„…– Vă place poezia?
– Mult, foarte mult.
– De ce?
– Pentru că nu-i un simplu gen literar, cum ni s-a spus la școală ori și la Universitate ori cum repetă manualele și cărțile de critică și astăzi. Poezia nu depinde nici de rimă și nici chiar de ritm și întru nimic de aspectul ei grafic. E o stare, o stare a minții, a complexului psihosomatic, a dispoziției temperamentale. E în chipul cel mai evident o stare harică.”
- Steinhardt (Convorbire imaginară[1])
În toate scrierile sale, teologice și literare, N. Steinhardt dă o mare importanță poeziei. Consideră poezia dătătoare de fericire și, precum Heidegger: „limba originară a unui popor care aparține Istoriei.”[2] Aici, ar fi multe de spus, mai ales despre discursul critic cu care Steinhardt atacă temele naționale, temele istorice, poeme care au fost constructe solide pentru istoria și cultura românească: „Doina” lui Eminescu, „Miorița”, „Meșterul Manole” etc. Cele legate de poetic, de poezie, creația poetică, în general, le socotește ca făcând parte dintre marile lucrări ale spiritului și le așează în proximitatea valorilor divine. Multe dintre textele de critică literară sunt dedicate fenomenului poetic. De cele mai multe ori, nu contează cât de canonic sau necanonic e poetul, contează versul pe care l-a făurit, important este mesajul (în general sacru) pe care îl transmite. Steinhardt a scris și s-a exprimat eseistic (în cronici literare și interviuri) despre mari poeți străini: Dante, Milton (autori de Paradisuri), Hölderlin, Rilke, Trakl, Ezra Pound, T.S.Eliot, Valéry, Charles Péguy, Elytis, Pierre Emmanuel etc., poeți români (Eminescu, Coșbuc, Blaga, Ion Pillat, Tudor Arghezi, Dimitrie Stelaru, Emil Botta, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru etc.). De fiecare dată când scrie despre poeți și poezie, N. Steinhardt este extrem de implicat emoțional, e participatoriu și întotdeauna dă o mare importanță fenomenului poetic. A scris o întreagă carte despre un mare poet: Geo Bogza.[3] De notat că el însuși a scris la un moment dat o poezie care, după părerea mea, ar trebui antologată și cunoscută mai bine. E o poezie de atitudine, de scandal personal, ușor profetică, întunecată, în ton de psalm despre somn și trezie. Poezia, intitulată Nachtmusik, are și o poveste interesantă. A fost trimisă revistei The Times Literary Supplement din Londra, revistă la care Steinhardt avea abonament.[4]
În 1982, Steinhardt comentează pentru revista Steaua[5] de la Cluj apariția în cultura română a traducerii din Martin Heidegger Originea operei de artă, pe care o numește „monument filosofico-literar”. Pe lângă alte multe observații despre artă, Steinhardt pune accentul în mod principal pe Poezie. Pe ceea ce descifrează Heidegger din poezia lui Hölderlin, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl. Steinhardt aduce în prim plan definiția dată poeziei de filosoful din Pădurea Neagră. Citarea lui Heidegger e întocmai cu definiția Monahului De la Rohia. Și filosoful, și monahul au aceeași părere despre lucrarea poetică. „Un ultim pas îl face Heidegger declarând că pentru el esența Artei este Poezia, iar esența Poeziei este întemeierea (ctitorirea) adevărului: Poezia joacă aici rol behavioristic, e îndreptar de viață, e cod etic, scară înspre desăvârșire și factor epistemologic. „La un moment dat, scriind despre Anna de Noailles, îl citează pe C.S. Lewis: „omul este un animal poetic”. Lewis nu e departe de filosofarea lui Heidegger și e foarte aproape de Hölderlin: „în chip poetic locuiește omul”. Hölderlin este poetul și Heidegger este filosoful pe textele cărora, cred eu, Steinhardt, își fundamentează teoria sa despre poezie.[6]
Ca să înțelegem această preocupare majoră a lui N. Steinhardt pentru poezie, trebuie să ne întoarcem la Psalmii lui David[7] și la marea poezie întemeietoare din Vechiul Testament. Despre literatura și poeticitatea (metafora) Vechiului Testament și Noului Testament vorbește doct și în termeni de specialitate Nortroph Frye.