitatea şi deschiderea operei sale” care „îi poate asigura o mare şansă în contextul literaturilor europene. Maestru al stilului retro, clădindu-şi edificiul verbal modern pe capiteluri clasice şi ogive romantice, «confiscat» parcă el însuşi de vechimea şi convenţia expresiilor pe care le-a preluat din zestrea culturală a poeziei europene, el izbuteşte să le învestească neîncetat cu noi semnificaţii personale. Opera lui Dan Laurenţiu ocupă un inalienabil loc de vârf în ierarhia valorilor noastre poetice.” Şi poetul şi criticul literar Ilie Constantin afirmă că Dan Laurenţiu este „una dintre cele mai fascinante şi mai puternice personalităţi ale poeziei româneşti actuale. Lirica sa are un sunet inconfundabil şi seducător.”
În postfaţa la volumul antologic Călătoria mea ca erou şi martir al timpului (Ed. Eminescu, 1999), Irina Mavrodin reaminteşte, printr-o sintagmă de natură decizională, că Dan Laurenţiu este „marele hermeneut”, „deţinător al unei înţelepciuni universale”. Caracteristica esenţială pe care o susţine criticul literar amintit este folosirea de către poet a oximoronului, „figură emblematică pentru întreaga creaţie” a lui. La „poetul filozof”, specie rară în sfârşitul de secol şi mileniu, sintagma „trebuie înţeleasă ca o fericită transgresiune a antinomiei raţional/ iraţional, oximoronul «conştiinţă clară» (masculină ‒ ) «conştiinţă obscură» (feminină) fiind construit şi deconstruit la nesfârşit printr-o autoreflexivitate acută, de o factură cu totul particulară («Dan Laurenţiu, pentru cine scrii? ‒ Scriu pentru femei şi pentru filozofi»).”
Cu deosebire în primele sale volume de versuri, poetul este un argonaut care navighează cu deplină stăpânire a scriiturii într-un univers mereu lărgit, mereu îmbogăţit. Universul lui liric este pe drept cuvânt fără margini şi excelează printr-un proces permanent şi complet de transfigurare, metaforizare şi alegorizare. Poetul creează astfel o lume a sa, care este un paradox pentru/ împotriva lumii reale: „Robul tăcerii dă colţul/ lipindu-se de ziduri enorme/ şi varul pudic al obrajilor săi/ se va stinge-n sărbătorile nunţii// poetul în haine de purpură/ întâmpină zorile zorile/ albe şi albe cavouri/ ale frumoaselor nopţii.” (s.m., „Frumoasele nopţii”). Poemul „Nemuritorul”, un adevărat exerciţiu de forţă al oximoronului ca trop esenţial, este în acelaşi timp o (incompletă, totuşi) însumare a temelor poetice pe care le promovează lirica lui Dan Laurenţiu: „Între aceste ziduri palide/ în această lumină obscură/ de zori sau crepuscul amar/ stă demiurgul de gheaţă el nu va muri// spânzurat de furia rece-a cuvintelor/ pe care-o clatină deasupra capului meu/ pasărea paradisului vai ce noroc/ pământ fără vină bolţi singuratice am// eu vă anunţ că în gura timpului/ unde părinţii dorm un somn divin/ cu ochii larg deschişi în aşteptarea fiului/ pasărea paradisului cântă fericita mea moarte// fericita moarte între bolţi/ de-ntuneric ard coroane de foc/ pe o frunte tragică/ aceasta este rugăciunea// şoptiţi-o cu buzele palide/ în zori în amarul crepuscul/ din somnul părinţilor mă scol/ eu fiul sfânt şi demiurgul sfânt.”
Arta poetică a lui Dan Laurenţiu se desfăşoară cu precădere sub semnul paradoxului: „căci neantul însuşi mă-nsoţea/ pe atunci nu ştiam că solitudinea/ mea fără margini avea un sens/ atunci ca şi azi acest sens este haosul” (s.m.) („Acum totdeauna”) Este la Dan Laurenţiu şi o pasiune, şi o aplecare către logicizare; el cultivă impresia că logica, abstractă în sine, este supusă unei bombardări cu elemente ale realităţii spre explicare, logicizare… şi apoi intervine paradoxul: neantul naşte neant; sau din neant, prin bombardamentul logicizării, se naşte un alt neant. Acesta e paradoxul iniţial, care răstoarnă şi logica admisă a vechiului dicton latin ex nihilo nihil. Poetul dă greutate, fiinţare, corporalitate neantului şi logicii lui.
