De ce cărțile Simonei Popescu sunt percepute atât de prietenos de tinerii (și capricioșii) cititori? Mai întâi, pentru că ea nu cochetează. Nu face didactică populistă. Dar și pentru că îi tratează cu seriozitate pe adolescenți, le recunoaște dreptul de a riposta, de a se simți maturi și (mai ales) independenți, etalând (i)responsabilitatea foarte specială a celui care vrea să ia decizii și să privească lumea cu ochii proprii. Și, mai ales, deoarece, spune poeta: „despre mine aș fi vrut să scriu, da, despre tine…”
Într-un timp (și într-o societate) care consumă poezie doar de sărbători, când librăriile își epuizează numai stocurile literaturii de consum, reeditarea unor volume de poeme e un fenomen cultural notoriu. Este chiar uimitor că o carte de poezie contemporană, scrisă și editată într-un context anume, cu un public solicitant foarte concret, este reeditată (deci și solicitată) peste un timp (recte: într-un alt timp și în alte condiții). Facem o precizare necesară: Prima ediție a volumului Juventus a apărut în 1994, a doua (intitulată Juventus și alte poeme), peste zece ani, iar a treia – la două decenii de la a doua și la trei de la prima ediție. Precizăm, în context, că autoarea, Simona Popescu, mai are un bestseller, reeditat în câteva rânduri, dar acolo e vorba de un roman: Exuvii. Bineînțeles că vom privi aceste cărți într-o legătură strânsă, având în vedere același destinatar, în principiu, dar vom remarca această diferență de percepție: un roman este, indiscutabil, mai solicitat pe piață decât o carte de poezie. De altfel, nu putem să ignorăm și această convingere a cititorului Simonei Popescu, expusă de Svetlana Cârstean: „toate cărțile ei vin din Juventus” și „toate cărțile ei se întorc la Juventus, ca la bază”.
Așadar: „Aş fi vrut să scriu despre vârstele de atâtea feluri prin care-am trecut până acum, fără să-mi dau seama, despre cele ce ne-apropie sau ne despart de ceea ce suntem, de ceea ce rămânem cu adevărat; despre neputinţă de a vorbi despre tine însuţi ca despre o fiinţă unitară, despre oroarea
că-n orice timp prezent nu eşti, de fapt, decât un intermediar, un precursor; despre dezgustătoarea idee că vei ajunge odată să fii propria ta bunică, mătuşă şi tanti, supravieţuind copiilor şi gloatei de tineri ce-ai fost, despre căderea în forma lăbărţată a «fiarei bătrâne»; despre încăpăţânarea cu care mergi împotriva valului ştiind că, oricum, te-aşteaptă cristalizarea: în mamă, funcţionar, lucrătoare sau trântor al uneia din diviziunile sociale ale muncii, producător şi donator, rudă a cuiva care nici nu există încă…; despre umilinţa de a nu şti cine eşti şi ce vei fi şi despre groaza că ai putea şti ce eşti şi ce vei fi şi până când îţi e dat a trăi”. Aproape că am epuizat argumentele interesului tinerilor pentru această carte: cine li s-a mai adresat atât de simplu și convingător?
Dar nu e numai asta. Sfinxul tuturor maturilor, care cred că le știu pe toate e nimic în fața linxului rebel și independent: „Eşti nubil şi inutil. Ca un linx privindu-se-n oglindă, stând la pândă. Te uiţi la tine şi parcă ţi-e mai bine: sunteţi doi, puterea creşte… […] Se petrece ceva de neînţeles şi nu ştii cine-i de vină. Eşti obosit. Nu mai poţi. Curgi în Himeria. Te-ntorci întreg şi mut şi-ţi vine să cânţi la trompetă, să loveşti uşor un trianglu, să gâfâi pe-o bicicletă, să-noţi pe sub apă cu ochi deschişi, să dispari într-un nor sclipicios.Te recunoşti?” Lovitura de grație e consubstanțializarea, contopirea totală cu gândurile adolescentului, într-un lucid exercițiu de memorie, poetul amintindu-și vârsta de linx îndărătnic și autonom. Discursul e onest, fără menajamente, fără complimente fățarnice și fără manipulare: „Despre cinismul tău de apaş, despre violenţa ta neputincioasă, despre tine blegule şi fraierule, umbră fremătătoare, despre tine fecioara păcătoasă, neruşinată, june viclean cu pielea fierbinte, fătălău nehotărât cu păr lung de aur, tocilarule, bărbătuş delicat, despre tine pisicuţă-prostuţă, despre tine mironosiţo, despre tine hard-istule cu suflet de hulub, despre tine băiatule fată c-un cercel lucind în ureche, despre tine fără pereche, despre tine adolescent evanescent, despre puterea ta, despre ticăloşia ta dar mai ales despre profunzimea chinuitoare şi limpede cu care nu te vei mai întâlni niciodată”.
