Cronologia strictă trebuie uneori ignorată în favoarea celei așa-zicând „interne”, a „creșterii” autorului de la o etapă la alta.
O dovedesc cele două titluri semnate de Nicolae Manolescu în 1976, Sadoveanu sau utopia cărții și Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, cu „Bunuri de tipar” în martie, respectiv în decembrie (pe „9 III 1976” și pe „7 XII 1976”, cf. casetelor editoriale). Și criticul, și – probabil – cititorii săi le-au perceput pe amândouă pe aceeași treaptă de evoluție. „Se prea poate să fie vorba de primele mele cărți de maturitate”, spunea Manolescu la un moment dat (în interviul pe care mi l-a acordat, în Nicolae Manolescu 70, 2009, p. 70). Și totuși, …Odobescu încheia etapa anterioară, deși Sadoveanu… făcuse deja un pas important înainte.
Lecturile pregătitoare au mers în paralel, însă cele două operațiuni au avut și formule, și anverguri diferite.
Introducere în opera lui Alexandru Odobescu – eseu concentrat, scris în două săptămâni, la presiunea termenului de predare (în vara acelui an 1976, cf. Idem, p. 54): interpretare rapidă, „din vârful peniței”, cu aspectul de improvizație isteață bine exersat, funcțional ca un mecanism cu dinamică alertă, perfect uns, îmbogățind imaginea postpașoptistului fără s-o modifice substanțial.
Sadoveanu… – eseu nu neapărat de mari proporții, totuși de circa 250 de pagini, fără să-i lipsească sprinteneala stilistică, bun câștigat pentru totdeauna, pentru întreaga operă, dar textul era acum lucrat în tihnă, în prima jumătate a anilor 1970, după publicarea Contradicției lui Maiorescu (depus în editură în primăvara lui 1975; despre blocarea cărții până-n martie următor – v. Argument la Sadoveanu…, ediția a III-a, Editura Paralela 45, 2002, p. 9-11): exegeză a unei opere enorme, de peste 100 de volume, în panoramare răbdătoare, în căutarea unui „secret ascuns” care să poată explica un asemenea autor-„fenomen”, rezultatul fiind o imagine de-o noutate șocantă, care o răsturna pe cea a marelui „povestitor moldovean” comentat ca atare de-a lungul carierei și și-n prima posteritate, cu ecouri până azi.
De-atunci încoace, din 1976, el nu mai poate fi citit doar ca prozator sfătos și plin de farmec „local”, „regionalist”: interpretarea din …utopia cărții a adăugat un strat livresc esențial, „revoluționând” universul sadovenian, dezvăluindu-i o complexitate până atunci nesesizată, poate doar intuită. Caz rar de contribuție decisivă a interpretării la redimensionarea spectaculoasă a unei opere literare și prima mare propunere de relectură manolesciană novatoare a istoriei noastre literare. (Ipoteză consolidată curând de către Alexandru Paleologu în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1978, cu interpretările sale mai focalizate, de inspirație masonică sau mai larg-simbolică – în cartea lui Manolescu fiind citate observații despre Sadoveanu ale aceluiași Paleologu din Bunul simț ca paradox, 1972.)
Unul dintre pasajele-cheie ale …utopiei cărții: „tendinţa esenţială a operei lui Sadoveanu fiind la toate nivelurile – viziune, univers, formulă şi limbă – aceea către omogenizare, ea produce în timp o schimbare a structurilor expresive ale operei. Înainte de a o studia să semnalăm un alt aspect foarte important. Aceste structuri nu sunt noi: povestirea, poemul epic, epopeea, alegoria, balada sau basmul (care fuzionează la Sadoveanu) au fost doar abandonate în secolul al XIX-lea, când o lume prozaică şi degradată începea să se folosească mai bine de roman şi de dramă. Reluându-le din arsenalul scriitorilor de odinioară şi adaptându-le nevoilor lui, Sadoveanu se deosebește de majoritatea contemporanilor. Originalitatea constă în sinteza acestor mijloace într-o proză care sfidează speciile moderne curente şi, în definitiv, şi pe cele vechi: care nu e nici romanescă, în accepţia de azi, nici epopeică, în accepţia clasică. Putem repeta cu privire la «epopeea» sadoveniană ceea ce s-a afirmat odată despre Tolstoi:/ «Lumea organic-naturală a vechii epopei era totuşi o formă de cultură, a cărei calitate specifică era chiar organicitatea, în vreme ce natura pe care Tolstoi o propune ca ideal şi o trăieşte ca existenţă este sesizată ca o formă de natură şi, în acest sens, opusă culturii.» [fără referință însoțitoare; probabil citat din Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Tolstoi și Sadoveanu; Sadoveanu și Maupassant, în Studii de literatură comparată, Editura pentru literatură, 1968, menționată în Notele bibliografice finale – n.m. I.B.L.]/ Însă aici, în contradicţia dintre idealul de artă şi semnificaţiile sociale şi morale ale lumii în care scriitorul trăieşte şi scrie, între o viziune comunitară şi o societate diferenţiată, este rădăcina unei utopii a literaturii. Sau mai exact: utopia filosofică şi socială a lui Sadoveanu se realizează abia prin intermediul unei utopii a literaturii, când idealului unei lumi omogene îi corespunde idealul unei arte omogene. Aceasta din urmă nu se rezumă la refuzul romanescului, înlocuit cu povestirea sau epopeea, cu basmul sau legenda: expresia ei cea mai clară o vom întâlni în livrescul substanţial din câteva cărţi ale deceniului al patrulea care conţin, pe lângă imaginea unei vieţi încă bazată pe alianţa dintre om şi cosmos, motivul chiar al unei literaturi morale şi frumoase, moştenire a umanismului greco-latin şi a pretenţiilor lui pedagogice, care nu numai că relevă o lume legală şi raţională, dar urmăreşte totodată s-o educe. Utopie filosofico-socială și utopie a literaturii, pe scurt, utopie a cărţii: când Cartea însăşi devine un simbol” (p. 23-24).
