În spatele unui titlu simbolic, Aura Christi ascunde, în ultima carte publicată – Surâsul prințului Mîșkin (Ideea Europeană, 2024) – meditații grave pe tema iubirii, istoriei, morții, prieteniei, creației, credinței în divinitate sau bucuriei de a fi. Lecția controversatului personaj al lui Dostoievski (Idiotul) e de o actualitate covârșitoare: umanitatea autentică, iluminată de iubire necondiționată, sinceritate debordantă și curaj sfidător, are puterea de a mișca lumea și de a-i schimba pe cei din jur sau, și mai bine spus, de a-i întoarce spre ei înșiși. Una câte una, în straturi, alte învățături sunt fixate pe paginile cărții, o carte care are o profundă nuanță moralizatoare: când bați la o ușă și ea rămâne închisă e un motiv pentru care Dumnezeu permite asta, ori de câte ori vei uita că tu ești cea mai importantă persoană pentru tine, vei suferi, viața poate începe la 50 de ani, câteodată imposibilul e un pretext de a te redescoperi din alt unghi, sau calitatea unui om o simți și din felul în care acesta se bucură.
Colecție complexă de eseuri, cartea gestionează elemente de autobiografie, filosofie și critică, frizând limita dintre sacru și profan, real și fantast, trecut, prezent și viitor. Întrebări efervescente ghidează în fiecare clipă conștiința autoarei, stimulând cititorul spre meditație: Ce vom învăța din lecția pandemiei? Cât de greu e să muți cerul în suflet? Cum se definește arta de a fi actor, dar arta de a fi om? Cum ar arăta lumea de astăzi fără cultură, fără artă, fără poezie? Unde începe și unde sfârșește arta de a fi tu însuți, având în vedere că, evident, are un capăt? De ce e nevoie să revenim la noi înșine? Ce vezi atunci când privești în propriul abis? Cum s-ar schimba lumea de azi, dacă timp de o zi, o lună sau un an, ar fi condusă de visători, poeți, sfinți sau copii? Răspunsurile întârzie să apară pe paginile cărții, căci fiecărui cititor i se oferă șansa de a se privi în oglinda personală, de a se poziționa în funcție de propria viziune. Conexiunea pe care autoarea o creează cu cititorul este una puternică. Aura Christi lasă totul la vedere, desface cusăturile propriului parcurs prin viață, pentru a convinge cu orice preț că nimic nu e mai important în călătoria omului prin lume decât să rămână autentic, să se verifice din când în când, să-și recântărească prioritățile și să se întoarcă la lucrurile care contează cu adevărat.
Chiar dacă temele de discuție se diversifică, problema întoarcerii spre sine, spre lume și spre divinitate revine pe parcursul cărții, devenind nucleul coordonator al acesteia. Limbajul sufletului, al suferinței, al prieteniei și iubirii decupează imagini incandescente ale realului și ficționalului, căci în lumea Aurei Christi nimic nu se întâmplă fără rost, fiecare experiență devine o piesă importantă din călătoria prin labirintul existențial. Autoarea se ancorează în miezul lecturilor parcurse de-a lungul vieții, asupra cărora revine, cântărind cu atenție mecanismele textuale și episoadele importante, transformate în prețioase lecții de viață. E mai mult decât evident că, înainte de a fi scriitoare, Aura Christi este o cititoare pasionată; lectura, așa cum observa într-un alt context Mircea A. Diaconu, este pentru ea o „formă de supraviețuire”. Lumea ficționalului se inserează în fiecare colț al vieții prezentului, fiecare personaj, particularitate, secvență capătă prin recântărirea atentă noi sensuri. Ecouri dintr-o altă lume, asemenea unui mir binefăcător, se așază în rănile deschise ale realului, transformând peisaje, construind povești, în timp ce între rândurile marilor scrieri ale lumii par să fie prinse și reiterate experiențele cotidianului sau imaginea sinelui, regăsită: „Cred că e unul dintre motivele care mă reîntorc la paginile tolstoiene, unde regăsesc o radiografie a uneia dintre cele mai frumoase lumi, aflate în raza divinității, care te face, te ajută, te sprijină să urci la tine însuți cât ai clipi. Cât ai respira o dată. Silabisind mereu același nume. Cu bucurie. În raza contemplativă a extazului de a te regăsi pregătit să mai urci o treaptă, apoi încă una: ochi în ochi cu Dumnezeu” (p. 328). Te poți regăsi pe tine în spațiul iluziei sau poți vedea cu ochii minții fantastul care se repliază în cotidian. Aerul pe care-l „respiră” autoarea e încărcat de o prezență mirifică, totul se rescrie, din nou și din nou, în povestea cotidianului.
