Ipostază în prezent mai rară: Liviu Capșa, un poet al socializării. Profesia de avocat îl îndrumă către o multitudine de priviri aruncate asupra lumii din diverse unghiuri, cu o străduință de-a le intui particularitatea, de-a le derula convenabil. Reacția individualizării lirice rămâne în cadrul expresiei textuale. În rest, o imagerie a realului public, comunicată nu o dată pe un ton colocvial și ironic, cu adecvare în fapt la ea însăși. Cu o generoasă deschidere spre ceea ce ființează, într-o galerie consistentă care poate fi vizitată cu încredere. Cititorul e invitat cu o benevolență subțire la reconstituirea unui mediu nu o dată cu față tradițională: „poftiți dragi oaspeți și stimați turiști/ veniți cât mai aproape/ nu vă paște nici un pericol/ toate lucrurile sunt puse la punct/ aici totul e tradițional// câinii sunt acasă în lanțuri/ porcii care au guițat în zadar/ acum iată-s pe mese// îndrăzniți îndrăzniți/ consumați cu încredere/ vă garantăm o digestie exemplară” (la târg). Detaliile devin pitorești în precizarea lor intenționat provocatoare: „șoriciu-i afumat cu paie naturale/ brânza-i direct din țâțele vacii/ micii țopăie pe grătar/ berbecii se lăfăiesc pe proțap// desigur cele câteva muște/ sunt doar de decor/ le-am adus pentru un cadru/ cât mai natural” (ibidem). Pentru a fi schițat spațiul unor relații amplificatoare: „bucurați-vă de colțul acesta de rai/ mai încolo e muntele/ mai încoace e dealul apoi și câmpia/ cineva le-a spus în glumă/ spațiul mioritic” (ibidem). Și în final cu o moralizare de bonton: „din mila lui ne vin toate/ de la mama natură/ noi doar o păzim/ să nu-și uite bunele obiceiuri” (ibidem). E vorba de un continuu joc existențial ale cărui episoade poetul le prefiră pacient, uneori cu o moleșeală de reverie, alteori cu accente incisive. Impresia de ansamblu e cea a succesiunii fenomenelor în cauză cu efectul unui tablou al normalității. Varietatea lor constituie testul echilibrului natural, reflex al unuia auctorial. Nota critică se impune însă în procesul evaluărilor. Astfel încât trepidația modernității nu întârzie a se înregistra în toată rumoarea sa nu o dată cinică: „au venit maeștrii defilărilor/ să ne arate pasul înțepat/ și privirea înfiptă în zare// au venit campionii oportunităților/ să ne propună uriașe afaceri/ pescuite în golful înecaților// au venit neobosiții curieri/ să ne livreze comenzile/ făcute în urmă c-un secol// au venit marii finanțiști/ să ne învețe înmulțirea dobânzilor/ și scăderea pe loc a datoriilor” (toate visele). Și mai specific: „au venit venerabilii filosofi/ să ne tragă de limbă/ dacă le mai citim operele” (ibidem).
Firește, provincia plenar arhaică își continuă netulburata, contrastanta existență. Trecându-i în revistă fețele, poetul nu omite a o comenta într-o amuzantă direcție: „aici mai la margine/ în partea asta de lume/ unde veșnic se coace așteptarea/ unde se ridică praful/ și înflorește băltoaca// aici unde orice avânt/ cade-n văgăunile neputinței/ și cocleala amânărilor e ridicată la rang de destin// aici unde mitologia valahă/ toarce aceleași nesfârșite povești/ unde încăpățânarea bălăriilor/ întunecă orizontul șanțurilor// aici unde cernerea veacurilor/ n-a lăsat nici o urmă/ unde pâlpâirea micilor fapte/ se pierde-n nebuloasa memoriei” (undeva mai la margine). Inclusiv confortul ignoranței, al relativizării stupide, al lâncezelii: „aici unde întrebările lumii/ abia de ne ating epiderma/ și unde orice izbândă/ se-ncurcă-n hățișul ezitărilor// ei bine aici/ pe undeva mai la margine/ încrezători vom bate doi pari/ să ne agățăm și noi în sfârșit/ hamacul binemeritatelor sieste” (ibidem). Dar ca și cum ar trece la tribunal de la un caz la altul, abordează cu egală decepție rapida decrepitudine urbană. Câteva constatări habituale îi împărtășesc dezolarea: „lângă blocul/ în care mi-am petrecut