[8] Exegeza lui Frye arată cât de mult datorează literatura Vechiului și Noului Testament. Eu consider că aplecarea lui Steinhardt spre poezie, interesul pentru poetic, își găsește temeiul în poezia Psalmilor din Vechiul Testament. În cărțile de eseuri/critică literară, Steinhardt citează abundent din Psalmii Împăratului și Proorocului David. Uneori, fără a menționa numele lui David sau numărul Psalmului. Amintim o serie de versete, cu mare încărcătură teologică, din Psalmii: 22, 17, 103, 72, 33, 115, 72, 95, 97 etc. Într-un comentariu la cartea Salvați sufletele noastre de Laurențiu Fulga, Steinhardt introduce fragmente întregi din Psaltire: „Nicăieri nu se ivesc apostrofările, mâniile, dojanele, indignările, protestele, învinurile mai frecvent și mai aprig decât în cartea de bază a Liturghiei creștine. Împăratul-poet David și ceilalți plăsmuitori de psalmi nu-și pun strajă la gură și gard de împrejmuire în jurul buzelor când vorbesc cu Dumnezeul lor. Îi strigă: „Scoală-Te, Doamne”{Psalmi 7,6,9;19 ș.a.}, „Pentru ce, Doamne, stai departe?”{9,21}, „Până când, Doamne, mă vei uita?”{12,1}, „Pentru ce m-ai părăsit?”{21,1}, „Văzut-ai, Doamne, să nu taci!”{34,21}, „Ia aminte spre judecata mea”{34,22} și, mai cu năduf: „Pentru ce întorci fața Ta? Uiți de sărăcia noastră și de necazul nostru? Deșteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te!”{43, 26.25}”[9]. Acesta este un gest subversiv, de mare curaj exercitat de Steinhardt înainte de anul 1989: introducerea în texte literare, de critică literară, a unor fragmente din Psalmii lui David, din Vechiul și Noul Testament, din Părinții Bisericii. Teologicul era extirpat, cenzurat, mai ales din textele culturale. Cu toate acestea Steinhardt, subversiv, a găsit posibilități cât se poate de strategice și a transmis prin scrierile sale, la prima vedere pur literare, conținuturi teologice de mare impact. În definitiv, majoritatea cronicilor literare, a eseurilor culturale, au fundament teologic. Opera lui Steinhardt este una de sorginte cultural-teologică. Îmbinarea dintre cultură și teologie, dialogul dintre cele două entități, care nu sunt adversative, dau scrisului steinhardtian măsura unui enciclopedism natural și de mare ținută intelectuală. N. Steinhardt e selectiv cu privire la cărțile despre care scrie. Cărțile citite, comentate sunt cele care îi plac, îl fac fericit; mesajul lor este unul subversiv-creștin, dacă nu creștin de-a dreptul. În mod special, sunt cărți și autori care au calități creștine, au conținuturi și teme spirituale, in nuce religioase, vorbesc despre Dumnezeu direct sau indirect.[10] Citarea Psalmilor lui David, deși este făcută cu uneltele criticului literar și uneori ale teologului, are puterea de a lumina întregul text și, în același timp, de a da conținut teologic demersului critic/ eseistic, la prima vedere, profund literar.
În cartea de predici Dăruind vei dobîndi. Cuvinte de credință, Steinhardt leagă botezul de starea de fericire și, fericit fiind, citează 7 versete din Psaltire: „Așa încât mai presus de orice îi datorez lui Hristos simțământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuțit ca o sabie cu două tăișuri – și luarea la cunoștință a faptului că «El poate face din tine o făptură nouă» nu e o simplă enunțare teologică ori o afirmație pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate brută. Iată de ce, dintre toate versetele Psaltirii, pe acestea îmi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai grăitoare ale bucuriei în care neîncetat mă desfăt din binecuvântata zi cînd am primit euforicul dar al Sfântului Botez: Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos la odihnă (Ps 65, 11b); Veniți de auziți toți cei ce vă temeți de Dumnezeu și vă voi povesti câte a făcut El sufletului meu (Ps 65, 15); Nedreptate de am avut în inima mea să nu mă audă Domnul (Ps 65,17); Pentru aceast am auzit pe Dumnezeu; luat-a aminte la glasul rugăciunii mele. (Ps 65, 18); Binecuvântat este Dumnezeu, care n-a depărtat rugăciunea mea și mila Lui de la mine. (Ps 65, 19); Că eram fără de minte și nu știam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. (Ps 72, 22); Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povățuit și cu slavă m-ai primit. (Ps 72, 23). De la aceste inspirate cuvinte, la simțământul de împăcare generală, ce mă cuprinde, nu-i departe. Care împăcare? Cu Dumnezeu, cu oamenii și cu lumea…”[11]
Există în scrisul lui Steinhardt mereu o alternare între teologie și cultură, între cultură și teologie, mereu în atenție și întotdeauna cu o finalitate morală. Iubirea față de poezia Vechiului Testament, de Psalmi, potențează semnificativ biografia steinhardtiană.