Unele texte ale poetului, mai ales cele care apar (la nivelul paradoxului) ca un „finis coronat opus”, duc poezia în sfera ultimă a absolutului: „Am găsit în/ această noapte o coală nouă/ ea era pe conştiinţa/ lui Dumnezeu// şi se gândea/ la neant/ un mesaj al poetului/ care nu mai poate// înţelege această lume/ oare pe unde/ ne mai aflăm noi/ dacă nu înţelegem/ voinţa lui Dumnezeu.” („Ignoramus et semper ignorabimus”)
Volumul de versuri Imnuri către amurg (1970) marchează o schimbare clară în evoluţia substanţei şi a expresiei poetice a lui Dan Laurenţiu. Mai apăsat şi mai hotărât poetul imaginează, gândeşte şi închipuie metaforic, în permanentă căutare a absolutului. Crezul poetic al lui Dan Laurenţiu este „a trăi ca un somnambul/ în căutarea absolutului/ aceasta este deviza/ poetului modern”. („Aş vrea să trăiesc în visurile tale”) Poetul metaforizează universul real şi pe cel al gândirii, transferându-l apoi în poezie. Creaţia sa, reiau o afirmaţie a lui Şt. Aug. Doinaş, „nu are corespondent în lirica noastră”, tinde către ceea ce Nicolae Manolescu a numit „limanul de originalitate deplină”. Lirica sa îşi apropriază o scriitură care încorporează în ea un univers propriu fascinant şi captivant, în care sensul, clarul, simbolul chiar, strălucesc din plan secund, înlesnind textului o psalmodiere ce rupe legăturile eventuale cu realitatea, dezvoltând şi stăpânind o altă realitate. Lirica lui refuză acum orice logică, în afară de cea poetică ‒ deci fantastică şi simbolică. Prin aceasta se deosebeşte/ depărtează de postmodernism, cu care (doar) pare a nu avea nicio tangenţă. Poetul păstrează în lirica sa, uneori, ecouri din fluenţa şi melodicitatea poeziei lui Emil Botta, care vibrează, chiar şi arareori, în textuarea lui. Care este cucerită de paradox, paradox care devine spiritul ordonator al universului lui poetic. De asemenea, tot mai accentuat este sentimentul cristic, ce rămâne pentru poet temă predilectă şi concomitent artă poetică: „aici lângă uşa amară/ din spinii cuvintelor/ coroană mi-am făcut/ să trec pustiul” (Coroana).
Lirica lui Dan Laurenţiu se apropie de spiritul romantismului german timpuriu; aminteşte neepigonic de Novalis, Hölderlin şi, consideră Nicolae Manolescu (v. citatul mai sus în text), de poetul francez Gérard de Nerval. Afinităţile cele mai clare ale liricii lui Dan Laurenţiu se îndreaptă către creaţia lui Novalis, un spirit nobil dintr-o familie nobilă, considerat de critica germană ca fiind cel mai de seamă reprezentant al grupului romanticilor de la Jena. Novalis „cultivă idealismul magic și extazul mistic.”[2] Din pierderea unei mari iubiri pentru o fetiţă, Novalis recurge „la o «sinucidere filosofică», înstrăinându-se de realitate, investigând moartea, cercetând o lume populată cu spirite pentru a regăsi iubita pierdută. Din această dureroasă experiență a luat naștere volumul Imnuri către noapte (Hymnen an die Nacht, 1800), poeme în proză care se remarcă prin muzicalitatea și ritmul interior al limbajului liric.”[3] .
