I.L. Caragiale este cel mai ecranizat scriitor român. Pe parcursul unui secol, de la Păcat (regia Jean Mihail, 1924) și până la Două lozuri (regia Paul Negoescu, 2016), operele sale au inspirat 15 adaptări cinematografice, mai mult sau mai puțin libere[1]. În 2024, acestora li s-a adăugat un al 16-lea film: Săptămâna Mare (cu titlul de lucru Gefilte Fish), al treilea lungmetraj al regizorului Andrei Cohn, după Acasă la tata, din 2015, și Arest, din 2019.
Surprinzător, scrierea caragialiană de la care pornesc cele mai multe filme (trei) nu este una dintre popularele comedii ale autorului, ci nuvela O făclie de Paște, publicată inițial în 1889, în revista Convorbiri literare[2]. Însă aceste ecranizări se îndepărtează fie de litera, fie de spiritul textului inspirator, fie de ambele (în cel dintâi caz).
În 1931, Al. Ștefănescu și Ion Niculescu-Brună au lansat – în distribuție limitată, mai mult în provincie – filmul Leiba Zibal, fără a-l aminti pe Caragiale, deși personajul titular poartă același nume cu protagonistul din O făclie de Paște și inspirația este neîndoielnică. Adaptarea cinematografică fusese contestată încă din vara anului precedent, când un oarecare Ion Vițianu, aflând din ziarul Dimineața de filmările desfășurate la Târgu Jiu, a trimis de la Paris o scrisoare de protest, preluată de mai multe publicații bucureștene. El pretindea că este singurul împuternicit de urmașii scriitorului să turneze un film după nuvelă, pe care ar fi urmat să-l realizeze în „studiourile din Franța și Germania”, și îi ataca pe cei care „își permit să încerce corijarea și schimbarea totală a intrigii și concepției Făcliei de Paști, servindu-se totuși de titlul acestei opere și numele autorului”[3]. Acuzele nu erau fără temei: Leiba Zibal, așa cum s-a păstrat (într-o copie mută, deși presa perioadei anunța și o versiune sonorizată), nu are prea multe în comun cu proza caragialiană; de altfel, episodul în care Leiba este hangiu, iar Gheorghe argatul său, ocupă doar o mică parte din peliculă. Un story bălmăjit (ce îl urmărește pe protagonist din copilărie și până aproape de senectute), transpus într-un limbaj cinematografic rudimentar (cele mai interesante secvențe sunt cele de „ciné-vérité”, cu neprofesioniști surprinși în centrul Bucureștiului) și cu vădite accente antisemite – așa vedem astăzi Leiba Zibal, a cărui valoare rămâne preponderent documentară.
O jumătate de secol mai târziu, Radu Gabrea, care în 1974 decisese să nu mai revină în România după participarea la Festivalul de la Cannes, ca răspuns la mutilarea filmului său Dincolo de nisipuri de către cenzori, a regizat primul lungmetraj în Occident plecând tot de la O făclie de Paște. Nu te teme, Iacob! (Fürchte dich nicht, Jakob!, coproducție RFG-Portugalia din 1981) este, la rândul său, o adaptare liberă, în care, după cum remarcă just Călin Stănculescu, „cineastul mizează pe condiția străinului, drept motor al temerilor pentru siguranța familiei, a vieții urmașului pe cale să se nască, pentru propria condiție de intrus într-o comunitate unde iarba discordiei este lesne aprinsă”[4].
Săptămâna Mare, de Andrei Cohn, are înscris pe generic „O adaptare liberă după nuvela O făclie de Paște de Ion Luca Caragiale”. Produs în 2022, filmul a avut premiera mondială în secțiunea „Forum” a Festivalului de la Berlin din 2024 și, în cursul aceluiași an, a mai fost prezentat la TIFF-ul clujean, în competiția Festivalului de la Sarajevo (unde interpretul principal, Doru Bem, a obținut trofeul „Inima orașului Sarajevo” pentru Cel mai bun actor) și la Festivalul Filmului Evreiesc de la Varșovia. Săptămâna Mare a fost lansat în cinematografele din Franța în aprilie, iar în cele din România în octombrie 2024.