Nu întâmplător îl citează pe Abatele Brémond: „poezia pură” e rugăciune și alătură, pune la un loc între altele, în cazul actului de credință, rugăciunea și poezia.[12]
Steinhardt nu face în mod explicit exegeză pe poezia psalmilor, însă folosirea și comentarea lor ca discurs biografic, ca discurs de convertire, denotă o analiză adecvată amintind de Părinții Bisericii: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa. Despre poezia Psalmilor, Steinhardt spune: „Tonalitatea psalmilor nu e serafică și statică; deloc; e combativă. Se împacă bine cu blestemele și imprecațiile, e dinamică, pătimașă. Divinitatea, în psalmi participă la treburile, suferințele și angoasele lumii și ale omului individual. Ea Îl privește pe Fiul Omului, Care S-a întrupat, Care participă la necazurile și nevoile de zi cu zi ale făpturii. Care de aceea S-a întrupat, ca să le cunoască nemijlocit, din interior”.[13] Să nu uităm că Steinhardt se aseamănă în multe privințe culturale și teologice cu Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa. Păstrând proporțiile, vom spune că toți trei stabilesc criterii clare în dialogul dintre cultură și teologie și, poate mai mult decât atât, prin operele lor îmbisericesc cultura profană. Referințele la Psalmi, făcute cu multă trăire și cu multă sinceritate de către Steinhardt, pot fi citite și interpretate în lumina celor doi sfinți părinți cu mare câștig duhovnicesc. Comentariul lui Grigorie de Nyssa asupra Psalmilor intră în rezonanță cu reflecțiile steinhardtiene asupra Psalmilor. Grigorie de Nyssa este cel care pune Psaltirea în relație nemijlocită cu conceptul de fericire.[14] Nu mai puțin, Steinhardt, în selecțiile pe care le face din Psalmi, își formulează demersul pe acest concept. În cartea La titlurile Psalmilor[15], în introducere, Sfîntul Grigorie explică cum lectura participatorie a Psalmilor ajută la urcușul duhovnicesc și cum Psalmii sunt calea cea mai sigură de a atinge fericirea. Între Părinții Bisericii, Sfântul Grigorie este singurul care comentează poezia sfîntă a Psalmilor în acest sens. La nici un alt Părinte nu e de găsit acest proiect teleologic: Psalmi-Fericire. Interpretarea lui Steinhardt pe tema Fericirii și Paradisului se aseamănă foarte mult cu interpretările Sfântului Grigorie de Nyssa. Ascensiunea spre Dumnezeu prin mijlocirea Psalmilor și unirea cu Dumnezeu asigură Fericirea și pregătesc cel de-al treilea Cer, mult râvnitul Rai ceresc. Prin urmare, și la Steinhardt, și la Sfântul Grigorie, fericirea supremă se găsește numai în Dumnezeu. În urcarea spre El și în îndumnezeire. Versetul din Sfântul Apostol Pavel, pe care Sfântul Sfântul Grigorie îl citează, asigură că fericirea este posibilă de vreme ce însuși Creatorul este numit Fericit.[16] Mi se pare edificator pentru ceea ce susțin privitor la Fericire să dau două exemple din Sfântul Grigorie de Nyssa (La titlurile Psalmilor) și din N. Steinhardt (Ce-I datorez eu lui Hristos)[17]. Precizez că în acest text-mărturisire, Steinhardt citează mult din Psalmi, în special din Psalmul 65, și vorbește, precum Sfântul Grigorie în La titlurile Psalmilor, despre înălțarea, cu ajutorul fericirii, „până la treptele cele mai de sus ale scării”. Grigorie de Nyssa: „Ținta vieții virtuoase este fericirea./…Dobândirea virtuții are în vedere fericirea celui ce trăiește potrivit ei.”[18] N. Steinhardt: „Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenorociri, necazuri și încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii”.[19] Putem spune, având în vedere aceste citate-mărturisiri și referințele la Psalmi și implicit la Vechiul Testament, că există o similitudine certă între cele două discursuri teologice despre fericire. Analizate împreună, ne arată că în poezia Psalmilor, Steinhardt și-a găsit nu numai un temei pentru noua credință, ci și o motivație înaltă pentru experierea fericirii. Există în Jurnalul fericirii câteva pagini dense despre poezie și fericire. Nu sunt excluși din aceste pagini Psalmii. Ajuns în celulele Reduit de la Jilava, își aduce aminte că știe Psalmi, „învățați mai toți de la bonomul Hariton Rizescu, țârcovnic onorific la o mare biserică din centrul Bucureștilor”.[20]
Prețuirea lui Steinhardt pentru Psalmi ține de credință, de rugăciune, dar și de poezie. De cele mai multe ori, de poezie pur și simplu. Psalmii, care au intrat de foarte de timpuriu în canonul liturgic, citați și citiți în toate slujbele bisericești, sunt cei care stau la baza poeziei imnografice.[21] Solemnitatea Psalmilor și a poeziei imnografice s-a transmis pînă în zilele noastre. Steinhardt vorbește despre această solemnitate psalmică, reflectată cu putere liturgică în opera lui Ioan Alexandru, în opera mai multor poeți: Pindar, Homer, Virgiliu, Dante, Milton, Victor Hugo, Vigny, Hölderlin, Whitman, Ezra Pound. Constată că nici existențialismul, nici structuralismul, nici noul val, n-au putut desființa solemnitatea și…mila, adaugă Steinhardt. Interesant cum N. Steinhardt aduce în discuție, în arealul poeziei, un concept creștin: mila. Nu e ceva întâmplător însă, pentru că, pentru autorul Jurnalului fericirii, poezia are un rol foarte important în sensibilizarea omului, în relaționarea acestuia cu divinitatea, în redescoperirea Paradisului pierdut. Mila, lacrima și solemnitatea sunt valori creștine. În consecință, e foarte critic față de cei ce disprețuiesc sau râd de valorile creștine cultivate de poezie, prizonieri fiind ai unui „nietzscheism vulgar”.[22] În acest caz, îl invocă pe Jean Paulhan, care, în celebra sa carte Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere[23] vorbește deschis despre „terorismul literar”, Jean Paulhan, care, într-o Franță scindată, riscând să se compromită, ia apărarea colaboraționiștilor. Steinhardt a iubit, cum spuneam la începutul acestui capitol, foarte mult și cu adevărat poezia. A considerat-o un element absolut necesar pentru crearea stării de fericire. De cele mai multe ori, în închisoare ori afară, Steinhardt a făcut din poezie un stindard pentru glorificarea beatitudinii, a frumuseții întrupate în cuvînt. Cuvîntul poetic a fost și rămîne pentru Steinhardt mijlocul prin care omul poate aproxima Paradisul.