Apropierea liricii lui Dan Laurenţiu de cea preferată şi cultivată de romanticii germani, în special de Novalis, consemnată frecvent de critica şi istoria literară, nu presupune însă un proces de contact acaparator şi univoc al liricii dedicate întunericului şi nopţii de către cei doi poeţi în momente ale creaţiei lor ‒ distanţate în timp. Nocturnul este considerat de către poetul şaizecist o stare a existenţei şi a vieţuirii, permiţând şi provocând prin aceasta reconsiderarea raporturilor moarte‒viaţă şi întuneric‒lumină, în proces/ raport opus faţă de lirica tradiţională a motivului, înrădăcinată şi considerată firească. Inversarea valorilor moral-filozofice, a sentimentelor şi implicit a ordinii fireşti îmbrăţişate de către umanitate în general şi dezvoltată astfel/ în alt fel în mai tot universul său liric de către Dan Laurenţiu pune opera sa sub semnul paradoxului. Care devine astfel tropul axial ce îi guvernează lirica şi-i marchează poetului întreaga creaţie; el se dezvoltă nu numai la nivelul unui singur text, ci la nivelul întregului său univers liric.
În postfaţa sa la volumul-antologie Călătoria mea ca erou şi martir al timpului al lui Dan Laurenţiu (Editura Eminescu, 1999), Irina Mavrodin afirmă pe drept cuvânt că, prin opera poetului, „ne aflăm în plin oximoron, figură emblematică pentru întreaga creaţie a lui Dan Laurenţiu, a cărui artă stă şi într-o ştiinţă de a construi un Tot, o Armonie, un Cosmos, din contrarii care, conform logicii obişnuite, se resping cu brutalitate.” În opera poetică a autorului oximoronul se înrudeşte în acelaşi timp cu paradoxul ‒ care dezvoltă şi potenţe lirice superioare. Folosirea predilectă a oximoronului şi exploatarea valorilor lui lirice şi simbolice permit acestuia posibilitatea de a obnubila realul, concretul.
Stilul lui Dan Laurenţiu, calat pe şi orientat de paradox, presupune o permanentă „conjuncţie a contrariilor”, şi în special o conjuncţie „a eternului cu temporalul” (cf. Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei, 1976), ca şi filiaţii prin atragere sau respingere cu alţi tropi, în special cu oximoronul. Kierkegaard, cel mai important teoretician al conceptului, îl foloseşte pe acesta în „promovarea absurdului modern”. (idem)
Paradoxul cultivat de Dan Laurenţiu în lirica sa este de un scepticism adânc asumat care, astfel, devine un modus vivendi cultivat cu insistenţă şi exprimat printr-o textualizare menită a consfinţi o deschidere şi o afirmare a împăcării cu sine şi cu soarta: „acum încep să ştiu cine sunt/ mâhnire iată cuvântul/ şi ochii negri strălucind în ceruri/ bucurie iată mormântul meu vast cât universul (s.m.) // în care îmi culc trupul/ fierbinte ca gura infernului/ cum să scriu numele tău fâlfâind/ pe valurile mării de azi înainte// încât să rămână infailibil/ ca această stâncă de cristal/ de care se sprijină capul meu/ şi roza conceptului mai pură decât sexul îngerilor// iată ezitarea iată natura echivocă/ a valurilor iată favoarea pe care ţi-au făcut-o zeii/ şi a căror voce ţi-o traduc/ în acest cântec de mângâiere.” („Favoarea”)
În spiritul paradoxului şi sub semnul lui, sentimentul morţii este echivalat ab initio de către poet cu o transcendere. Moartea este pentru eul liric echivalentul vieţii şi al trăirii: „Aşadar am datoria să stau/ în pat în cavoul meu şi să scriu/ este un blestem este deja fericirea/ promisă o fericire că nu trebuie// să credem că suntem de aici/ că trebuie să ajungem/ cu orice preţ/ dincolo unde.” („Până unde se poate merge”) Pluteşte deasupra eului liric o umbră kierkegaardiană desenându-i şi hotărându-i drumul fatal al existenţei prin inexistenţă: „căci neantul însuşi mă-nsoţea/ pe atunci nu ştiam că solitudinea/ mea fără margini avea un sens/ atunci ca şi azi acest sens este haosul” (s.m.) („Acum totdeauna”).
