„Asta e o religie. Voodoo şi farmece. Aş vrea să cred în ea, în creme, loţiuni regeneratoare, unguente transparente în flacoane lucitoare ca de gumă arabică. Aş folosi orice […] ca să stăvilesc pic-pic-ul timpului, să rămân, mai mult sau mai puţin, aşa cum sunt”, îşi spune, la un moment dat, Elaine Risley, protagonista romanului Ochi-de-pisică al lui Margaret Atwood, apărut în Canada, în 1988.
Numai că Elaine, o pictoriţă de oarecare notorietate, revenită în Toronto, oraşul natal, după o îndelungată absenţă, pentru vernisajul unei expoziţii retrospective, ştie, aşa cum şi mai bine ştie însăşi Margaret Atwood, că singura salvare în faţa efectelor necruţătoare ale timpului poate fi descoperită doar prin intermediul artei şi al mecanismelor subtile ale memoriei. De care se vor folosi amândouă, atât Elaine, pentru a exorciza trecutul şi a reuşi să se împace cu sine şi să se descopere, la aproape cincizeci de ani, aşa cum e în realitate, cât şi Atwood, pentru a demonstra, dincolo de posibilitatea existenţei unei noi abordări a temei timpului în romanul contemporan, şi multiplele valenţe pe care le are – ori le poate dobândi – consacratul bildungsroman; mai cu seamă dacă personajul central este unul feminin. Un personaj feminin care, în acest caz, se dovedeşte a fi doar aparent fericit în faţa momentului de apogeu al carierei artistice, dar care, în realitate, nu a reuşit încă să treacă peste întâmplările petrecute în urmă cu câteva decenii, în copilăria din suburbiile oraşului Toronto. Căci Elaine nu poate scăpa nici o clipă de amintirea prietenei sale din acei ani, Cordelia, cea care, asumându-şi, fără ca nimeni să-i fi cerut acest lucru, rolul de a o „îndrepta” pe fragila Elaine şi de a o „îmbunătăţi” în toate, reuşeşete să manifeste mereu o neaşteptată cruzime şi să pună la cale nenumărate (mai mici sau mai mari) răutăţi gratuite. Tocmai de aceea, ca şi cum ar resimţi încă această malefică influenţă, după ani de zile, pictoriţa nu încetează să se întrebe, în peregrinările sale prin Toronto: „Dacă m-aş întâlni cu Cordelia, ce i-aş spune despre mine? Adevărul, sau ceva ce m-ar avantaja? Probabil că a doua variantă, încă mai simt nevoia asta.” Pe bună dreptate, critica literară nu a ezitat să afirme că puţini romancieri, după Graham Greene sau William Golding, au reuşit să surprindă cu atâta forţă şi, deopotrivă, sensibilitate, complicatele relaţii dintre copii, precum şi incredibila capacitate a copiilor de a se chinui, uneori, unii pe ceilalţi. Mai precis, a fetiţelor, căci, după cum scrie Margaret Atwood în Ochi-de-pisică, „fetiţele sunt mici şi drăguţe numai pentru adulţi. Una faţă de alta nu sunt drăguţe, sunt de mărime naturală.”