Timpul, din închisoare și din afara închisorii, este „prelucrat” spiritual, duhovnicește, cu ajutorul poeziei, al multor versuri învățate pe de rost. Vorbind despre timpul petrecut în închisoare, trebuie să spunem că e un timp special. Un timp care are nevoie de puterea lucrătoare a memoriei: în primul rând, aducerile aminte legate de copilărie, adolescență, tinerețe, amintirile despre mama, despre Pantelimon, despre Calea Victoriei și de dobândirea unei stări luminate de credință, de rugăciune, de gesturi nobile, altruism, curaj. Cu alte cuvinte, de redobândirea, prin mișcări sufletești lăuntrice, a libertății oferite nu de oameni, ci direct de Dumnezeu. Libertatea, o temă mult abordată de Steinhardt, și mult apreciată și analizată de comentatorii lui Steinhardt, este aceea care creează kairos/ul și articulează starea de fericire. Timpul închisorii este oprit din mersul implacabil și prin mijloace poetice. [24] „Scăpăm de timp, dar rămânem cu noi”, spune Steinhardt.[25]Au existat foarte mulți poeți închiși, care și-au scris poeziile carcerale, mental, în detenție. Multe din aceste poezii au fost memorate de deținuții politici și pe urmă au circulat din închisoare în închisoare. Marea majoritate a poeziilor au conținut creștin sau fac trimiteri la creștinism. Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Ion Caraion, Ioan Andrei, Sergiu Mandinescu etc. sunt numiți, pe bună dreptate, poeții închisorilor.
Steinhardt nu a scris poezie în închisoare, însă a învățat pe de rost foarte multe poezii. Știa o mulțime de poezii dinainte de a intra în închisoare. Spune în Jurnalul fericirii: „În atmosfera aceasta ne vedem de principala noastră preocupare: învățăm poezii. Cu Sile Cătălinoiu, învăț Potirul lui Crainic”.[26] Pentru Steinhardt, experiența poetică transcende experiența umană către cea religioasă. „…în poezie se află refugiul nostru/…/Poezia, aproape mereu, ne dă soluția și găsește exprimarea cea dreaptă. În poezie, da, aflăm sfințenia, umilința. Dar și mândria neantului nostru în cele spurcate. Ne este consolare – umilă și nobilă consolare – împotriva hidoșeniei, îndobitocirii, frigului și uscăciunii. Există și o proză, care-i, de fapt poezie,[27] (d. ex.: Proust, Dostoievski, Th. Mann, Soljenițîn…). Frontiera dintre religie și poezie e de-abia marcată (v. Claudel, Péguy, H. Brémond, V. Voiculescu, regele David, Trakl, Ioan Alexandru…). Poezia spune infinit mai mult decât poate comunica proza: v. Ana Blandiana, Magdalena Ghica, Brodski, Milosz…Poezia ne este scut, adăpost, leac; și armă”.[28]
Steinhardt are o viziunea proprie a fenomenului poetic românesc și universal. Apropie mesajul poetic de sideral, dar și de om, de umanitate și chiar de social. Așa cum face, de fapt și cu poezia Psalmilor, în care Dumnezeu apare ca fiind la distanță față de umanitate, dar și în proximitatea umanității. E ca în Cartea Facerii. Omul este izgonit din Rai, dar e așezat în preajma Raiului, cu fața spre Rai.
Trebuie citite paginile 82-89 din Jurnalul fericirii; ca să ne dăm seama ce a însemnat poezia Psalmilor și poezia, în general, pentru Steinhardt. Sunt pagini în care Steinhardt comentează ce înseamnă poezia, fericirea, Paradisul. Sunt pagini antologice, în care mărturisirea ia forma unui mare elogiu dedicat Fericirii și Paradisului, descoperit în plin Infern în celula 34 din închisoarea Jilava. Pagini împănate cu nume de scriitori, de poeți, de titluri de poezii, de prezențe umane cu totul și cu totul deosebite: Rilke, Lamartine, Coșbuc, Gyr, Luceafărul, Trakl, Scrisorile lui Eminescu; o prezență ieșită din comun: Bruder Harald Sigmund,[29] „semizeu și sfânt”, tânăr pastor luteran din Brașov, care știe o mulțime de poezii din Rilke.