Omniprezentul paradox existenţial ocroteşte oximoronic şi iubirea, manifestată în lirica lui Dan Laurenţiu sub forme multiple şi surprinzătoare. Poetul e un „bătrân îndrăgostit/ de o mică sirenă/ ea însă înoată în valurile/ unui râu de lacrimi// oare acestea nu sunt lacrimile mele/ ea râde şi îşi spală/ faţa la soare/ acest soare/ sunt eu// mă voi ascunde/ sub pământ/ cu luna/ care face dragoste/ cu întunericul.” (O sirenă într-un râu de lacrimi) Forţa de sugestie a paradoxului atinge ades, la Dan Laurenţiu, forme admirabile, antologice: „În noaptea aceasta am coborât din nou/ în iad era noaptea Paştelui/ şi mă ducea femeia în doliu/ de mâna dreaptă cea căzută// din ziua cea mare/ şi cerul stăpânit de puterile/ incoruptibile adorate de cei/ bolnavi de cei care se ostenesc// pe mările şi oceanele/ cele fără odihnă ca/ însuşi spiritul nostru/ în drumul său spre absolut// după ce mai întâi am trecut/ pe calea fericită a crucii/ o Doamne Tu ai coborât acolo/ printre lacrimi roşii de sânge// să ne ierţi de păcatul/ morţii şi să ne arăţi drumul/ prin pădurea neagră a/ infernului unde şi eu îmi duc viaţa mea trecătoare.” (s.m.) („O bucurie nouă a purificării”)
Apropierea de romantism, aplecarea spre opera romanticilor germani, în special spre poemele lui Novalis, nu se produce la Dan Laurenţiu de la începutul creaţiei sale, ci începând cu aproximare cu volumul Imnuri către amurg, CR 1970. În lirica începuturilor se disting însă germeni ai temelor şi motivelor poetice ce vor constitui valorile perene ale creaţiei lui Dan Laurenţiu. Cu oarecare evidenţă, marcată şi mai sus în text, unele dintre poemele incluse în primele volume sunt produse ale unei textualizări de tip baroc şi manierist, cu mare pasiune pentru încifrarea sentimentului poetic într-un tumult de valori simbolice. Cu aproximaţie, în volumele următoare de versuri şi de preferinţă în lirica (s-o numim) de dragoste, Dan Laurenţiu renunţă (însă) în bună parte la podoabele stilistice, „frumoase”, interesante, dar şi obositoare. În lirica de dragoste îndeobşte eul poetic învăluie textul (considerat în totalitatea lui) într-un sens metaforic sau alegoric, pentru ca apoi discursul liric să curgă mai lin, mai clar, mai explicit, mai firesc aşezat/ axat pe ideea lirică şi pe sentiment. Discursul poetic se distinge acum prin transgresări ale realului ‒ treceri sau poate numai inserţii ale realului în fantastic şi în supra-realitate, printr-un imaginar poetic guvernat de nobleţe şi spirit distins: „Eu intram în această femeie/ ca-ntr-o biserică/ şoaptele ei de iubire înălţau/ un imn pentru gloria perfecţiunii// lăudat fie norul în veci/ iubiţi prieteni lăudat fie amurgul/ pregătit să nască eroarea/ stelelor care se vor întoarce la ceruri/ dar femeia aceea mă aştepta/ cu lumânările aprinse pe munte/ eu veneam ca un prinţ al întunericului/ lăudată fie şi moartea// iubito viaţa noastră a fost ca un nor de aur/ îngerii ne-au vegheat fericita/ cădere în acel timp care/ plânge astăzi ca un copil al nimănui.” (Norul de aur) Mai mult inconsistentă fiinţial şi iconografic, iubita excelează în lirica lui Dan Laurenţiu prin poziţionare variabilă în spaţiu şi în timp, născând o iubire hieratică, fără ingerinţa realului. Iubita e ades sugerată prin elemente magicizate, devenite reprezentare şi simbol: „un trandafir înfloreşte pe inelarul tău”, pleoapele iubitei „se vor zbate/ ca aripile unui fluture/ înotând în parfumul oceanului” (Frunze albe cad în trecut). Aşa-zisele declaraţii de dragoste sunt ancorate, prin comparaţii explicite sau implicite, de o existenţă ce palpită la nivelul universului: „lumină şi spaţiu/ te iubesc mai mult decât iubeşte/ marea nordului icebergurile sale trufaşe/ eu te iubesc eu sunt soarele// pe rochia ta pudică nu a căzut/ niciun strop de rouă niciun copil// îţi aduci aminte o tu nu ai aduceri-aminte/ tu eşti veşnică tu eşti o fecioară// şi eu stau aici pitit adăpostit/ lângă şi sub mari vai uriaşe petale/ roşii negre eu stau aici şi plâng/ o viaţă curată viaţa nimănui.” („Petale roşii şi negre”), sau: „sunt o rană deschisă/ în trupul universului/ această rană ai făcut-o tu”. („Trupul este o rană a spiritului”)
