Istoriografia românească din perioada comunistă a fost o combinație de legende cu iz patriotard și ideologie comunistă. Viziunea era una în alb și negru, personajele istorice se încadrau în general în două categorii, eroi sau ticăloși, nuanțele nu își aveau locul, totul era pe deplin predictibil și, odată anunțat titlul unui capitol, puteai să-ți imaginezi lesne conținutul său. După 1990, prin istorici precum Florin Constantiniu, Neagu Djuvara, Lucian Boia, a început un proces de demitizare a istoriei naționale, care a bruscat clișeele de interpretare. Inevitabil, a izbucnit o polemică între fidelii vechii școli și cei ai demitizării, despre care s-a spus că nu fac decât să întoarcă pe dos, dintr-un fel de teribilism, „adevărurile” împământenite de multă vreme. Firește, fiecare amator de istorie și-a ales în scurt timp tabăra, dar pe fond, predictibilitatea interpretărilor a rămas aceeași: se rostea numele temei și al istoricului care o tratează și puteai ghici direcția în care se va dezvolta demonstrația. Până la urmă, treaba cititorului era să aleagă una dintre tabere și să-și însușească viziunea acesteia.
În anii din urmă, au început să apară importante studii despre istoria României, datorate unor autori străini, în special din zona marilor universități occidentale. Avantajul acestora ține în primul rând de credibilitate. Ele sunt din capul locului scutite de suspiciunile care planează asupra tendințelor din istoriografia noastră mitizare/demitizare, corectitudine politică, ideologizare și se bucură, de aceea, de mai multă credibilitate.
Dennis Deletant a vizitat România începând cu anul 1965, a învățat limba română, are o soție din țara noastră, a urmărit regimul Nicolae Ceaușescu aproape zi de zi, i-a cunoscut gloria și decăderea, iar în anul 1988 a devenit persona non grata pentru comentariile sale acide de la BBC. În anii din urmă, a fost o prezență constantă și remarcată la Sighet, în compania Anei Blandiana și a regretatului Romulus Rusan, inițiatorii acestui monument al memoriei.
România 1916-1941. O istorie politică este o carte despre perioada interbelică, probabil cea mai complicată din istoria României, în care generația acelui timp a trăit visul reîntregirii țării și coșmarul amputării a o treime din teritoriul ei (Basarabia, o parte din Bucovina, nordul Transilvaniei și sudul Dobrogei), iar după cel de-al doilea război, o bună parte din elita acelui interval de timp a cunoscut infernul închisorilor comuniste. Dacă există un cuvânt care să caracterizeze scrisul lui Dennis Deletant acesta este cerebralitatea. Autorul își păstrează mintea limpede în toate împrejurările, evită metaforele, nu riscă în evaluări subiective, ori de câte ori are ocazia lasă arhivele să vorbească, abținându-se să le comenteze conținutul mai mult decât este cazul.
Principalele elemente pentru descrierea evenimentelor din România intervalului de timp menționat (1916-1941) sunt inspirate de monumentala carte a lui Keith Hitchins, România 1866-1947, publicată inițial în anul 1994 și ajunsă la ediția a VI-a. Firește, la nivelul istoriei, faptele nu suferă schimbări semnificative, dar Dennis Deletant frecventând diferite arhive (inclusiv rapoarte ale serviciilor secrete, ambasadelor, altor instituții) adaugă nuanțe importante care ne fac să simțim mai bine specificitatea și cutumele acelui timp. Cartea sa nu produce schimbări radicale în cunoașterea acelor vremuri, dar ne face să înțelegem mai bine oamenii și faptele lor.
Autorul face un important efort de obiectivare pentru a descrie personalitatea mareșalului Antonescu. Iar o primă concluzie la care ajunge, după studierea temeinică a arhivelor și a actelor legislative emise în timpul guvernării sale, zdruncină puțin locurile comune ale corectitudinii politice în materie de istorie: „Antonescu a fost mai degrabă un conducător autoritar, nu un dictator” (pag. 169). Pentru a-și susține ideea face o comparație între politica lui Ion Antonescu și cea a lui Adolf Hitler. Or, scrie Dennis Deletant, „comparată cu regimul nazist, forma de guvernământ din România nu a fost la fel de necruțătoare cu supușii săi, deși a deportat, înfometat și ucis peste 10 000 de evrei. Nu le-a fost îngrădită libertatea religioasă musulmanilor și creștinilor și, deși pe 17 septembrie 1940 membrilor cultului mozaic le-a fost anulat dreptul de practicanți, în urma solicitărilor repetate ale președintelui Federației Uniunii Comunităților Evreiești din România, William Filderman, mareșalul a abrogat actul legislativ”. (pp. 168-169). Istoricul britanic remarcă faptul că, spre deosebire de Hitler, Antonescu a tolerat opoziția democratică și a comunicat cu Filderman, liderul comunității evreiești.
