Fenomenologii ne spun că realitatea este o iluzie, câtă vreme ea se oferă prin ascundere, iar noi nu știm să o scoatem din codul ei, prin urmare, nu știm nici să o înțelegem. Dar cum putem accede la realitate? Cum o putem cunoaște? Simțurile nu ne sunt suficiente, mai e nevoie de o minte care să înțeleagă. Iar, ca să înțeleagă, e necesar ca mintea să gândească.
Gândirea lui Wilfred Bion, istoric (Oxford), medic (University College London) și, în cele din urmă, psihanalist, apare pe fondul teoretic al vremurilor, în care fenomenologia psihanalitică a teoriei „relației de obiect” (M. Klein) domină scena. Klein nu îl neagă pe Freud, ci, cu ajutorul lui, ajunge la revelarea unei alte imagini a funcționării psihicului inconștient. Bion a fost preocupat de funcționarea gândirii, iar teoria pe care o lasă în urmă are valoarea excelenței. Conform lui Bion, în baza unei înnăscute nevoi de cunoaștere și datorită acumulării de percepții, senzații și experiențe încă de la naștere, gândul se transformă, încetul cu încetul, într-o mașină de gândire. Acesta este punctul de plecare a teoriei pe care o va dezvolta, folosindu-și experiența acumulată în lucrul cu pacienți psihotici spitalizați, decompensați ca urmare a participării la Cel de-al Doilea Război Mondial. Dar cum ia naștere gândul și ce este el?
Bion își inserează teoria în falia pe care-o iscă prin denunțarea paradigmei care a închis în interiorul ei toată gândirea europeană și care a ajuns să fie luată drept unic reper. Spune Bion că filozofia, plecând de la Platon și Aristotel – pe linia Frege, Russell, Wittgenstein și incluzând marea cotitură prin Kant – se identifică cu modul de gândire european, iar această tradiție are în centrul ei rațiunea și logica drept cale fundamentală de cunoaștere. Și că, astfel, filozofii formați în această paradigmă nu pot deține o experiență intimă a „proceselor perturbate” ale gândirii, așa cum o deține psihanalistul, pentru că obiectul lor de studiu nu este gândirea perturbată. Cu alte cuvinte, filozofii nu cunosc mecanismele gândirii perturbate, pentru că exclud din câmpul interogației o realitate care nu face parte din aria lor de interes. Iar asta este o critică pe care o face la adresa filozofiei.
Bion aduce o critică și la adresa psihiatriei, care se interesează doar de simptom, în baza căruia inventează vocabularul diagnostic, psihiatria nefiind nici ea interesată de mecanismele gândirii perturbate, ci, recunoscând-o ca realitate, se interesează doar de forma ei. În această falie pe care o iscă între modul de operare al filozofiei și cel al psihiatriei, Bion își înscrie propria teorie, care este una fundată pe procesele perturbate ale gândirii asociate practicii clinice psihanalitice, cu accent pe trăirea experienței emoționale direct legate de teoriile cunoașterii din filozofie. Filozofia, prin urmare, a scos din câmpul obiectelor cunoașterii funcționările mentale care ies din logică și rațiune. (Aș spune, în completarea lui Bion, că filozofia s-a raportat la cum ar trebui să fim ca să gândim rațional, și nu la cum suntem. Oare nu putem privi filozofia drept mișcare a minții ce gândește în limitele rațiunii care întemeiază logica, pentru a obține o logică aptă să întemeieze rațiunea? Rațiune pură, știm deja de la Freud încoace – inexistența spiritului pur, contaminat cu conținuturile masive ale inconștientului – nu poate exista. Prin urmare, nici logică pură.)
O gândire perturbată nu este, neapărat, una patologică, ci doar una deviată de la ceea ce se consideră a fi norma. Prin urmare, nu putem vorbi despre un etalon al sănătății psihice – sănătatea fiind o formă de organizare a minții – căci boala este nimic altceva decât o altă formă de organizare a minții. Raportat la normă, putem spune că acesta este patologicul, dar raportat la o altă formă de organizare a minții, ea nu este nimic altceva decât o altă formă de organizare a minții. Și dacă este altfel organizată, legile biologiei ne învață că acesta nu este un fapt întâmplător, survenit din nimic și, prin urmare, lipsit de sens, ci că el, dimpotrivă, slujește vieții. Așadar, dacă o minte se organizează în alt fel este pentru că există un scop, iar acela nu poate fi altul decât unul conform nevoilor vieții. Boala psihică este, în această accepțiune, o adaptare la viață care depășește norma.