„În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viața mea. Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la Brașov, cu mama, în copilărie, nici pe străzile nesfârșite ale misterioasei Londre; nici pe mândrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.)/…/Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învățarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută și mai neostoită distracție a vieții de închisoare. Fericiți cei ce știu poezii. Cine știe pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenție, ale lui sunt orele care trec pe nesimțite și-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria, și a sa cafeneaua Flore. Ale lui înghețata și limonadele servite pe măsuțele braseriei Florian din Piața San Marco./…/Din acest punct de vedere stau bine. Știu pe dinafară „Luceafărul”, „Scrisorile”, foarte mult Coșbuc și Topîrceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de Gyr și Crainic/…/ am prins și o mulțime din Verlaine, Lamartine și Baudelaire; sonetul lui Arvers, firește (Ma vie a son secret, mon âme son mystère), Samain – Au jardin de l’Infante – ceea ce, când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la „Ojardindilifant” din La Medeleni și la după-amiezile din strada Pitar-Moșu./…/De pretutindeni – ca norii de munte – se iscă și se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilăși fără de seamăn, pe care numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui René de la Arles ori a unei cour d’amour provensală, ceva foarte asemănător cu Paradisul…/…/ În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare – și durerea (căci domnește un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observație a caraliilor e însoțită de ghionți sub fălci și pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusive durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare.”[30]
Dacă transgresăm conceptul de Psalm (și ne gândim la autorii de Psalmi: Rilke, Trakl, Arghezi, Ștefan Aug. Doinaș) și îl generalizăm ca matrice a Poeziei, atunci putem spune că fericirea adusă de poezie în viața lui Steinhardt ține tot de dimensiunea teologică. Această transgresare face ca expresia teologică psalmică să se dividă în expresivitate și orice poezie să aibă ceva divin în ea.
În cartea de dialoguri cu Zaharia Sângeorzan[31], sunt foarte multe momente dedicate poeziei. Sunt analizate[32] și comentate pe larg poezii întregi din Edgar Alan Poe (Corbul), Esenin (Omul negru), Giuseppe Ungaretti (Noapte frumoasă), Trakl (Psalm), Dimitrie Stelaru (Înger vagabond), Eminescu (Cărțile, Luceafărul, care e comparat cu Faust, Doina, cu trimiteri la Molitfelnic și la Sfântul Vasile cel Mare), Teohar Mihadaș (Orfica tăcere), Ioan Alexandru (Rohia), sunt o serie de reflecții asupra unor poezii de Coșbuc, Bacovia, Hölderlin, Anna Kamienska; sunt amintiți poeții pe care Steinhardt îi prețuiește atât de mult: Valéry Larbaud, Lautréamont, Eminescu, Péguy.[33] În general, versurile analizate se bucură de aprecieri teologice. De exemplu: Psalmul lui Trakl este interpretat din perspectivă teologică. E, de fapt, un poem despre prezența lui Dumnezeu, despre prezența lui Hristos în lume. „Dumnezeu e pretutindeni, însă, de preferință în cele mai neașteptate locuri, acolo unde cu gândul nu gândeai să fie, în locuri și momente cu totul neglorioase și solemne”.[34]
În concluzie, putem afirma că există în opera lui N. Steinhardt un discurs esențial despre poezie, despre starea poeziei, bine structurat teologic și literar, și că argumentele subliniate pregnant în opera steinhardtiană nu sunt numai sau deloc teorii, ci, complementar, trăiri autentice și experiențe duhovnicești maxime.
[1] Steinhardt N, Drumul către isihie / Ispita lecturii (Iași: Polirom, 2014)71
[2] Heidegger Martin, Originea operei de artă, (București: Humanitas, 2011)242
[3] Steinhardt N: Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (Polirom, 2011)
[4] Poemul e însoțit de următoarea scrisoare:„Domnule, sunt abonat la TLS, pe care o primesc regulat și o citesc cu mare plăcere și atenție. Credeți că micul poem anexat ar putea să fi publicat în unul din numerele ei? Sper și cred că nu mă veți considera prea îndrăzneț și că veți râde doar moderat. Cu sinceritate și cu respect, al dvs… PS. Cer iertare pentru sărmana dactilografiere”. Poezia și scrisoarea sunt semnate: Nicholas Steinhardt. Ambele texte poartă data de 27 februarie 1989 și au fost interceptate de Securitate. În concluzie, putem spune că poezia aceasta nu a fost scrisă întâmplător. Regimul comunist, căruia N. Steinhardt i s-a împotrivit ani în șir, era tot mai dur. Libertatea – cea mai importantă temă a vieții și operei lui Steinhardt – era restricționată, condiționată și, de cele mai multe ori, neexistentă. Poemul Nachtmusik e unul subversiv, asemenea unei mari părți din opera steinhardtiană, încrâncenat și cu țintă precisă: mizeriile, trădările și lașitățile unei societăți teroriste și în agonie. Apare și aici termenul de fericire, însă înțelesul lui e altul: fericirea cu de-a sila, fericirea impusă. „Fericirea Pură și Perfectă”. E un poem autobiografic. Redau un fragment: „Născut din nou! Trebuind/să supraviețuiesc iar unor/violuri, răpiri, luări de ostatici,/terori,/sida, drogați/ayatollahi, dogmatici,/dictatori sîngeroși sau de doi bani/agitîndu-se mereu, insomniaci, ei sunt/neobosiți în a-și imagina scheme/infailibile/de Fericire Pură și Perfectă”. (Întregul poem se poate citi în: Ioan Pintea, N. Steinhardt, primejdia mărturisirii, Dacia-Cluj, 1993, pp. 235-238; reluat în N. Steinhardt, Varia II, Polirom, 2020, pp. 486-488)