Serafică, mnezică, iubita excelează îndeosebi prin intermediul evocării: „Zadarnic ochiul violet al acestui/ amurg mai reflectă chipul/ de zăpadă al iubitei mele/ eu ştiu că este o imagine înşelătoare// zadarnic la pieptul acestui/ amurg mai întind coardele/ de foc şi mătasă/ iubita mea a plecat într-o lume roşie// spune-mi o Doamne/ ce soartă/ aşteaptă zăpada/ de la o lume roşie.” („Ochiul violet”) Lirica de dragoste a lui Dan Laurenţiu se apropie de lirica eminesciană, „plutonică” (I. Negoiţescu) sau, în adâncurile timpului scurs, de lirica lui Ronsard sau a Louisei Labé sau a lui Petrarca etc. Aleasă parte componentă a universului, femeia iubită este la rându-i universul ocrotitor al eului liric: „zidurile gotice ocrotesc fiinţa ta/ în această zi crucială/ ocrotit fie portretul artistului/ de orizontul mării// asemenea unei catedrale a timpului/ este spiritul meu/ asemenea unui oraş al istoriei/ este viaţa mea// astăzi lumina/ ochilor mei/ este ocrotită/ de zidurile unui oraş gotic” (Portretul artistului la maturitate). Este apoi iubita-ecou, menită să-i perpetueze eului liric, în timp, amintirea: „îţi vei aduce aminte/ că ţi-am spus/ câtă viaţă/ atâta moarte// îmi voi aduce aminte/ că mi-ai răspuns/ câtă istorie/ atâta timp// în această zi de sărbătoare/ aştept zăpada să-ţi şteargă din amintire/ cu mănuşa ei albă/ portretul artistului” (idem). Poemul „Un motiv de supravieţuire” încredinţează iubitei harul de a-l perpetua în timp, de a-i veşnici creaţia: „Poemele mele vor rămâne/ strălucind pe degetele tale/ ca nişte bobiţe de mărgăritar/ un fel de a preveni timpul// că el nu poate distruge tot/ că eu sunt pus aici/ să păstrez degetele tale// care îmi caută în somn trupul/ pierdut printre stele”. Sentimentul iubirii este, la Dan Laurenţiu, evocare şi provocare.
Dar, pe lângă iubita-ecou, mai degrabă decât imaginile presărate cu tropi ce au stăpânit şi stăpânesc acest motiv liric etern, iubita/ iubirea la Dan Laurenţiu este ades, implicit sau explicit, iubita-cavou, trezind în sufletul eului liric sentimentul paşilor către neant ‒ fermi, de neevitat: „eu ţi-am spus ceea ce va fi/ tu ai crezut că această gură/ ce-şi rosteşte discursul va uita/ ce a spus într-o zi// eu ţi-am spus ceea ce va fi/ îngerul meu umblă singur pe străzi/ luminoase eu cu o doamnă cernită/ care mă va iubi.” („Eu ţi-am spus”) În poemul „Noapte de toamnă”, „acesta e vântul ce bate/ în clopotul toamnei tu dormi/ nu ninge nu plouă/ tu dormi nu ninge nu plouă// aşa vom trăi iubito/ eu aici tu acolo vom fi/ două stele în două cavouri.” (s.m.)
Multe poeme de iubire, mai ales din ultima etapă de creaţie a poetului, stau sub semnul pierderii. Iubita evocată este surprinsă cu osebire în contexte funebre. Poemele de iubire capătă un caracter elegiac greu de cenzurat, ele devenind de fapt evocări ale unei fiinţe pierdute. Ceea ce face ca şi lexicul să devină sărac în podoabe stilistice, textuarea să curgă profund şi meandric, litanic şi elegiac monoton. Fiinţa iubită, deşi plină de căldură şi iubire, este evocată într-un univers în care iubirea este ajunsă la un final trist: „Nicicând nu va putea fi invocată/ acea iarnă iubito fără/ îngerii care zburau la joasă înălţime/ să ne ocrotească de privirile oamenilor// pomii se pregătiseră de o lungă/ rugăciune se îmbrăcaseră în giulgiul/ zăpezilor pe care fantezia mea obosită/ le-a fericit cu o noapte eternă// astfel trecea viaţa noastră/ pe sub arcul de triumf/ al copilăriei/ astfel trecea viaţa noastră” („Astfel trecea viaţa noastră”).
