Nu mai e nimeni în Piața Universității de Traian Radu Ungureanu, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2024, 300 p.
Jurnalist la radio BBC în vremea Pieței Universității, Traian Radu Ungureanu poate nu ar fi avut un asemenea impact în societatea spectacolului (Guy Debord) dacă publica un audiobook cu înregistrările de atunci. TRU a ales însă o altă cale: cu peste 300 de fotografii, mărturii din vremea demonstrației neîntrerupte de la București (22 aprilie – 20 mai, ba nu, manifestația nu s-a oprit la 20 mai!, ci prin mineriada din 14-15 iunie 1990), el construiește eșafodajul unui eseu ce își propune „să așeze în istorie oamenii, orașul și politica anului 1990”. Entuziasmul, setea de libertate, imaginația debordantă în căutarea celor mai expresive/ corozive, mai bine zis memorabile simboluri anticomuniste au făcut înconjurul lumii. Capitolele albumului sunt: Explicație, Prolog, Piața, Inscripțiile, Votul, Gândirea, Presa, Orașul, Fresca, Sfârșitul, Epilog, însoțite de Index – cel mai des fiind menționate nume ca: Ana Blandiana, Corneliu Coposu, Cornel Nistorescu, Marian Munteanu (la balotaj cu N. Ceaușescu) și, ultimul pe listă, cu voia dvs., Ion Iliescu, cu cele mai multe trimiteri. Volumul este recomandat de Ana Blandiana, Varujan Vosganian, Al. Lăzescu, Cristian Pătrășconiu. Cu „înțelegere, ardoare și nostalgie”, cum scrie Călin-Andrei Mihăilescu, „Traian Ungureanu și-a complementat reportajele cu mii de fotografii, de-a lungul fastului și infectului, violentului și istericului, amestecatului și extraordinarului an ’90”. Între imagini, la pagina 101, o fotografie de la mitingul FSN, al celor care doreau obsesiv liniștea, eventual adusă, în ultimă instanță, de mineri. În text, la p. 267, un avertisment de maximă actualitate pentru intelectualii 100% eluzivi: „Lumea urbană și intelectuală a căzut în capcană. Reacția ei la captura naționalismului și a patriotismului în beneficiu comunist a fost o replică adversă, dar sentimentală. Naționalismul și patriotismul au fost identificate in corpore cu comunismul. În consecință, lumea urban-intelectuală a dat semnalul fugii spre teoretic, urban, artistic și savant, de multe ori ca exotism compensatoriu”.
Poezia. Prin labirintul unei imposibile definiții de Nicolae Sârbu, Editura Limes, Florești, 2024, 254 p.
„Un sinopsis al meditaţiilor, al înscrisurilor, al întrebărilor şi răspunsurilor devine această carte, stârnind deopotrivă interesul cititorului (încă) ingenuu şi al celui «pătruns» de valorile literelor, cu siguranţă şi al celor care, ei înşişi scriind, se pot regăsi – sau nu? – în oceanul (polemic tratat uneori de Nicolae Sârbu)” – ar fi câteva cuvinte prin care Ada D. Cruceanu prezintă această carte-îndreptar, cum o numeşte autorul, sperând să-i regăsească „învăţăturile” şi printre noi, cei de rând… Pentru că, nu-i aşa, „Poezia este o minciună care spune adevărul” (Jean Cocteau). Cum poezia se sustrage definițiilor, dar are forța de a captiva tocmai pentru că sondează insondabilul, poetul, reporterul și publicistul N. Sârbu ne aduce în fața ochilor o sumedenie de tentative a de găsi, cât de cât, elementele definitorii ale scrisului, ale poeziei: „Scriu de teamă să nu înnebunesc” (Georges Bataille); ..Scrie! Cronicar de umbre!” (Ştefan Baciu); „…Iată de ce scriu. Pentru că poezia începe de acolo, de unde ultimul cuvânt nu-1 are moartea” (Odysseas Elytis); „Cel puţin dacă ne va fi scris să ne prăbuşim, să ne prăbuşim scriind” (Mircea Eliade); „..Scrii nu ceea ce ţi-ai dori să scrii, ci numai ce eşti în stare să scrii” (Jorge Luis Borges); „Nenorocul mai ales se scrie. Norocul se trăieşte.” (Ana Blandiana); „Scrisul e o formă a rugăciunii” (Franz Kafka); „Scrisul, ca şi dragostea, e poezie” (Tudor Arghezi); „Orice scriere e editare importantă în măsura în care e întunecată” (J.S. Swift); „Fără să scriu precoce, nu cred că aş fi supravieţuit. Iată de ce de la vârsta mea de azi, copilăria se reduce la un singur element, scrisul. De ce? Pentru că scrisul mi-a salvat viaţa” (Petru Popescu); „Nu scrie cineva cum voieşte, ci, din nenorocire, cum poate” (Dante).