[5] Steaua, nr. 9, septembrie 1982, pp. 56-57
[6] Există un text filosofic celebru, scris de Marin Heidegger, pe această temă. Heidegger se folosește de un text poetic, clasic, la fel de celebru, poemul Pâine și vin de Hölderlin, din care extrage un vers: „…și la ce bun poeți în timpuri sărace?” Pe versul acesta, Heidegger construiește o întreagă filosofie despre rostul poetului și al poeziei. Decupez un citat, care are și un conținut teologic, din care desprindem înțelesuri esențiale despre ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne rolul poetului și al poeziei. „…și la ce bun poeți în timpuri sărace? Aici, cuvântul «timp» înseamnă vârsta lumii căreia și noi îi mai aparținem. Odată cu apariția și moartea mântuitoare a lui Hristos, a început, pentru înțelegerea istorică a lui Hölderlin, asfințitul zilei ce aparține zeilor. E ceasul înserării. Dar de când «cei trei îngemănați și unici, Heracles, Dionysos și Crist», au părăsit lumea, seara acestui timp al lumii se îndreaptă către noapte. Noaptea lumii își revarsă acum bezna. Zeul ne-a părăsit și vârsta lumii stă sub semnul «lipsei zeului». Lipsa zeului, resimțită de Hölderlin, nu tăgăduiește însă existența neîntreruptă a unei relații creștine, pe care oamenii și bisericile o întrețin cu Dumnezeu; de asemenea, aici nici nu este vorba despre o nesocotire a acestei relații. Lipsa zeului înseamnă că nu mai există niciun zeu care să strângă laolaltă către sine, vădit și în deplină claritate, oamenii și lucrurile, și să rostuiască, pornind de la o asemenea strângere laolaltă, istoria lumii și sălășluirea omului în ea. Însă în această lipsă a zeului se anunță ceva cu mult mai grav. Nu numai zeii și zeul au evadat din lume, ci, din istoria ei, s-a stins însăși strălucirea zeității. Timpul acestei nopți a lumii este timpul sărac, deoarece el devine din ce în ce mai sărac. Și el a devenit până într-atât de sărac, încât nu mai are putința să resimtă lipsa zeului ca lipsă /…/ A fi poet în timpuri sărace înseamnă: să te apleci, prin cântec, asupra urmei zeilor dispăruți. De aceea, atâta vreme cât ține noaptea lumii, se cuvine ca poetul să rostească sacrul”. (în Martin Heidegger, Originea operei de artă, Humanitas, 2011, pp. 254, 258).
[7] În Jurnalul fericirii, pornind de la «rețeta americană de fericire», descrie o culme a fericirii dând un citat din Isaia, un altul din II Regi 6 și două citate din Psalmii 95 și 98: „Nu folosesc un stil exagerat și hulitor cînd afirm sus și tare ce rețetă americană de fericire și ce carte de-a lui Dale Carnegie la puterea n este creștinismul. Căci iată cum scrie Isaia (55,12):
«Și voi cu veselie veți ieși și în pace veți fi călăuziți: munții și dealurile vor izbucni în strigăte de veselie înaintea voastră și toți copacii câmpului vor bate din palme!»” (Și David – în II Regi 6 – care joacă și sare înaintea chivotului și se dezgolește înjosindu-se în ochii snobilor și răspunzându-le: Binecuvântat este Domnul, cânta-voi și voi juca înaintea Domnului și mă voi înjosi și voi fi încă și mai mic în ochii voștri, sau în Psalmul. 95: Să se veselească cerurile și să se bucure pământul, clătească-se marea și toate cele ce sunt întru ea; să se bucure câmpiile… toți copacii pădurii… Și 97, 8: Râurile vor bate din palme…)”. (În N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p.480. Sub o formă puțin mai narativă, fericirea regelui David este reluată și în Dăruind vei dobîndi. Cuvinte de credință: „Să nu ne mirăm, să nu ne smintim, să nu ne scandalizăm, spre a nu păți ca regina Micol, fiica regelui Saul și soția regelui David: văzându-și soțul care mergea jucând și cântând înaintea chivotului Domnului, a găsit că se dă în spectacol, se face de râs și de basm și se aseamănă cu golanii. Nu a înțeles, biata de ea, că David cânta și juca de preaplinul dragostei lui pentru Dumnezeu”. (În N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, Polirom, 2008, p. 540
[8] Frye Northrop, Marele cod. Biblia și literatura, Ed. Atlas, 1999)
[9]1 Steinhardt N, Escale în timp și spațiu, Polirom, 2010, p. 340
[10]2 Aici cred că putem să facem trimitere la lucrarea lui Nicolae Turcan „Postmodernism și teologie apofatică” în care găsim foarte bine explicate tipurile de relaționare între cultură și teologie: termenul mediu, recesivitatea selectivă, convertirea și conlucrarea. În cazul lui Steinhardt cred că este vorba doar de două tipuri:de conlucrare și de recesivitatea selectivă: 1. „…se poate vorbi /…/ despre conlucrarea perihoretică dintre cele două, creștinism și cultură. /…/ În fapt, teologia este cultură, chiar dacă într-un mod special și maximal, în timp ce cultura articulează adeseori întrebări și răspunsuri, care sunt, prin amplitudinea, deschiderea și profunzimea lor, religioase. Teologia însă este o cultură a Revelației, ceea ce o dezvăluie ca un fel de cultură specifică, având vocația de a oferi culturii profane o profunzime în plus. Există oameni de cultură convertiți la Evanghelia lui Hristos, unii dintre ei deveniți monahi /…/ iar operele lor sunt o soluție indiscutabilă pentru întâlnirea cultură-credință.” 2. „Este o soluție care are nu doar avantajul tradiției, ci și al faptului că, în cazul în care creștinismul este termenul tare, iar cultura, cel recesiv, credința nu-și pierde identitatea proprie și nici nu e periclitată de selecțiile, adesea inspirate, pe care cultura profană i le poate pune la îndemână, îmbogățindu-l în expresie, fără a-l distruge însă în conținut.” (În Nicolae Turcan, Postmodernism și teologie apofatică, Florești,Cluj:2014) 23,26