Catalogată drept o carte-manifest a(l) generației poetice din care face parte autoarea, ea este și un mesaj al tinerilor dintotdeauna. Venind de la prima generație liberă a istoriei contemporane a României, cartea e și un manifest al libertății. Dacă numai cu o promoție mai devreme, optzeciștii mai făceau parte din cei care trebuiau să-și stoarcă, metodic, cehovian, sclavul din ei, atunci nouăzeciștii – ca poeți – s-au născut liberi. Ei au beneficiat de libertate (de toate libertățile!) și au proliferat starea de libertate, care, pe terenul artei, nu poate fi decât absolută, necondiționată, până la anarhie, altfel, nu îi simți gustul și nu vei aprecia limitele responsabilității proprii.
De altfel, de vreme ce am pomenit de optzeciști (primii dintre „maturi” care au apreciat-o pe autoare), Simonei Popescu îi aparțin niște frumoase amintiri despre Alexandru Mușina, mărturisite într-un interviu pentru revista Contrafort: „Ne-a ochit Muşina. Ne-a băgat în cap că suntem extraordinari. Poate dacă nu ne băga el în cap chestia asta, n-am fi avut curaj de nimic, s-ar fi ales praful de noi în lumea sinistră în care trăiam. Ne-a dus la el acasă, ne-a dat să citim poezie americană, pe Hugo Friedrich, pe optzecişti (la 18 ani îi citisem cam pe toţi). […] Nu eram supuşi, îl contraziceam dacă era cazul. Nu se supăra, nici noi nu eram obraznici. Am citit atunci de-am stins. Şi câte două cărţi pe zi (zi-noapte). Nu scriam cine ştie ce pe vremea aia, nu dădeam doi bani pe ce scriam”.
Asta e deja istorie – continuată în același interviu – a unei echipe, a unei promoții remarcabile (Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea…): „Parcă a scris unul dintre băieţi, poate Caius, un textuleţ în care spunea o chestie de genul: «maşscrismul – ca şi cum m-aş scrie». Noi am fi fost «maşscrişti». Acum are rezonanţe textualiste, dar atunci accentul cădea pe scrâşnirea cuvântului, pe atitudinea noastră de „(maş)scrâşnitori”, de subversivi – şi cred că eram subversivi, ne plăcea să deranjăm, băieţii au şi fost luaţi în vizor de Securitate, eu şi Caius am fost picaţi de cenzură când a fost să intrăm într-o antologie (un fel de caiete colective, singura şansă să debutezi pe la sfârşitul anilor ’80), deşi câştigasem concursul de debut cu un juriu alcătuit din scriitori serioşi, critici literari demni de tot respectul. Nu eram simpatizaţi de colegii noştri de generaţie, eram antipatici, îi detestam pe mediocri”.
Poezia aceasta care îmbină (influență optzecistă, deh) referințele livrești cu notația lipsită de metafore a fost remarcată de critici atenți, precum Livius Ciocârlie, iar volumul Juventus e apreciat de Ion Pop ca unul care „echivalează cu un manifest generaţionist pasionat, de factură neoavangardistă, respingând îmbătrânirea, «haita matură», în favoarea «imaturităţii», cu consecinţe în limbajul multistratificat: mai multe voci se întretaie şi îşi răspund, reziduuri de sloganuri ale istoriei recente, cu pasaje de pastişă şi parodie, citate, aluzii livreşti, un întreg arsenal al intertextualităţii mânuit cu o remarcabilă dexteritate”.