Limba noastră cea de toate zilele. Din vorbă-n vorbă. Corect/ Incorect de C. Voinescu, Iudita Dodu Ieremia, Cărțile revistei Argeș 4, Editura Panfilius, Iași, 2024, 86+87 p.
O carte utilă, scrisă de cele doi autori cu gândul la cuvintele lui Fernando Pessoa, care figurează ca motto: „Destinul unui popor depinde de starea gramaticii sale. Nu există mare națiune fără proprietatea limbii”. Greșeli frecvente de limbă sunt prefirate, analizate și corectate cu acribie, grație experienței îndelungate și pasiunii pentru limba română, potrivit unui alt motto, cel al lui Nichita Stănescu, care formulează în modul lui inegalabil: „Culoarea cea mai scumpă inimii mele este culoarea limbii române”. O culoare care se păstrează vie prin vorbitorii ei, prin profesori sau jurnaliști de radio care mai asanează, pe cât e posibil, ceea ce este de asanat.
Șapte poeți. Eseuri, cronici, comentarii de Florin Șindrilaru, Editura Eikon, București, 2024, 271 p.
Florin Șindrilaru este șagunist, brașovean prin adopție și, de vreo șase-șapte decenii poate, atent la fenomenul poetic din România. Considerând că „poezia anilor ’60-’70, la care mă refer cu precădere, este remarcabilă, bogată și bine constituită”, se axează, în acest volum pe șapte voci distincte contemporane, cărora le dedică pagini substanțiale. Vom regăsi aici portrete bine definite, cum ar fi: „Poezia de esențe reci, a(u)strale, este frecventă în poezia lui Horia Bădescu”; „E o falsă răceală a scrisului, asemenea tăciunelui – rezultat al unei arderi anterioare de suprafaţă – care însă nu s-a stins, nu se stinge (asta-i legea tăciunelui…), ci păstrează în interior potenţele-i superioare. Opera lui Nicolae Prelipceanu are proprietatea superioară de a arde mereu, mocnit, reaprinzându-se la momentul potrivit”; „Ioanid Romanescu este un creator a cărui consanguinitate cu poezia este clamată vizibil, dezvoltată în întreaga sa creaţie lirică. El se manifestă totdeauna ca un poet, viziunea e a poetului, surprins in toate ipostazele sale – de gânditor, de trecător, de trecător friabil prin viaţă, de vecin de scară sau de cântăreţ – poet al uriaşilor”; „Lirica lui Ion Drăgănoiu se clădește adesea pe simboluri închise sau greu descifrabile, ce prilejuiesc astfel o vastă plajă de interpretare”; poezia Gabrielei Melinescu „și-a configurat făgașul adevăratului ei curs. Un curs fascinant ce subliniază îndeosebi personalitatea puternică și imprevizibil iradiantă a poetei”; „Dorin Tudoran aduce în fața cititorului imaginea necosmetizată și dureroasă a realității, cu o sagacitate a scrisului puternică și originală și cu o viziune dreaptă, adevărată, necruțătoare, a unei lumi în continuă derivă” și, în cazul lui Adrian Popescu: „«Unde ai să mai poţi fugi?/ în Baptisteriul Domului/ porţile lui Ghiberti se vor închide// […] O viespe urmărită de un porumbel printre basoreliefurile/ porţii dinspre răsărit/ stă ascunsă sub o frunză lustruită şi/ abia mai respiră de frică.» E un mod de a rezista şi, desigur, sub aparenta neutralitate (atitudinală) pulsează, alegoric, sentimentul. Decriptarea multor poeme din acest volum este necesară pentru a traduce atitudinea eului liric faţă de agresiunea regimurilor dictatoriale.”