și eu/ o fărâmă de viață/ un nou club americanizat/ răsucește noapte de noapte cuțitul/ în tristele ruine din jur// în fiecare dimineață îi vedeam ochii obosiți/ goliți de toate visele/ pe care le împărțise cu dărnicie/ plângeau zilnic după cerul tot mai înalt” (dream’ s club). Prezentul apare amenințat de stihia declinului, vizibilă pentru un om al justiției inclusiv sub semnul ilegalităților cotidiene ce se însumează fără contenire. Întrucât avem a face cu un soi de rechizitoriu, n-am putea considera că avocatul adoptă postura procurorului?: „aici poți să te împiedici oricând/ de-o afacere ivită în cale/ de-o ofertă ce-ți sare/ ca lăcusta în față/ de-o propunere ce-ți intră/ precum musculițele-n ochi// trebuie doar să te hotărăști/ pe care s-o alegi/ care ți-a câștigat încrederea/ și treaba e gata/ cât ai bate din palme/ cât ai pocni din călcâie// cât e de înalt/ muntele se răstoarnă pe-o parte/ ca tu să-l încaleci/ cât e de lat/ câmpul se lățește încă pe-atât/ ca tu să-l bătătorești după voie” (aici). Dar trecutul istoric? Acesta ni se prezintă la o privire critică precum o preparare a crizelor actualității, o prefață a lor, în cazul nostru particular în costumație orientală: „Bizanț după Bizanț după Bizanț/ s-au împins unul pe altul/ prin veacurile cu miros de tămâie/ prin mâzga istoriei/ au înaintat sub zodia semilunii/ au împlinit toate turcismele (…) acum suntem cu o familie bizantină/ acum orbecăim prin istorie/ cu-un blazon de-mprumut// un Bizanț fugărit pe două continente/ cu-n corn de aur/ înfipt în pieptu-i de aramă” (Bizanțul pentru totdeauna). Sarcasmul concluziv capătă semnul unui pseudoîndemn: „căutați-i gloria milenară/ în cărțile de istorie în muzee/ în sfintele lăcașuri date la-ntors/ afară-i de uz personal/ afară-i doar strălucirea/ țesută cu fir de mătase/ și-o privighetoare cu pene de stambă/ în a cărei gușă fierbe maneaua” (ibidem).
Nu lipsesc nici pasajele unei pacificări relative, ale unei aparente dezarmări, spre a sublinia gravitatea stării de fapt: „era de fapt o jinduire/ după o libertate în fărâme/ agățată de cornul semilunii/ tulburată de furtuni asiatice/ acoperită cu văluri negre// acum țărmul acela ni-i tot mai des/ malul de pe care/ privim spre acasă// ce mică e lumea/ pe care n-o mai străbați/ decât cu gândul” (mal și țărm). Acuzele revin cu o energie ce nu ezită a lua o turnură parodică spre a sili conștiința la o atenție pe măsură. Libertatea e trasă la răspundere pentru o calitate a sa de căpetenie, cea de-a spori luciditatea: „de vină e libertatea/ ea ne aduce lumina/ în care se văd/ toate ticăloșiile toate eșecurile// de acolo de sus/ de pe semețul platou/ vine puterea de-a vedea/ până-n străfundul grotei// sclipirea razei/ vindecă bezna peșterii/ în care e ucisă/ orice tresărire de viață// lăsați deci întunericul/ să triumfe/ și frigul să vă intre/ în oase și-n inimi” (măreața hoardă roșie). Sau într-o variantă cu un bemol scăzut: „o mână stă pe un umăr/ dovadă de mare amor/ o alta a uns unde trebuie/ și-acum adună cu spor// o mână mângâie o coamă de leu/ care nici nu mârâie nici nu latră/ un rege decăzut în statuia/ amarnic îmblânzită în piatră” (mâini). Pentru ca în cele din urmă poetul să acceseze tradiționala rostire a rugăciunii, asumare a păcatului generic, cale a mântuirii obștești subliniată ca atare: „de două mii de ani/ te rugăm, Doamne,/ scoate-ne cuiele din mâini/ și picioare/ ia-ne cununa de mărăcini/ care ne-a însângerat fruntea/ și ne-a stins glasul// vrem și noi/ să ne întoarcem în lume/ să pășim printre oameni” (o rugăminte). Liviu Capșa ne oferă o dovadă îmbucurătoare a faptului că limbajul așa-zis curent al poeziei noastre e încă departe de-a se fi sleit. În cazul de față acesta constituie instrumentul unei dispoziții recriminatoare extrem de actuale.
Liviu Capșa, La marginea cerului, Editura Junimea, 2024