Bion enunță explicit limitele filozofiei în privința valorii de adevăr a unora dintre enunțurile ei: „În metodologia psihanalitică, criteriul valabilității unui conținut nu poate fi acela dacă este corect sau greșit, dacă e coerent sau verificabil, ci acela dacă promovează sau nu dezvoltarea.” (s.m., I.S.) Și, l-am putea contrazice? Ceea ce enunță Bion este perfect congruent cu pulsiunile de viață, cu ceea ce, biologic, împinge viața spre „a fi”, oricare-ar fi căile pe care o face. Iar viața își are căile ei, nu totalmente cunoscute, dar ale căror consecințe pot fi verificate în clinica psihanalitică. Ele, consecințele, sunt certe – doar există atâția bolnavi ridicați din boală prin psihoterapie și fără mijloace psihiatrice – chiar dacă nu avem acces la cunoașterea tuturor mecanismelor și proceselor dezvoltării și tulburărilor psihice.
Teoria nașterii „aparatului de gândit gânduri” a lui Bion este atât de frumoasă, încât încerc s-o rezum aici. Ea se referă la perioada de vârstă cuprinsă între 0 și 3 luni și pleacă de la teoria „relației de obiect” a lui Melanie Klein, „obiect(e)” pentru că bebelușul, încă neavând conștiința faptului de a fi o persoană, ci doar pe aceea de a fi o existență (pentru că se simte viu, fără să știe încă ce și cine este acel viu), își resimte mama (și astfel ia naștere mecanismul de apărare numit „clivajul obiectului”) drept un sân (un obiect) „bun” atunci când îl hrănește, și drept un „sân rău” atunci când nu furnizează hrănirea la momentul când bebelușului începe să-i fie foame („sânul rău” devenind, astfel, un sân care frustrează – prima formă de frustrare cu care ne întâlnim). Creșterea psihologică a copilului este posibilă doar dacă mama („sânul”) are capacitatea de a se adapta la copil, ceea ce presupune capacitate de identificare cu copilul (a ști când îi e foame, frig, sete etc.), capacitate de identificare proiectivă (bebelușul își proiectează în „sân” angoasa de moarte și de dezintegrare deja experimentate la naștere), adică acea capacitate de a se identifica cu trăirile neplăcute ale copilului. Aici apare Bion, care vede mama ca un „conținător” a tot ceea ce bebelușul proiectează în ea, numind „conținut” acest proiectat al bebelușului.
Ce se întâmplă între mamă și bebeluș este un proces de proiecție a conținutului (a neprelucratului, a experiențelor senzoriale pe care bebelușul nu are capacitate mentală de a le prelucra) din mintea lui în mintea mamei (atunci când mama e resimțită ca un „sân bun”), mama urmând a conține și prelucra „conținutul”, pe care îl re-proiectează în mintea bebelușului, „digerat” într-o formă ce a căpătat sens (înțelegere) și care să poată fi introiectată ca experiență cu sens. Asta presupune ca mama să fi înțeles rațional ceea ce copilul a trimis în ea. Bion a numit acest încă-neprelucrat mental al bebelușului „elemente beta”, iar conținutul prelucrat în sens de către mamă l-a numit „elemente alfa”. Astfel, ia naștere „funcția alfa” a mamei, funcție de prelucrare mentală dătătoare de sens inteligibil tuturor senzațiilor, percepțiilor bebelușului lipsit de înțelegerea rațională a celor pe care le trăiește.
