În pofida faptului că a deținut demnități, Aurel Rău n-a devenit o trompetă a propagandei regimului totalitar. Măsurat în opinii și expresie, discret, cu un sânge liric transilvan, ar putea fi socotit primul poet postbelic de seamă al pământului său natal. Alături de A. E. Baconsky și singurul după înlăturarea samavolnică a acestuia, a condus revista Steaua, periodicul cultural major al Clujului. În raport cu destui confrați contemporani, cedările la care a recurs au fost minime. Să admitem că era dificil de păstrat o atitudine onorabilă între presiunea pluriformă a oficialității și conștiința valorii, a bunului simț trebuitor afirmării acesteia. În anii în care poezia se afla în grade diverse, uneori până la strangulare, subordonată autorității opresive, Aurel Rău s-a străduit a rămâne fidel criteriului estetic. Referindu-se la „credința de a făptui”, își formulează astfel țelul: „Lucrul cel mai important pentru un scriitor, «prin vremuri sărace»: să nu părăsească masa de scris, unic mod de a nu pierde prea mult. Să nu lași altora ceea ce poți face numai tu. Să-ți placă tot ce-i frumos. Și autentic. Să revii mereu printre ai tăi, ca la izvoare. Și să nu dai libertatea, din spirit, pe nimic.” Fără echivoc dedându-se (în 1970) credinței în poezia pură: „Marea poezie trebuie să fie fructul marelui amor cu cuvântul. Lirica modernă te face să simți că poetul este capabil să-ți ofere, odată cu expresia unui sentiment, și o stare unică de adorație a unei frumuseți țâșnite din cuvinte. Exploziile poetice nu impresionează numai prin mișcarea lor colorată, ci și prin cristale neașteptate, ce se nasc din marile lor temperaturi și presiuni. Tandrețea aceasta față de cuvânt este unul dintre semnele afirmative purtate de poezia modernă, oricât de aparent potrivnice logicii curente ar fi plăsmuirile ei.”
Cât privește actualitatea, poetul găsește tonul ironic nuanțat al regretului: „Perioada în care trăim se dezinteresează de poezie. Dar merită să ne și întrebăm cât de mult poate deveni poezia interesantă, continuând descoperirile sexualității, prozaismului, grotescului, arbitrariului, lipsei de subiect, componente cu care viața o bate de la distanță, așa cum vedem, geniale.” Întrebat fiind despre încrederea pe care ar putea-o avea în critica literară, d-sa dă un răspuns în care se străvede opțiunea naturală a poetului pentru spontaneitate: „Da și nu. O atotputernicie mai nou cu pârghii varii. Comisii, jurii, crestomații. Celei de «sinteză» am preferat-o mereu pe cea de întâmpinare, când prin grădina de concepte, un dar ceresc, se mai abate și intuiția și modul înfiorat.” Și continuând pe acest palier, o întrutotul justificată dezolare în fața condiției materiale modice de care are parte omul de litere în zilele noastre: „Nu atât societatea de azi nu pune preț pe cultură, cât factorii ei de decizie, din toate sferele de putere. Într-un stat în multe privințe șubrezit, prădat prin chiverniseli de «o bogată imaginație», e cât se poate de explicabil ca politica de sprijinire a literaturii și culturii să se afle într-o mare sărăcie și criză de inspirație. Televiziunile au renunțat la programe dedicate literaturii și artelor, invocând eternele rațiuni de rating. La fel, programele de știri. Cât despre literatură, aceasta nu are parte de înțelegere, în specificitatea ei, din partea «sectorului privat», principalul motor al unei întregi lumi în devenire.” Cu un accent oportun pus pe gratuitatea, hélas, nu estetică, ci pecuniară în această delicată sferă: „Dreptul de autor, pentru scriitori, nu există, dată fiind actuala politică de carte, în economia de piață și în epoca internetului. Or, n-are cum să se manifeste, prin forța lucrurilor… «Când totul e marfă…» Dar să și zâmbim.”