O „lovitură”, așadar. Și primul op cu adevărat matur, substanțial, „plin” al autorului. Stilistic limpezit, dar pe un traseu de continuitate, fără să fie sesizabilă vreo ruptură, vreo cotitură. Eseistic, speculativ, căutător sau inventator de „paradoxuri” la tot pasul, șarmant în maniera sa de a-și nota impresiile de lectură în ritmuri alerte, în cascadă, dar cu o substructură demonstrativă elaborată, de mare clasă. Și cu o plăcere comparatistă sporită, încât Sadoveanu, și-așa raportat la mulți, cum constată Manolescu din start, beneficiază de noi și noi orizonturi asociative, raportat fiind la mari autori de pretutindeni de care alți comentatori nu se gândiseră să-l alăture.
E de remarcat și formula comentării detaliate a unor pasaje prozastice ample, în maniera din Mimesis-ul lui Erich Auerbach, pe care Manolescu avea să și-l revendice ca model pentru Arca lui Noe (inclusiv în Argumentul adăugat la reeditarea din 2002 a lui Sadoveanu…! – cf. p. 9), emulat încă de-aici (cartea lui Auerbach apăruse în românește în 1967, în traducerea nu a oricui, ci a lui I. Negoițescu). Din fiecare dintre textele sadoveniene alese drept caracteristice pentru categoriile tratate în capitolele monografiei sunt preluate excerpte disecate apoi, în mici spectacole de hermeneutică eseizantă. Diferență mare față de utilizarea doar ilustrativă a citatelor, de multe ori „formală” în critica literară dintotdeauna. Y compris la G. Călinescu.
…utopia cărții pornește de la rețeaua de raportări comparatistice în care Călinescu îl plasase pe Sadoveanu, dar tirania modelului din primele etape ale criticii lui Manolescu și-ale generației sale nu se mai simte. Câtă influență a rămas s-a topit aproape complet în stilul fostului emul, care, la un moment dat, în analiza Baltagului, respinge cu totul interpretarea pastorală a lui Călinescu, pus sever la punct (ed. cit., p. 162). Rare mostre reziduale de „călinescianism”: „Sadoveanu era un Thoreau al nostru, dar care, ca şi scriitorul american, trebuia să aştepte câteva decenii pentru ca profeţiile să-i fie ascultate” (p. 17); „Figura de divinitate enigmatică a lui Sadoveanu e a unui Budha autohton” (p. 222)…
Manolescu nu se va „despărți” niciodată complet de idolul juneței, însă va continua să furnizeze argumente de distanțare, ca atunci când a înclinat balanța către Vianu (în textul pe care l-am mai citat: „Reîntâlnire cu Tudor Vianu”, în România literară nr. 52, 1982, reluat în Teme 4, Editura Cartea Românească, 1983) sau când a taxat încă o dată, după Contradicția lui Maiorescu, spectacolele oratorice ale lui Călinescu drept un „teatru” cam neserios, cu banalități, cu voce caraghioasă (dar subliniind importanța acelor „spectacole” în context proletcultist și cu concesia că „Sigur, când scrie, scrie mult mai serios” – în Nicolae Manolescu 70, p. 65-66). Mi-a acceptat rezerva de fond, spunând că „Eu îți știu obiecțiile la el, am și eu o groază, și teoretice, și practice”, dar a continuat așa: „…o să-ţi spun că, scriindu-mi Istoria, nu există critic român de care să mă fi izbit de atâtea ori de câte ori m-am izbit de Călinescu. Că era cum credeam şi eu sau nu, nu contează: este inconturnabil, de la început până la sfârşit, peste tot dai peste el. Cum zice el despre Iorga: «Pe toate potecile istoriei României pe care te duci îi găseşti urmele» – aşa e Călinescu, ceea ce nu se-ntâmplă la nici un altul…” (Idem, p. 66).