Totul ține de o funcționare completamente inconștientă, dar care necesită anumite competențe ale mamei. Pentru ca o mamă să aibă capacitate de „funcție alfa”, e necesar ca mintea ei să se afle într-o stare de receptivitate anume, apoi să dețină suficient spațiu mental intern capabil să primească și să conțină stările dezintegratoare și tot ce simte bebelușul, proiectat fantasmatic sub forma unor reverii. Capacitatea de reverie a mamei și cea de identificare proiectivă sunt cele care conferă mamei posibilitatea de a prelucra (adică a suporta în corp și a gândi până când înțelege) ceea ce bebelușul trimite în mintea și în corpul ei. Iar ceea ce trimite copilul sunt aspectele insuportabile ale sinelui arhaic. Mama procedează la o înțelegere a acestor mesaje, conferind sens proiecțiilor care pentru copil sunt lipsite de sens. Astfel, transformă așa numitele elemente beta în elemente alfa, pe care le reproiectează în copil. Ceea ce introiectează copilul este un mesaj cu sens. Adică „o matrice a înțelegerii”. Așadar, după ce mama înțelege experiența bebelușului, i-o returnează detoxifiată și gradual, într-un moment și într-un mod care copilului să îi poată fi folositoare. Aceasta este adaptarea mamei la copil, și ea nu ține doar de îngrijirile propriu-zise pe care e capabilă să le furnizeze corpului bebelușului.
O astfel de mamă, așadar, trebuie să fie una matură psihologic vorbind, adică separată mental, cu capacitate de reverie și de a visa, de a suporta în ea durerea, de a contempla, de a gândi, de a da sens și a transmite, adică toate cele care, în timp, construiesc în bebeluș spațiul său mental. Aceasta este „funcția alfa” și așa ia naștere „aparatul de gândit” gânduri, în jurul relației „conținător – conținut”, care este, după Bion, fundamentul debutului vieții mentale. Geneza gândului este desfășurarea acestui proces, iar apariția, pe această cale, a ulterioarelor gânduri forțează crearea aparatului care să le gestioneze. Și, mai spune Bion, calitatea relației „conținător – conținut” este cea care marchează evoluția gândurilor ca factor pozitiv sau negativ de creștere mentală. Cu cât o mamă este mai matură și are o capacitate mai mare de adaptare la copil, cu atât creșterea minții copilului este asigurată.
Când mama nu poate funcționa în rol de funcție alfa, legătura cu bebelușul este distructivă. Copilul va introiecta neintegratul mamei (lipsa de sens), care va produce confuzie și nu se va putea internaliza drept experiență cu sens. Astfel, ceea ce generează creșterea va coexista cu ceea ce generează disturbare, confuzie, iar mintea bebelușului se va structura mai mult sau mai puțin sănătos/patologic, pe continuumul de la dezintegrare la integrare, adică pe axa psihoză – sănătate (echilibrul mental). Cu cât mama e mai perturbată, cu atât copilul va fi mai disfuncțional. Iar capacitatea mamei de a funcționa drept conținător și în rol de funcție alfa ține și de relația cu tatăl, cu funcția paternă, care îi permite mamei să-și mențină o stare echilibrată a minții. Lapidar, concluzia – împotriva dualismului cartezian – este că gândirea se originează în… hrănire. Ce frumoasă aducere împreunare a psyche – soma! Și cum soma este, la începutul vieții, sinele, de aici până la conștiință nu mai e decât o sumă de pași. Ceea ce psihanaliza știe de mai bine de o sută de ani, a descoperit recent Damasio, pe cale științifică.
În orice teorie psihanalitică a minții ne-am plasa, toate se întrepătrund și arată cum se constituie mintea. Genetica nu are niciun cuvânt de spus, doar mediul (mama, tata). Și orice mamă (fie ea și tatăl care deține capacitate de funcționare maternă), reamintindu-și propria experiență cu bebelușul ei și citind aceste rânduri, simte că măcar ceva este adevărat.
Dacă în ceea ce privește a gândi omul, fenomenologia vine din afară, plonjând în „umilul” „fenomenului” ca atare, pentru a-și redirecționa traiectoria spre în sus, psihanaliza vine dinăuntru, dinspre mâlul existențial. Poate că doar împreună pot da seama de omul întreg. Ceea ce deține fenomenologia nu deține psihanaliza și invers. Se pot, oare, întâlni ele undeva?