Autocunoașterea, pe care o solicita inscripția de pe frontonul templului din Delphi, este definitorie pentru poetă (recte: pentru generația pe care o reprezintă): „Așa-i! – Omul e un stat celular./ Organizarea lui internă se tot schimbă:/ sunt revoluțiile sunt transformările/ piscurile progresului și fosforescența falimentului/ libertatea și sclavia/ ordinea micile tulburări anarhia./ EU sunt un stat cevernicol/ ochii s-au obișnuit fără culori/ fără gust papilele/ ordinea externă m-a terminat/ doar psiheea pâlpâie ca-ntr-o peșteră Cocujo –/ licuriciul din lume cel mai luminat –/ nu știu nimic să spun/ nu pot să mă adun / și inima și creierul îmi sunt/ străine./ Cine știe cine poate/ să-mi povestească despre mine?/ Cine poate să-nșire ca mărgelele pe ață/ fără să se încurce fără să greșească/ îi dau jumătate din viață” (Matrioșkă). Iar autocunoașterea nu e un scop în sine, un vis ascuns, or, contemplația conduce la ideea rebelă de levitație, de zbor, de evadare din „realism”, de rupere din contingent: „aș fi vrut să mă desprind și să zbor/ ca un personaj din Chagall/ deasupra ierbii deasupra caselor de jucărie deasupra/ atâtor pete lucioase deasupra tufelor de tamarix deasupra larvelor/ exuviilor musculițelor deasupra Matrioșkăi cu multe capete și/ multe burți deasupra luptei dintre lișiță și cioară”.
Aș mai cita/ comenta un poem intitulat Fără vârstă, care, în faza inițială – prin exercițiul plastic-pictural al enumerării – ni-i readuce în față deopotrivă pe Borges (cel din Aleph), pe Minulescu, Voronca, Gellu Naum, Dimov sau Cărtărescu (dar tot așa își începe monologul foarte tânăra Nina Zarecinaia din Pescărușul lui Cehov): „sori asteroizi galaxii pulberi și raze/ cutii pălării/ cascade oceane lave fierbinți/ steaguri baloane președinți/ animale imaginare mașini zburătoare/ lipitori ghețari monumente/ roz de flamingo o sferă de mentă și una de mosc/ trei curcubee prin care trec/ lângă un copac o frăguță ascunsă pe care/ limba cărnoasă o strivește/ mi-e bine și-alunec/ spre o nouă inflorescență imaginară”… Iar în concluzie, toate explodează în interior, în firescul exercițiu de introspecție: „sunt de o mie de feluri/ nu-mi știu destinul/ doar zgomotul minții mele (a reține imaginea! – mvc)/ nesfârșitele derulări de imagini/ mă-nvârt în jurul meu ca un titirez/ sunt trează deci visez (sic! – mvc)/ cine singur rămânând nu se sperie de sine?/ cine?/ pe vreme când te-ai fi/ aruncat de pe casă/ pentru vreo idee de-a ta”…
Dar, dacă aș alege un poem – unul singur – care să o reprezinte, acesta ar fi Elice (lipsea în prima ediție a cărţii). Un manifest al Adolescenței, al celor cui i se dedică, al celor cui poeta le devine portavoce: „Eu am venit pe lume/ ca să nu înţeleg nimic/ şi să încurc pe alţii/ pe mama mea de exemplu/ am venit pe lume ca să port ochelari/ şi ochelari nu port/ şi astfel să confund bărbaţii cu femeile/ şi astfel o să-mi placă fetele tunse scurt/ în jurul meu culori în mişcare lumini/ depărtări prăfuite ceţoase/ străluciri fără contur/ am o faţă tânără/ şi una bătrână/ şi unii o ştiu pe una/ şi alţii pe cealaltă/ şi nimeni pe amândouă/ […] / am venit eu pe lume ca să-mi fie/ foame sete somn cald şi frig/ şi să simt şi să spun în atâtea feluri/ să caut soluţii lene să-mi fie/ să aştept să nu am răbdare/ stau pe un scaun cu perniţă/ ca o pasăre pe-o creangă/ (o pasăre fără glas)/ cerul albastru/ gust de zgură în gură/ cumplita linişte/ şi o elice în creieri”.
Atunci când vorbim despre segmentarea istoriei literaturii în „generații” sau „promoții”, prea mult ne batem capul de aceşti termeni, mai puțin concentrându-ne pe secvențele concrete, fie şi indefinibile, uneori, ale istoriei. Pe grupuri și pe individualități, care contribuie într-un mod special (și cumva atemporal) la evoluția literaturii, a paradigmelor sale, Simona Popescu și colegii săi de promoție (iar încă și mai îngust: Grupul de la Brașov) fac figură aparte în acest peisaj și, absolut remarcabil, conexiunile cu reprezentanții altor generații (de la Gellu Naum – un subiect demn de un studiu separat – la Gheorghe Crăciun – un alt subiect interesant) pun în lumină fațetele cele mai delicat lucrate ale diamantului poeziei dintotdeauna.
Istoria adevărată a literaturii este istoria cărţilor.
Simona Popescu, Juventus, Casa de pariuri literare, 2024