Ca un paradox care sfidează orizonturile lirice, unele texte, chiar consacrate iubirii fiind, au o tentă socratică, parcă preiau o idee filozofică/ din universul iubirii, o explică, o logicizează. Lirica lui Dan Laurenţiu, în aceste versuri, dă impresia că se naşte nu din sentiment, ci ca idee, nu din inimă ci din reflectare. Setea de logicizare se manifestă tot mai des, încorporând în text valori metaforice persistente. Promisiunea este o pagină de veritabil lirism, cadrând o fragilă poveste de iubire ‒ fără început şi fără sfârşit: „În pragul casei mele stând pe/ o piatră albită de trecerea timpului/ ca mine însumi care nici/ nu-mi mai aduc aminte de când trăiesc sub acest soare// te-am aşteptat privind/ cu vederea din ce în ce mai slabă pe măsură/ ce se lăsa întunericul să apari în lungul străzii/ care se pierde cu bocetul ei mut sub valurile mării.” Acest lirism pur, care caracterizează îndeosebi poeziile de dragoste ‒ cu precădere cele ce alcătuiesc volumul Zodia leului ‒ se naşte ades din bucuria lucrurilor simple, care se nasc din sentiment.
La Dan Laurenţiu dragostea este în primul rând spirit şi apoi act ‒ şi acesta neapărat ceremonial: „Cerul în turnul solitudinii/ marea în turnul solitudinii/ sufletele noastre se iubeau/ trupurile le urmau ca nişte umbre// prin luminişul verii/ ochi plini de speranţă/ mă-ntunecă picăturile/ unei ploi roşii// sufletele noastre/ se iubeau/ trupurile le urmau/ ca nişte umbre.” (Lumină) Motto-ul volumului de versuri Psyche (1989) este grăitor: „Sufletele noastre se iubeau/ trupurile le urmau ca nişte umbre.” Iubitul doreşte ades să rămână un ocrotitor serafimic în viaţa fiinţei iubite. Pagina este luminoasă, cum rar întâlneşti în creaţia poetului: „Vreau să stau culcat la picioarele tale/ să-ţi citesc poezii/ pe care încă/ nu le-am scris pe trupul tău// tu să priveşti cu îngăduinţă/ acest scrib care scrie/ în limba lui necunoscută/ poeme de amor pe tălpile tale// aceste poeme aş dori/ să-ţi apere tălpile albastre/ de praful drumului/ aş vrea ca drumul tău// să nu aibă sfârşit/ el se luminează sub puterea/ unui astru care depăşeşte/ viaţa noastră cotidiană.”
Dan Laurenţiu păstrează în lirica sa imaginea unui unic posesor al unei lumi cu un singur posesor: „în amurgul acesta cobori tu înfăşurată/ în toga albă a melancoliei/ sirenă pierdută între zăpezile/ eterne de la polul funerar// şi ce vei face cu braţul meu/ chemându-te în soarele de aur/ tu fiică a mărilor pentru care scriu/ aceste rânduri tu albă teroare// tu lege a melancoliei mele/ va trece şi această lebădă/ va veni iarna/ şi poate vom muri.” („Va veni”) Lirica lui Dan Laurenţiu aminteşte de marii maeştri ai quattrocentoului şi cinquecentoului, aminteşte de Petrarca, Da Vinci, de manierism, marinism, baroc, coborând în timp până la asianism şi ezoterism.