[11] Steinhardt N, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, Polirom, 2008, pp. 50, 51
[12] „Cred că «actul de credință» se manifestă aici pe pământ prin: rugăciune, acte de dragoste față de aproapele (bunătate), muzică, stări inexplicabile de fericire – extaz, poezie. Toate în mod egal pot fi acte de credință”. (în Steinhardt N., Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Polirom, 2015, p.183
[13] Idem, 219
[14] „Privită, la rândul ei, printr-o ordine creatoare și firească, Psaltirea ne poate arăta însăși calea spre fericire. Ea ne vorbește în chip creator și felurit, într-o expunere în aparență simplă, despre metoda prin care putem ajunge să dobândim fericirea”. (în Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri exegetice dogmatico-polemice și morale, București, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 137)
[15] Idem
[16] „Fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor, Cel ce singur are nemurire și locuiește în lumina neapropiată, pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă, a Căruia este cinstea și stăpânirea veșnică”. (I Tim. 6, 15-16)
[17] Steinhardt N, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, Polirom, 2008
[18] Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri exegetice dogmatico-polemice și morale (București, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 136
[19] Steinhardt N, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, Polirom, 2008, p.50
[20] Steinhardt N, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 85
[21] „În primul rând, trebuie să subliniem că chiar noțiunea de imn nu era bine fixată în cele dintâi veacuri ale Bisericii. Psalmul, cântările (din Biblie), cântarea duhovnicească (spirituală) și imnul s-au confundat multă vreme în același sens larg. Am văzut că, pentru Dionisie al Alexandriei, imnele compuse de Episcopul Nepos din Arsinoe erau psalmi: chiar mai târziu, în veacul al șaselea, Sfântul Dorotei numește poeziile Sfântului Grigore Teologul psalmi. Dacă părinții și scriitorii bisericești întrebuințează acești termeni unul în locul altuia, lucrul este explicabil, întrucât compozițiile primei pietăți creștine nu se depărtau de Psalmi; ele erau asimilate Psalmilor, se inspirau din Sfânta Scriptură, jucau un rol secundar față de aceștia, iar în cult nu aveau decât un rol de anexe, după sau printre Psalmi, adică un rol mijlocit de dânșii. De altfel, creștinii n-au putut să simtă chiar de la început lipsa urgentă a unei poezii noi în cult. Acest gol era umplut de poezia din cărțile sfinte ale Vechiului Testament și îndeosebi de Psalmi, care «răspundeau la toate situațiile sufletului»” (Edmond Bouvy, Etude sur les origines du rythme Tonique, p. 2 – în Petre Vintilescu, Poezia imnografică, Cluj-Napoca, Renașterea, 2005, p. 10)
[22] Steinhardt N, Între viață și cărți, Polirom, 2010, p. 179
[23] Paulhan Jean, Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015
[24] Are dreptate Ioana Cistelecan, care a alcătuit o antologie a poeziei carcerale și a scris o foarte importantă carte despre literatura carcerală. Este absolut esențială schema stabilită pentru autorii (și iubitorii de poezie încarcerați): tortură, poezie, spațiu al poeziei, habitat divin. Aserțiunile Ioanei Cistelecan le aplic și iubitorilor de poezie din închisori, nu numai autorilor de poezie: „Supraviețuirea damnatului în carceră era posibilă prin vis, poezie și credință. Condamnatul politic /…/ va evada dincolo de tortură și dincolo de istovire fizică și psihică, într-un spațiu al poeziei, habitat de divin; creația carcerală circumscrie și amprentează două dimensiuni esențiale: o dată, coordonata spirituală care punctează relația personală și, în speță, personalizată, inserată între poetul încarcerat (între orice deținut iubitor și rostitor de poezie n.n.) și divinitate, precum și coordonata profund umană, a suferinței, în autenticitatea sa organică. În balansul stabil al acestora intervine, cvasicolateral, esteticul”.(Ioana Cistelecan, Staze și metastaze carcerale, Charmides, 2019)
[25] Steinhardt N, Varia II, Polirom, 2020, p.245
[26] Steinhardt N, Jurnalul fericirii, Manuscrisul de la Rohia, Polirom, 2012
[27] Observația lui Steinhardt este de sorginte iudaică. Pararelismul acesta între poezie și proză este foarte prezent la interpreții Scripturii, atunci când au în vedere cărțile poetice. Teologi avizați pe acest domeniu au remarcat că o treime din Vechiul Testament este redactat în structură poetică. Reținem observația teologului Gelu Păcurar: „După anul 1980, a luat amploare o abordare care accentua aspectele literare și artistice ale poeziei ebraice. Un autor reprezentativ al acestei abordări este James Kugel (1981) care a cercetat aspectele care țin de natura pararelismului /…/ El a susținut /…/ că între poezia biblică și proză nu există o distincție atât de mare și că între cele două genuri există similarități.”(în Introducere în studiul Vechiului Testament.Cărțile profetice și poetice, Cluj-Napoca, Risoprint, Oradea, Casa Cărții, 2019, pp. 451, 452