Raportându-se permanent la complicatele relaţii stabilite între trecut şi prezent, scriitoarea canadiană modifică, la început într-un mod abia perceptibil, apoi din ce în ce mai evident, însăşi structura tradiţională de Bildungsroman, privilegiind o perspectivă accentuat feminină – dar nu şi obligatoriu feministă, după cum va sublinia nu o dată Margaret Atwood – în sensul că nu se foloseşte (nici măcar aparent) de consacratul model linear şi cronologic, de natură a simboliza, în final, despărţirea personajului de trecut, în sensul de atingere a pragului adevăratei maturităţi. Dimpotrivă, în Ochi-de-pisică (roman minunat tradus în limba română – asemenea tuturor cărților pe care, de-a lungul anilor, le-a tălmăcit – de regretatul anglist și profesor clujean Virgil Stanciu!), cititorul va avea în faţă o structură circulară, evidenţiind întoarcerea protagonistei tocmai la locurile unde s-au petrecut scene marcante ale copilăriei sale – unele dintre ele terifiante – într-un efort simbolic de a restabili legătura, fie ea şi una doar imaginară, cu personajele care i-au marcat anii de formare, între acestea, desigur, mai cu seamă Cordelia. Iar dacă, de exemplu, în Portret al artistului în tinereţe, James Joyce îşi va face personajul, pe Stephen Dedalus, să părăsească absolut tot ce ţinea de trecut (de la propria familie, casă şi până la Irlanda însăşi) în încercarea de a se afirma ca individualitate pe de-a-ntregul independentă, Atwood alege o cale şi o soluţie diametral opuse, Elaine înţelegând, finalmente, ce trebuie să întreprindă pentru a se elibera cu adevărat: şi anume, să se întoarcă acasă, să-şi amintească tot trecutul, să se împace cu acesta şi să-l păstreze pentru totdeauna în memorie, chiar dacă îi revine obsedant în memorie celebra replică din Macbeth: „My way of life/ Is fall’n into the sere and yellow leaf.” Pe de altă parte, autoarea alege să se îndepărteze, la fel de conştient, şi de alte modele literare consacrate, cum sunt, de exemplu, cele reprezentate de drumul descoperirii de sine din Jane Eyre de Charlotte Brontë sau din The Awakening de Kate Chopin, căci, în Ochi-de-pisică nu există nici un personaj masculin care să împlinească nevoia protagonistei de căldură umană sau de sprijin emoţional în momentele decisive: rememorarea vieţii sale de până atunci o face pe Elaine să înţeleagă că, în fond, singurul sprijin pe care-l poate găsi (dacă e să-l găsească) e doar în ea însăşi.
Alegând să aducă în discuţie memoria şi importanţa trecutului pentru personajul feminin principal, Atwood se dovedeşte a se încadra perfect într-o tendinţă esenţială a prozei contemporane, reprezentată mai cu seamă de o serie de autoare afro-americane, cum sunt Toni Morrison, Alice Walker sau Gayl Jones. Nu întâmplător, tocmai de aceea, Elaine se identifică, în momentele cele mai importante ale naraţiunii, cu reprezentanţii unor grupuri minoritare din Canada, mai cu seamă atunci când este confruntată cu presiunile exercitate asupra ei de standardele societăţii din care face parte şi care o califică, aprioric, drept o fetiţă albă, de religie creştină şi aparţinând clasei de mijloc. Iar sensibila Elaine, deşi se simte apropiată doar de tânărul indian Banerji, fost student al tatălui său, sau de doamna Finestein, vecina de origine evreiască pentru care nutreşte o reală afecţiune, va încerca, fără să-şi dorească însă nici o clipă cu adevărat acest lucru, să se integreze în mica societate a prietenelor sale, Carol, Grace şi Cordelia – care, întotdeauna, îi impun un model de comportament diferit de acela pe care ea însăşi îl consideră potrivit. Aşa va ajunge Elaine să meargă săptămânal la biserică împreună cu familia lui Grace, iar apoi să urmeze chiar şi plictisitoarele cursuri ale şcolii de duminică. Şi tot aşa va deveni expertă în cataloagele de modă şi în jocurile inventate de prietenele ei. Prietene care decid, însă, la un moment dat, sub îndrumarea Cordeliei, s-o schimbe pe Elaine, s-o îmbunătăţească, criticând la tot pasul modul în care vorbeşte, râde sau păşeşte aceasta. Iar mica victimă inocentă ajunge chiar să nu mai ştie cum trebuie să se poarte şi să răspundă, iar în cele din urmă, e aproape incapabilă să-şi mai dea seama cine este cu adevărat.