Cu mintea limpede tratează istoricul britanic și o altă problemă foarte delicată din istoria României. Aceea a presupuselor convingeri fasciste ale mareșalului Antonescu. Pornind de la premisa că activitatea sa politică se împarte în două perioade distincte (septembrie 1940-ianuarie 1941, în care legionarii erau majoritari în Consiliul de Miniștri, respectiv februarie 1941-23 august 1944, dictatura militară de după alungarea legionarilor.) Dacă în prima perioadă, după cum se observă, foarte scurtă, se poate spune că acesteia i se suprapune o unitate de vederi asumată și, deci o apartenență clară a generalului la fascism. Și a doua perioadă, fiind aliatul fidel al lui Hitler se poate vorbi de o gândire care conținea o componentă fascistă (altfel nu ar fi putut fi în tabăra respectivă), dar Dennis Deletant face o comparație interesantă între nazism și ceea ce ar putea fi numit fascismul românesc. În spațiul românesc, scrie Deletant, citându-l pe Henry Roberts „«fascismul implica anumite limitări în domeniul industrializării și glorificarea țărănimii»”. El mai arată că în etapa a doua a regimului Antonescu niciun partid fascist nu a fost la putere. Mai mult de 9000 de persoane au fost încarcerate, dintre care 6766 de membri ai Gărzii de Fier, dar și foarte mulți preoți ortodocși. Au fost condamnați inclusiv legionari care au ucis evrei în timpul rebeliunii legionare. Istoricul britanic mai amintește faptul că la plebiscitul din 2-5 martie 1941, 99,9 % dintre participanți au fost de acord cu măsurile luate de mareșal.
Foarte interesante sunt paginile în care Dennis Deletant descrie circumstanțele în care au fost cedate Uniunii Sovietice Basarabia și nordul Bucovinei. Ambasadorul român la Moscova, Davidescu a fost convocat la Kremlin în ziua de 26 iunie 1940, cu puțin înainte de miezul nopții unde i s-a înmânat o notă scrisă, la care trebuia să se răspundă în 24 de ore. Textul este o capodoperă de cinism și fățărnicie, invocă nevoia de cooperare a URSS cu România în această chestiune, dar încheie în termeni ultimativi:
„Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
- Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia;
- Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România. Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României, în cursul zilei de 27 iunie curent”.
Practic, în momentul în care bietul nostru ambasador a primit nota ultimativă se intra în ziua expirării ultimatului. Regele Carol al II-lea a convocat spre prânz Consiliul de Coroană pentru a se răspunde ultimatumului, dar eforturile disperate făcute în timpul dimineții pentru obținerea de sprijin internațional au fost descurajante. Guvernele german și italian au cerut cu tărie ca România să accepte solicitările URSS, iar principalii aliați balcanici Iugoslavia, Grecia și Turcia aveau propriile lor incertitudini legate de climatul internațional pentru a risca intrarea într-un eventual conflict cu gigantul URSS. Franța tocmai fusese ocupată de trupele germane, iar posibilitatea unui atac simultan din partea Ungariei și Bulgariei pentru cucerirea Transilvaniei și Dobrogei era foarte mare. De aceea, în seara zilei de 27 septembrie, conform cerinței din ultimatum, ambasadorului Davidescu i-a fost dictat un comunicat de opt rânduri prin care Guvernul Regal al României acceptă integral propunerile Uniunii Sovietice.
Pe lângă istoria propriu-zisă, Dennis Deletant publică în anexă patru documente de mare importanță pentru a înțelege situația României în perioada interbelică: Un raport al Serviciilor secrete britanice de la începutul anului 1918 (7 februarie), privind ostilitățile dintre autoritățile române și guvernul bolșevic, culminând cu o „declarație de război” făcută de Troțki României; un document redactat în limba franceză de Iuliu Maniu, predat ambasadei Marii Britanii de la Ankara de soția ambasadorului brazilian la București. Manuscrisul a ajuns în posesia lui Alfred Gardyne de Chasterlain, șeful Serviciului de Operațiuni Speciale al Marii Britanii, în ziua de 17 aprilie 1942 , iar acesta le-a trimis la Londra cinci zile mai târziu; un excelent raport despre situația din Basarabia, redactat în anul 1934 de Anthony Toswill Courtney, fost ofițer în Marina Regală, ajuns șef al secției sovietice a British Naval Intelligence și apoi parlamentar; o savuroasă descriere a României din perioada 1930-1940 făcută de Archibald McEvoy Gibson, fost corespondent al publicației The Times la București între 1928 și 1940, care ulterior s-a alăturat fratelui său Harold Gibson în Departamentul pentru Europa de Sud-Est al Secret Intelligence Service, la Istanbul. Relatarea sa combină talentul jurnalistului de la The Times cu atenția și acuratețea privirii agentului secret.
Prin bogăția detaliilor scoase din arhivele britanice și prin lipsa sa de implicare sufletească față de personaje sau de evenimentele istorice pe care le descrie, Dennis Deletant este unul dintre cei mai credibili istorici ai atât de încurcatei și controversatei perioade interbelice românești. Este o mare bucurie să îl citești.
Dennis Deletant, România 1916-1941. O istorie politică,
traducere din engleză de Monica Mărgărit, Editura Humanitas, București, 2024