[28] Steinhardt N, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Polirom, 2015, pp. 219, 220
[29] Portretul pe care Steinhardt îl face tânărului pastor Bruder Harald Sigmund, după opinia mea, este unul dintre cele mai reușite portrete din literatura română, din literatura și memorialistica depozițională. „În cameră se mai află și un tânăr pastor luteran din Brașov cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă și e poet el însuși. Înfocat admirator al lui Rilke, din care a tradus; și cunoaște nenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simțire vibrantă și un tâlc nemaipomenit; are o răbdare de fier și o bunăvoință refractară oboselii. Totul la el pendulează între semizeu și sfânt. /…/ Bruder Harald Sigmund – căci așa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian – se dovedește dintr-odată a fi minunea aceea pe care pușcăriașului îi este rareori dat s-o întâlnească, dar de la care, când dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos ca în salonul prințului de Conti unde se servește le thé à l’anglaise, mereu zâmbitor și demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, și bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor și gata în orice clipă să învețe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce știe: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îți dă, puternic, nostalgia evului mediu și te apucă, în prezența unuia ca el, o crâncenă vrăjmășie față de vremurile de astăzi /…/ Bruder Harald se depășește pe sine – recită, traduce, predă – și relatează pe larg – viața și doctrina doctorului Martin Luther”. (în N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 84 și urm.)
[30] Steinhardt N, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, pp. 82, 83, 84, 86, 87
[31] Steinhardt N, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Polirom, 2015
[32] Referitor la analiza critică a poeziei, Steinhardt spune: „Analiza critică a poeziei presupune neapărat cultura generală, cunoașterea adâncă a tot ce s-a făcut în acest domeniu până la data operației critice și o memorie fenomenală (nu poți face critică poetică serioasă dacă nu cunoști câteva mii de versuri pe dinafară). Nici viața în pușcărie nu-i posibilă și decentă dacă nu știi cât mai multe poezii pe dinafară. Cea mai bună, cea mai practică pregătire pentru pușcărie este învățarea pe de rost a nenumărate poezii…”. (în N. Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Polirom, 2015, p. 58)
[33] „Cuvintele, în vorbirea de toate zilele, se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forța de a produce o senzație; reînnoiește percepția blazată și reînprospătează facultatea cuvântului de a o trezi din amorțeală. Credința operează la fel.” (în Steinhardt N., Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p.544
[34] Steinhardt N, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Polirom, 2015), p.59
În volumul de convorbiri cu Ioan Pintea revine asupra lui Trakl, asupra Psalmului, cu multe detalii despre prezența lui Hristos: „Poetul Georg Trakl , într-un prea frumos Psalm al său, ni-l arată (pe Hristos) sălășluind în locuri, situații și clipe cu totul surprinzătoare. /…/Trakl înșiră și suferințe, dar și situații tainice, locuri neașteptate. Și el îl vede pe Dumnezeu unde ne-am fi așteptat mai puțin să fie. Îl aflăm în locuri, scene și momente unde în ruptul capului nu ne-am fi așteptat să fie. În locuri de taină cu armonii secrete, dar și în locuri slute și abjecte, în locuri cu clarobscur, prinse între indecență și neprihănire. Cu mare măiestrie, poetul Trakl adună laolaltă asemenea surprize și organizează un tablou general înzestrat cu mare putere sugestivă și câtuși de puțin îndepărtat de teologia cea mai dreaptă. Hristos apare în poezia lui Trakl ca vie arsă, lumină stinsă, umbră pe zid, beznă în vechiul azil, încăpere spoită cu lapte, insulă în marea sudului, loc de îngropare, ploaie de scântei, muncitor adormit în amiază pe asfaltul încins, fetițe îmbrăcate în hăinuțe de o mizerie sfâșietoare, student proptit de pervazul ferestrei, grădină în amurg, galerie de mănăstire unde dau târcoale liliecii, joacă de copii, mica oarbă ce pipăie zidurile reci, luntre goală ce lunecă-n jos pe canalul negru…Hristos umple totul și se face simțit mai ales în mod neașteptat, paradoxal, subit.Există o stranie afinitate între Hristos și oamenii ori locurile smerite, nițel ciudate, unde-I place să irupă și să se facă în parte simțit. Astfel de locuri și de situații privilegiate se dezvăluie mai ales ochiului neprevenit, neopacizat și neîngrădit de prejudecăți și temeri ale poetului. Forța harică, ascunsă, care sălășluiește în asemenea locuri, clipe și situații neglorioase, a fost sesizată de poetul Trakl și de cântărețul-poet Brassens. Îi place lui Hristos să se facă presimțit copiilor și poeților. Pe noi nu trebuie să ne smintească defel această paradoxie a Domnului, care întotdeauna s-a manifestat, în timpul vieții sale pământești mai ales, în mod cu totul altul decât acel presupus de logica noastră omenească atât de strâmtă și de aristotelică”. (în N. Steinhardt, Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, Polirom, 2009, pp.157-159