Îndeosebi ultimele poeme de iubire ale lui Dan Laurenţiu au ca izvor liric dragostea profundă, dureroasă, pentru fiinţa în veci pierdută: „Cum m-ai părăsit/ cum te-a întâmpinat această noapte/ cum ţi-ai adus aminte de mine/ cum au început să cânte muzicanţii// cât de sumbră dormi/ cu capul de două ori sub pământ (s.m.)/ despre aceste lucruri intime/ eu n-ar trebui să vorbesc” („Dimineaţa şi noaptea”). Lirica de dragoste capătă în aceste versuri un caracter aparte. Atunci textul devine realmente un foarte reţinut bocet la moartea unei fiinţe dragi: „cât de sumbră dormi/ cu capul de două ori sub pământ”, şi care emană în subtext parfumul funebru al pierderii.
Uneori textul apare suspendat de o certitudine a anulării, a desfiinţării individului ca fiinţare de tip existenţial ‒ pentru a atinge astfel lumea ideală: „Nu ştiu ce să-ţi mai scriu/ eşti atât de departe/ de parcă ne desparte o moarte/ toate lucrurile vieţii îmi par deşarte// în giulgiul tău alb/ nu pot pătrunde/ eu însumi/ trebuie să mă îmbrac într-un giulgiu negru// şi să mă culc lângă tine/ poate o să te încălzeşti/ poate o să te înroşeşti/ poate în sfârşit o să te îmblânzeşti// şi o să mă strângi în braţe/ cum un peşte rece/ strânge pe un alt peşte rece/ în marea Nordului când se aprinde// aurora boreală cu lumina ei/ funebră pe ceruri spre ea vom/ pluti cu ochii închişi acolo se aude clopotul/ veşniciei acolo ne vom săpa mormântul/ acolo se va deschide poarta lumii ideale” („Poarta lumii”).
În originalul stil poetic al lui Dan Laurenţiu poezia de iubire naşte şi se naşte din durere: „sunt îngerul căzut pe grătarele iadului/ acolo mi-e locul/ acolo desăvârşirea/ da da pe grătarele iadului// sunt obosit iartă-mă/ pe această pagină doar o lacrimă fierbinte/ mai trebuie să cadă/ te iubesc ca un demon/ care scânceşte după ţâţa neantului.” (Noapte bună) Din durere se naşte fericirea, eliberarea, se naşte paradoxul. Născut din teama că iubirea rămâne efemeră, că totul este trecător, sentimentul iubirii se fixează ferm în faţa faptului împlinit, a certitudinii dureroase că fiinţa iubită a fost pierdută pentru totdeauna: „Sfânt este clopotul acesta/ sub care îţi faci rugăciunea/ sfânt este clopotul vieţii tale/ cu aripi tandre zboară glasul tău în azur// speranţă şi teamă ascunde bunul/ cer albastru niciodată/ însă el nu va arunca fulgerul/ pe creştetul suav al pietrei funerare// aici a început viaţa/ aici a murit iubirea/ spune-mi draga mea/ când ne vom mai întâlni în acea grădină.” („Acea grădină”) Volum cu titlu înşelător, Femeie dormind este axat de fapt pe sentimentul pierderii ireparabile a fiinţei iubite.
Pentru poet, dragostea (echivalent al trăirii) şi moartea sunt inele inseparabile ale aceluiaşi lanţ de verigi: „eu cred că am rămas fidel/ ideii că dragostea şi moartea/ sunt acelaşi lucru merg pe-acelaşi drum// eu am căzut în afara timpului/ şi timpul eşti tu/ am adormit aici la marginea/ drumului// pe care treci tu nepăsătoare/ cineva într-o bună zi/ va pune aici o cruce întru aducere aminte/ poate că acela va fi fiul tău.” („Pe un drum de mătase al somnului”) Paradoxul axial sugerat de lirica de dragoste a lui Dan Laurenţiu şi, de fapt, de întreaga lui creaţie poetică, s-ar defini astfel: viaţa înseamnă iremediabil moarte, ea, viaţa, nu există decât efemer, iar moartea (eternă) marchează în acelaşi timp şi ciclicitatea vieţii ca existenţă. Şi, într-un ciclu samsaric, viaţa va însemna drum spre moartea ‒ pusă sub semnul hazardului atemporalizat: „Eu ştiu că vei muri acum/ norocul s-a oprit în drum/ se uită lung în jurul său/ a fost norocul bun sau rău// eu ştiu că am murit de ieri/ în pacea dulcii primăveri/ de sub copacii ei te rog/ rămâi al morţii mele drog// îţi cer să întârzii puţin/ pe sub copacul cel divin/ în coapsa stângă şi-n cea dreaptă/ un înger negru se deşteaptă// apoi va fi cum a fost ieri/ norocul sfintei primăveri/ va coborî din harul tău/ va fi norocul bun sau rău” („O, rămâi”).