Firește în mărturiile de față Aurel Rău rezervă un spațiu larg publicației d-sale de suflet, Steaua. Aceasta e situată la un moment dat (în 1977) într-o perspectivă prin intermediul căreia îi putem aprecia fertila evoluție: „Am crezut mereu în posibilitatea unei contribuții însemnate a revistei Steaua la afirmarea valorilor naționale și universale. Cu un efort neslăbit, cu o imaginație furată orelor scrisului personal, cu forțe scriitoricești și intelectuale mereu lărgite și întinerite. Ea poate însemna cât o universitate. O revistă exigentă, cu vechime, nu e numai un depozit de timp, ci și un vehicul în timp și, mai cu seamă, o replică neîntreruptă, o atitudine critică, un loc de unde poți vedea atât ceea ce s-a născut neviabil, cât și viitorul. Creșterile, rodirile semințelor aruncate în pământ bun.” Lăsând la o parte unele concesii și secvențe ale ezitării, rezistența scriitorului la ingerințele conducerii politice care dorea o publicație ideologizată, îngenuncheată în fața cenzurii, constituie o constantă a activității sale.
Ne vom opri la o singură împrejurare, cea din 1958, când a apărut numărul aniversar 100 al Stelei: „Am fost aspru criticat, își aduce aminte poetul, pentru numărul acesta aniversar, care a fost alcătuit, conform cenzorilor, «în spirit greșit». Capetele de acuzare? Factura «emancipată» a unor poezii originale, ce aparțineau în bună măsură poeților din redacție. Apoi, publicarea fotografiei colectivului redacțional, considerată a reprezenta un grup disident (despre un asemenea grup s-a vorbit, într-adevăr, la un post de radio din Occident). Am fost chemat, atât eu, cât și Baconsky, la Regionala de partid. Lăsați singuri în câte o odaie separată, ne-am spus părerea despre opiniile critice exprimate în revistă. (…) Declarațiile au fost preluate de către un trimis special, care venea din partea Secției de politică externă a Comitetului Central al partidului.” Așadar numărul centenar al revistei clujene s-a văzut hărțuit de cenzori, se pare că aceasta reprezentând formula lor de… felicitare. Dar în urma unui parcurs pe cât de prelungit pe atât de anevoios, cu un dramatism mai mult ori mai puțin perceptibil, deși permanent, fostul său diriguitor pare a nu-și fi abandonat caracteristica energie de fond. O înfățișează jovial: „Motive, la ani mulți de viață, nu sunt multe, să fii exuberant. Eu pentru cititor am un cult, ca pentru marile simboluri ale credinței – «Mi-e frică numai de dumneata, domnule cititor, de 60 de ani mi-e frică, de când întind cerneala pe hârtie», s-a spus din Mărțișor, în tableta de salut trimisă redacției (…). Și văd, categorial, în el însăși noblețea literaturii, o demnitate”. Întregul volum pe care l-am înfățișat aici are un iz memorialistic, infatigabilul autor relevându-și astfel prezența integrată în circumstanțele istorice. Citindu-l nu puteam a nu-mi aminti momentul în care, după o prestație de-o viață, d-sa a fost silit să părăsească funcția de director al revistei Steaua, fără a i se acorda măcar titlul onorific astfel cum se obișnuiește (intra aici în joc o penibilă ingratitudine, dar sper să reiau altădată subiectul). Cu emoție constat că din Clujul literar al anilor ‘50, cei ai studenției mele, a rămas printre noi doar Aurel Rău (Ion Pop era pe atunci doar un școlar).
Aurel Rău, Interviuri (Cuvinte la vedere),
ediție îngrijită, notă asupra ediției și indice de Ada Blendea și Ilie Rad,
prefață de Ilie Rad, Casa Cărții de Știință, 2024