Totul culminează cu scena în care fetiţa e la un pas de moarte, după o coborâre deloc întâmplătoare, sub privirile atente ale Cordeliei, într-o râpă de la marginea oraşului. Din clipa aceea, totul se schimbă, căci Elaine înţelege, deodată, că eşti ceea ce alţii vor să facă din tine doar atâta timp cât accepţi modelul lor de comportament. Şi că poţi fi victima celorlalţi – fie ei chiar prieteni sau, cine ştie, mai ales prieteni (sau „prieteni”) – doar atâta vreme cât le dai voie să te victimizeze. Iar Elaine nu mai acceptă nici să fie victimă, şi nici să se conformeze unor norme în care nu crede şi pe care i le stabiliseră alţii, de aici despărţirea, ruptura profundă de cea mai apropiată fiinţă, Cordelia. Legăturile dintre ele vor fi reluate, însă, după un timp, numai că acum raportul de forţe se inversează, Elaine fiind cea care domină şi care, nu o dată, reuşeşte chiar şi să rănească prin remarcile dure pe care le face. Cele două se vor întâlni, apoi, pe parcursul anilor ce vin, iar Elaine va înţelege, în cele din urmă, adevărul: în copilărie, Cordelia se purtase aşa cu ea doar pentru a-şi ascunde propria nefericire şi permanenta neîmplinire, doar pentru a simţi deliciul de a pune pe cineva în inferioritate şi de a umili, aşa cum şi ea era umilită acasă. Printr-un soi de ciudat efect al oglinzii, Cordelia acţiona, astfel, împotriva lui Elaine, ca şi cum ar fi luptat pentru propria ei salvare. Iar Elaine va reuşi să exorcizeze toate aceste amintiri ale trecutului descoperind, după ani de zile, în podul casei, printre alte lucruri nefolositoare, bila de sticlă ochi de pisică la care ţinea atât de mult în copilărie şi care reprezenta lumea ei, minunata ei lume personală şi extrem de secretă, şi bine păzită, bila fiind unicul secret în faţa ochilor necruţători ai Cordeliei. Nu întâmplător, unul dintre tablourile ce vor fi expuse în cadrul expoziţiei retrospective e intitulat chiar Ochi-de-pisică, o încercare de autoportret, dar, deopotrivă, o tentativă de a prinde, în acelaşi impuls creator, întreaga atmosferă a anilor copilăriei. Desigur, autoportretul acesta în sine reprezintă încă o victorie a lui Elaine, abia după definitivarea lui ea reuşind să uite vechea teamă de propria imagine reflectată în ochii celor din jur, dar şi în oglinzi. Şi, cu toate astea, nimic nu dispare cu totul, căci şi după atâţia ani, tot Cordelia rămâne figura care o bântuie pe Elaine, până şi cu câteva minute înainte de vernisajul expoziţiei, transformându-se, astfel, într-o veritabilă imagine a dublului, tinzând să întruchipeze, pentru Elaine, înseși temerile sale cele mai profunde, îndoielile cele mai ascunse, dorinţa irepresibilă de a fi iubită.
Arta indiscutabilă pe care o demonstrează din nou Margaret Atwood în acest roman constă, aşadar, în detaliile surprinse într-un mod remarcabil şi neaşteptat, în capacitatea de a transforma orice element aparent obişnuit în posibil declanşator al unui coşmar, în capacitatea de a surprinde singurătatea umană în mijlocul unui mare oraş, incredibilul sentiment al pierderii care pare a o copleşi pe Elaine, în unele momente ale şederii sale la Toronto. Ochi-de-pisică pare, astfel, a deveni, în acest fel, privit în ansamblu, nu neapărat o retrospectivă a vieţii lui Elaine Risley, aşa cum e expoziţia sa de pictură, ci mai degrabă un inedit adagio la un celebru titlu al lui Thomas Wolfe, You Can’t Go Home Again. Căci Elaine a reuşit nu numai să se întoarcă acasă, în toate sensurile posibile, ci şi să afle, la capătul acestui anevoios drum, cine e cu adevărat.
Margaret Atwood, Ochi-de-pisică.
Traducere și note de Virgil Stanciu, Bucureşti, Editura Art, 2022