Chiar dacă regizorul-scenarist a introdus dialoguri, fapte și personaje noi și a schimbat finalul operei inspiratoare (trebuie însă spus că deznodământul inedit, ce conferă un alt înțeles „făcliei” din titlul nuvelei, vine firesc în universul ficțional creat de cineast), Săptămâna Mare reprezintă adaptarea cea mai apropiată de spiritul prozei caragialiene. Iar, în filmografia lui Andrei Cohn, Săptămâna Mare continuă demersul din Arest, de explorare a terorii, cu cauzele și consecințele tragice ale acesteia, dar într-o altă epocă (de la „regimul restrictivo-represiv” – cum îl numește personajul Vali – al României ceaușiste, cineastul a coborât pe scara timpului până la cumpăna veacurilor XIX-XX, mutând totodată narațiunea nuvelei, din Moldova, undeva în Dobrogea).
Regizorul își deschide filmul, în pregeneric, cu un lung – și laborios mizanscenat – plan-secvență, având camera fixată pe trepied (cum va fi menținută până la sfârșit, decupajul alternând planuri de ansamblu sau generale și altele întregi sau medii), care își are probabil originea în coșmarul protagonistului din nuvelă, încheiat cu tentativa de țipăt a lui Leiba: „O lume întreagă mă lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!”. Primul cadru, cu amenințarea sa nedeslușită, stabilește tonul întregului film, căci personajul principal nu are parte de prea multe momente de liniște (nici măcar în sânul propriei familii, incapabilă să-i înțeleagă pe deplin tulburarea), fiind mai mereu contrat, ironizat, avertizat, intimidat, înșelat, umilit, agresat de cei cu care interacționează. Ultimul cadru, ce succedă climaxul modificat, este tot o secvență violentă, având încadratura cea mai strânsă din film, cu chipul transfigurat de suferință al noii victime ivindu-se dintre capetele întoarse ale noilor torționari, indiferenți la urletele celui pironit la pământ. O imagine, evident, încărcată simbolic (răutatea și cruzimea față de „Celălalt”, pare a sugera Andrei Cohn, se propagă din generație în generație) și privind către viitor (sau, poate, către prezentul privitorilor), justificând astfel observația criticului francez Christophe Chabert, care vede în Săptămâna Mare o „descriere austeră (fără muzică, fără mișcări ale camerei) a premiselor unui pogrom”[5].
În film, Leiba Zibal (care nu este numit la tot pasul de naratorul omniscient ori de celelalte personaje, ca în adaptările cinematografice precedente, de parcă Andrei Cohn ar fi dorit să construiască portretul evreului generic) este, ca și la Caragiale, lipsit de eroism. Permanent chinuit de îndoieli și conștient de disprețul, dacă nu chiar ura, sătenilor și drumeților față de el, cu frica intrată adânc în oase, dar făcând-o pe viteazul în fața consoartei, când ferm (cel puțin în intenție), când împăciuitor în confruntările cu nemesis-ul său, el amintește de Robert, rizibilul antierou căruia Alexandru Papadopol îi dă viață în Acasă la tata. Marea dramă a protagonistului este că, orbit de teama sa, transformată treptat într-o paranoia alimentată de obiecte sau replici ce în mintea lui încețoșată capătă proporții mult exagerate, nu mai este în stare să protejeze sarcina Surei, soția sa iubită. Leiba al lui Caragiale, hangiul din Podeni, visa la o dugheană în Iași, însă Leiba al lui Cohn, care se străduiește să respecte cu evlavie tradițiile iudaice, deși trăiește printre „goi”, are aspirații mult mai mari, vrând să ajungă în „Țara Sfântă”, în care ar curge, zice-se, laptele și mierea pentru toți (altfel spus, el nu ar mai produce nimănui repulsie). Acesta este idealul de neatins, trop întâlnit în nenumărate narațiuni cinematografice (și nu numai). La o scară mai mică, Eli, fiul hangiului, visează doar la înghețată, până acum netestată (scena în care tatăl îi explică gustul desertului rece este printre cele mai tandre din film); și nici Eli nu apucă, în film, să-și vadă visul cu ochii. Leiba este interpretat excelent, cu o remarcabilă atenție la nuanțe, de către Doru Bem, actor din trupa teatrului bucureștean Excelsior (pe a cărui scenă am avut șansa să-l văd în spectacolele Familia Addams, Orașul nostru și Pterodactili, sub îndrumarea regizorilor Răzvan Mazilu, Alexandru Dabija și Radu Iacoban), aflat aici la primul rol notabil în cinema.
