De obicei ne întrebăm – cei care ne mai întrebăm ceva – dar nu ne răspundem, pentru că răspunsul ar fi o obrăznicie, cum mor unii și alții, poeții, filozofii. Despre morțile acestora din urmă există o carte a unui profesor american, comparând teoriile lor cu felul în care s-au comportat când le-a venit sorocul.
Dar cuvintele? Oare mor cuvintele? s-ar putea întreba cineva, doar ele sunt niște unelte, niște – vorba aia – mijloace de producție! Răspunsurile ar fi multe și destul de îndepărtate unul de altul. Unul ar fi că și mijloacele de producție, cele mecanice și metalice, au și ele o durată de rezistență în funcție, după care, ce să facă și ele?, se deteriorează și mor. Dar cuvintele sunt mai aproape de oameni și deci de o viață reală. Uneltele au un termen anunțat de viață. Oricum, pe cuvinte nu poți afișa, n-ai cum și nici de unde să știi cum s-o faci: „de preferat a se folosi înainte de data afișată pe ambalaj”. Și nu pentru că ele, cuvintele, nu sunt ambalate în cutii, ci pentru că, pur și simplu, cei care le introduc în circulație nu au cum să știe ce capricii or să-i apuce pe utilizatorii lor viitori, părăsindu-le și lăsându-le să moară în vreun pustiu fără gânduri.
Democrație a fost, cândva, demult, un cuvânt probabil banal desemnând un fel de guvernare a unui popor, dar a devenit, când te așteptai mai puțin, o lozincă foarte utilă pentru exact cei care numai democrație nu intenționau să instaureze în țările lor. În plus, de ce să nu observăm că noua democrație, prima originală, cea „democrat-populară” (sic!), a fost instaurată cam cu tancurile în partea asta de lume, iar în alte părți, unde mai persistă, cu alte mijloace de producție genocidale la fel de eficiente (Doamne ferește!)? Observăm că democrația a devenit ce nu credea nimeni dintre primii utilizatori ai termenului că poate însemna. O fi asta o moarte sau numai o schimbare la față?
Cuvântul progres, azi poate chiar mai frecventat de oamenii politici, dar nu numai de ei, a suferit de-a lungul timpurilor multe și ciudate metamorfoze, ieșind deseori cam șifonat din experimentele asupra oamenilor la care a fost folosit. Mitraliera era o unealtă a progresului. Așa cum sunt azi avioanele C-16 sau C-35, ori – Doamne ferește! – SU-57. Progresiști erau pașoptiștii, cei care veneau de la Paris cu ideile inovatoare, democratice, ale Marii Revoluții Franceze, mama ghilotinei. Ne-am bălăcit în timpul deceniilor dinainte de 1990, în balta mincinoasă a progresului socialist spre comunism. Progres implementat, pardon, instaurat, că pe-atunci nu se implementase cuvântul implementare, și el mai cu tancurile sovietice, mai cu propaganda. Era ăla un progres? Era, pentru că schimba situația. Murise cuvântul progres, odată cu cel de activism, odată cu acea utilizare mincinoasă a sa, ori nu? Nici vorbă, pentru că, într-adevăr, cuvintele sunt niște păsări Phoenix, care mor, arse ori doar vorbite la infinit și doar ca să acopere adevărul pe care se fac că-l dezvăluie, după care, hopa, când te aștepți mai puțin (sau mai mult), ele reapar gata re-virginizate și o iau de la capăt. E drept, nu știu dacă asemenea păsării legendare, ele pot face asta la infinit. Pentru că, asemenea ulciorului, nici ele nu merg la apă decât până se sparg (sic!).
Înainte de a fi ucise cu totul, mai ales dacă nu li s-a găsit încă un înlocuitor, cuvintele suferă modificări sau li se pun proptele. În anii din urmă, superlativele obișnuite nu mai sună bine urechilor celor care le vorbesc, și atunci au apărut înlocuitorii, întăritorii lor. Nu se mai spune „mulțumesc foarte mult”, ci, foarte des, mai ales la televiziuni, „mulțumesc tare mult”. Tare ăsta a existat totdeauna pentru asemenea cazuri, dar numai când ele, cazurile, erau ieșite din comun. Super a apărut demult, în calitate de… superlativ absolut tineresc. Aici venim la unul dintre comploturile, ascunse ca orice complot care se respectă, care țin de uciderea cuvintelor. Noile cuvinte înlocuitoare au funcția limbii de lemn a activiștilor cu propaganda lor cu tot, și anume aceea de recunoaștere.
De cât se bat cu pumnii în piept profitorii vorbelor goale că iubesc poporul, ba chiar și patria, ajungi să te temi să mai folosești aceste vorbe, nevinovate la origine, ca nu cumva să fii luat drept unul de-al celor care le abuzează până le ucid.
În procesul rapid al Ceaușeștilor, împricinatul invoca poporul, care ar fi singurul căruia îi permite să-l judece (mă rog, și „Marea Adunare Națională”), iar ieri alaltăieri, un candidat halucinant la președinție, pretins democrat, voia și el să vorbească numai cu poporul. Dar, ca și Nenea Anghelache, poporul, „cuminte, n-a vrut să răspunză”. Nu de alta, însă vorba asta se cam uzase și agoniza.