Mitul iubirii, de care critica şi istoria literară au ancorat mai insistent personalitatea şi creaţia lui Dan Laurenţiu, este mai apropiat de spiritul şi idealul poetic specifice liricii contemporane lui, caracterizată prin apetenţă deschisă către existenţa tumultuoasă şi plenitudinea sentimentului evocat. Lirica iubirii a anilor ʼ60-ʼ70 este firesc ardentă, pasională, ancorată într-o realitate confiată prin text. La Dan Laurenţiu, mai pronunţat decât la contemporanii săi poeţi, actul în sine, vechi de când lumea, este însă învăluit într-o haină simbolică ce protejează parcă sentimentul pentru a atinge perfecţiunea: „în sfârşit astfel te vei pătrunde/ de plăcerea monstruoasă a perfecţiunii/ a unei sfere a repaosului absolut (s.m.) / fără ochi şi urechi fără mâini şi picioare// deci fără nicio poftă pentru lumea dinafară/ adică nu vei rămâne/ decât sfera suficientă sieşi/ sferă eleată căzută din cer[4]// aşa nu căzută din mine însumi/ care te-am adorat cu mâinile şi picioarele/ eu care ţi-am răpit zi şi noapte/ mâinile şi picioarele// gura nasul ochii genunchii/ pe zăpada unui cuvânt care mă face pulbere/ şi mă cristalizează/ fiinţa lui Parmenide asemeni ţie fără dragoste.” („Sub tufele de trandafir”) Antologicele pagini dedicate actului în sine sunt concomitent trimiteri nu numai la Parmenide, reprezentantul cel mai de seamă al şcolii eleate din Elea, a cărei doctrină promova Existentul unitar. Ideea-alegorie, esenţă a perpetuării existenţei, îmbrăţişată de poema lui Dan Laurenţiu, poate fi numită simplu trecerea lui doi în Unu şi se regăseşte în mai toate miturile şi conceptele filozofice ale vremurilor antice ‒ yin şi yang guvernând dintotdeauna trecerea şi apărând, prin rotirea samsarică, fiinţarea.
În paginile sale lirice, precum poemul antologic sub tufele de trandafir ‒ de care am amintit ‒ se regăsesc in nuce teme şi motive pe care poeţii anilor ʼ60-ʼ70 ai secolului trecut le cultivau frecvent şi cu fervoare. Poemul face trimitere către „plăcerea monstruoasă a perfecţiunii” ce poate fi atinsă de „sfera repaosului absolut”. Sfera, oul, rotundul sunt motive lirice întâlnite frecvent în poezia acelor ani, vizând nu numai sentimentul iubirii, ci şi existenţa, fiinţarea, sub variate aspecte ale lor. În amintitul poem al lui Dan Laurenţiu actul iubirii fizice este încoronat de „sfera eleată” căzută parcă din cer, iar cuvântul întemeietor este alegorizat în vocea lirică prin trimiterea la „zăpada imaculată”.
Numai Frunzele sunt menite să dăinuie. O capodoperă lirică încheie un drum şi deschide altele.
[1] „Mie şi Ţie/ ne-a fost dat să fim/ mierea şi amărăciunea/ acestei vieţi care nu ni se cuvine// această viaţă/ li se cuvine oamenilor şi nu nouă/ care avem rangul zeilor/ rang decăzut în iarnă// mai stăm şi acum sub gheţarul/ alb şi privim/ ca printr-o fereastră/ a peştilor lume albastră// cum trec clipele/ roşii ale Timpului/ Timpul este trupul meu/ Tu eşti imaginea lui trecătoare.” (Aşa ne-a fost dat)
[2] Fritz Martini, Istoria literaturii germane, București, Editura Univers, 1972.
[3] Cerasela-Cosmina Spulber, în Romantismul german timpuriu, articol publicat pe internet.
[4] Textul aminteşte de unele dintre cele mai inspirate pagini pe aceeaşi temă a cuplului/ cuplării din excelentul roman FEM al Magdei Cârneci.