Uneori, Aura Christi se așază la masa de scris a unor „sfinți de litere”, așa cum îi numește chiar autoarea, le interpretează crezul și darul, blestemul și binecuvântarea de a fi locuiți de un demon creator. Prinse între real și fantast portretele hibride ale unor mari gânditori, critici și scriitori – Nicolae Breban, Virginia Wolf, Augustin Buzura, Dostoievski, Tolstoi, Jorge Luis Borges, Mircea Eliade, Rainer Maria Rilke, Mihai Eminescu, Platon, Lucian Blaga sau Nietzsche – par să prindă viață. În acest punct ni se oferă motivații neașteptate pentru lectură. De ce ar trebui să citim? Pentru că lectura e un prilej de tatonare sufletească, e limpezire a ochilor minții, cale de acces spre propriul sine sau, de ce nu, cale de ieșire din labirintul întunecat al existenței. Perspectiva aceasta optimistă nu este lipsită însă de neajunsuri. De ce să mai citim dacă oricum uităm? Aura Christi dezbate și această problematică, întărindu-și convingerile prin intermediul unei povestioare: „Într-o dimineață senină, cu un soare puternic, ce anunța unul dintre vârfurile primăverii, un ucenic – probabil că sastisit, obosit sau căzut pe gânduri numai – își întreabă maestrul pentru ce să citească, în continuare, cu aceeași râvnă, dacă oricum uităm totul? […] Peste câteva zile maestrul și ucenicul se aflau, din nou, față în față, de astă dată pe malul unui râu de munte. Fără a sta pe gânduri, învățătorul l-a rugat pe însoțitorul său să-i aducă apă, căci, între timp, i se făcuse sete. Ucenicul l-a fixat contrariat; nu zărea nici un vas în apropiere. Alături de maestru se afla o sită cât palmele ucenicului unite în rugăciune. Un schimb de priviri iuți ca fulgerele. Tăcere. Uimirea învățăcelului, urmată de un oftat venit din rărunchii sufletului și mâna acestuia, pare-se mai perspicace, întinsă spre mânerul sitei. […] Peste un sfert de oră sau poate un pic mai mult, uimit de smerenia, ambiția și încăpățânarea învățăcelului, bătrânul îi făcu semn cu mâna să vină la el. Dezamăgit, ucenicul și-a cerut scuze; se afla în incapacitatea de a-i aduce apă. Un alt surâs și privirile senine ale maestrului îi indică spre sita cât cele două palme vrăjite ale învățăcelului. În urma repetatelor tentative de a aduna apă cu sita, aceasta devenise de un auriu sclipitor, care lumina ochii inimii. Și ce culoare întunecată avea când ucenicul o luase din preajma maestrului! Aducându-i aminte că ucenicul l-a întrebat la ce bun să citească de vreme ce uită mai totul, bătrânul i-a arătat spre sită. Lecturile au asupra sufletului și spiritului același efect pe care l-a avut apa asupra sitei…” (p. 68).
Nu numai lectura, ci și visele, dorințele, exercițiile de gândire și exercițiile spirituale sunt instrumente ale reîntoarcerii în matca propriei ființe. Aura Christi căută noi căi de cunoaștere a sinelui în orice: credință, lecturi, eșecuri, drame, călătorii, secvențe de istorie, episoade existențiale întunecate, prietenii valoroase sau prietenii ratate. Autoarea actualizează experiențele propriului trecut, ancorându-le în realitățile lumii în care trăim, iar din aceste confesiuni intime vibrante nu lipsesc dramatismul pur și curajul verbalizării temerilor. Surâsul prințului Mîșkin, adevărată pledoarie pentru reconfigurarea ființei, își extrage forța din prezența totală, autentică, a autoarei. Iată de ce, concentrând totul în doar câteva cuvinte, am putea spune că avem în față o carte despre a trăi, a scrie, a citi, a iubi, a visa…
Aura Christi, Surâsul prințului Mîșkin, Editura Ideea Europeană, București, 2024