Probă de obiectivitate sau dovadă că prima iubire rămâne… specială?!
Neapărat de remarcat că Manolescu își continuă și-n monografia despre Sadoveanu… reflecțiile „metacritice”, de pildă în acest pasaj de veritabilă poetică personală: „Dificultatea, în ce mă priveşte, a fost de a descoperi un unghi de vedere, de a verifica aptitudinea critică prin supunere la obiect. E poate locul a defini însăşi noţiunea de ipoteză în critică. Ea e un unghi, nu o temă; şi care nu e dat, dar trebuie găsit; o cale de acces, nu o semnificaţie. M-am referit la o posibilitate (plurală, deschisă, discutabilă) a textului, nu la o realitate (singulară, închisă, definitivă) a lui. Nici n-am fost obsedat de o metodă anume, îngăduindu-mi atâta sistem cât încape într-un eseu: metoda de lectură nu există înaintea lecturii, nu vine din afară (din tradiţie sau din prejudecată), ci se înfiripă şi se consolidează în acelaşi timp cu lectura; căci orice lectură este un demers concret şi până la un punct imprevizibil, ce se revelă sieşi în contact cu o operă şi pe măsură ce revelă opera. Visez o carte de critică în care constituirea textului critic să fie simultană cu reconstituirea textului literar, naşterea unuia cu renaşterea celuilalt, sinteza cu analiza, teoria cititului cu o practică anume a scrisului; o carte care să fie totodată un studiu şi o antologie, familiarizând pe cititori cu o operă şi cu explicarea ei; selecţie spre a învedera ansamblul şi idee de ansamblu spre a motiva selecţia; citire şi citare. Căci, în sfârşit, unghi de vedere, ipoteză, renunţare etc. nu sunt totuna cu ignorarea şi, ca să aleg, am citit şi recitit opera lui Sadoveanu, de-a lungul a câţiva ani, uitând-o şi regăsind-o de câteva ori. Chiar dacă nu vorbesc de o carte, ea a fost explorată şi grăuntele de minereu aurifer, trecut prin toate sitele; chiar dacă o demonstraţie pare a se baza pe un singur text (pe care 1-am crezut potrivit), ea s-a încărcat în prealabil de semnificaţiile tuturor. Un eseu critic este ca un arbore care, pentru a se hrăni, îşi înfige în pământ rădăcinile puternice; dincolo de care însă există reţeaua invizibilă şi delicată, împânzind mii de kilometri pătraţi, a unor nervuri incomparabil mai subţiri decât firul de păr şi a căror activitate tainică şi laborioasă umple de strălucire floarea şi dă bogăţie coroanei” (finalul primului capitol, p. 28-29).
Exegeza manolescian-sadoveniană nu s-a oprit în 1975-1976: a continuat cu numeroase trimiteri pasagere, cu alte și alte comparații și asociații, cu un aparent amendament la propria carte în micul eseu „Modernitatea lui Sadoveanu”, pretext de re-re-contextualizare în orizont autohton și mai ales internațional (în Steaua, nr. 4, 1977, text reluat în Teme 3, Editura Cartea Românească, 1978, p. 95-99) ș.a.m.d. Firește, capitole distincte i-au fost consacrate lui Sadoveanu în Arca lui Noe, apoi în Istoria critică…
Interpretarea din …utopia cărții rămâne – însă – crucială, inevitabilă, fixată ferm într-o operă critică de vârf. Ceea ce autorul și-a asumat peste ani, fie și cu o notă de „alint” vedetistic: „N-are nici o importanță cum aș scrie astăzi despre Sadoveanu. În linii mari, la fel, dar, desigur, în multe, foarte multe amănunte, altfel. În linii mari, mi-am păstrat convingerea că avem în cele peste o sută de cărți ale lui Sadoveanu o utopie a literaturii și că livrescul, rescrierea și intertextualitatea ni-l apropie într-o măsură mai mare decât pe Rebreanu. Am și candoarea să cred nu doar că, după ani buni de relativă tăcere critică (un întreg deceniu după moartea sa), am fost unul dintre pionierii redescoperirii marelui scriitor, dar și că am schimbat chiar felul în care este citit. În această privință, e drept, nu decide acela care scrie, ci aceia care citesc. Lor le încredințez a treia ediție a monografiei mele.” (finalul Argumentului la ediția a III-a, p. 11)
Am decis cu toții, da!
Etapa următoare – Arca lui Noe.
Între timp se mai întâmplaseră și alte lucruri, Nicolae Manolescu își continua cariera de cronicar literar, începuse și aventura „temelor”, avansa și istoria din jur…
(Va urma)