Și antagonistul, Gheorghiță (jucat convingător de Ciprian Chiricheș, actor al Teatrului Maria Filotti din Brăila), readuce în memoria spectatorilor ce-i cunosc filmografia lui Andrei Cohn un personaj dintr-un lungmetraj anterior al acestuia. Este vorba de deja menționatul Vali, din Arest, al cărui interpret, Iulian Postelnicu (impresionant în astfel de roluri – a se mai vedea Un etaj mai jos, de Radu Muntean), apare și într-o secvență din Săptămâna Mare. Gheorghiță este un alt villain improbabil fizic și cu comportament impredictibil (tocmai de aceea mai înspăimântător pentru protagonist), dar se dovedește mai iute la vorbă decât la faptă (ceea ce, în cele din urmă, nu îi este de folos). Nicoleta Lefter (Sura, care încearcă zadarnic să-și trezească soțul la realitate) și micul Mario Gheorghe Dinu (Eli) sunt bine aleși și conduși de către regizor.
Spațiul specific protagonistului devine, la rândul său, un veritabil personaj al filmului, mai ales în tăcerea nopții, când orice umbră sau zgomot îl face pe Leiba să tresară îngrozit. Andrei Cohn a reușit să transpună pe ecran o pertinentă remarcă a lui Valeriu Cristea referitoare la O făclie de Paști: „Pe măsură ce se întunecă, hanul lui Leiba Zibal se transformă într-o citadelă a fricii”[6]. Dar același spațiu îi găzduiește pe Gheorghiță și tovarășii săi de beție, toți amatori de glume corozive, într-o scenă comparabilă cu șederea la han a protagonistului din Aferim! (regia Radu Jude, 2015 – film cu care Săptămâna Mare mai are în comun, în pofida deceniilor ce despart cele două plot-uri, evidențierea prejudecăților și stereotipurilor românilor privind alte etnii și neamuri). Este un bun argument împotriva acuzației de absență a umorului ce i-a fost adusă lui Andrei Cohn. Cineastul a avut și inspirația de a păstra din nuvela caragialiană mlaștina, cu simbolistica aferentă. Dacă, în unele basme (dar și în filme – de pildă, Furia, debutul lui Radu Muntean), străbaterea unui teren mocirlos are pentru erou semnificația unui rit de inițiere, aici protagonistul nu izbutește să se elibereze de ceea ce lasă în urmă, pe mal, rămânând prizonier al pulsiunilor care îl conduc inevitabil către crimă.
Beneficiind și de superba imagine concepută de Adrian Butică, Săptămâna Mare este un film pătrunzător despre rădăcinile răului, un model de adaptare creativă a unei opere literare importante și, totodată, una dintre cele mai valoroase creații recente ale cinematografiei românești.
[1] Pentru lista completă a primelor 14 titluri din această filmografie, v. Ioan-Pavel Azap, „Un horror surprinzător: Capra cu trei iezi”, în Viața Românească, nr. 4/2023, p. 108.
[2] Anul XXIII, nr. 5, 1 august 1889, p. 369-384.
[3] V., de exemplu, „Leiba Zibal sau O făclie de Paști”, în Epoca, nr. 475, 31 august 1930, p. 2.
[4] Radu Gabrea. Biografia unei opere, Ed. Noi Media Print, București, 2012, p. 31.
[5] Positif, nr. 758, aprilie 2024, p. 46.
[6] Spațiul în literatură, Ed. Adevărul, București, 2003, p. 347, subl. aut.