După o secetă accentuată, când te gândeai ce bine era să mai vezi vreo piesă de teatru pusă-n scenă, cum a venit toamna, ba chiar și iarna, festivalurile, premierele și posibilitățile de a nu mai sta seara acasă au devenit nelimitate. „Oportunitățile” ar zice unii. Prefer posibilitățile. Sau poate chiar ocaziile.
Amintiri de la FNT
Teorema lui Pier Paolo Pasolini a prilejuit un spectacol interesant trupei de la Sibiu, în sistemul după, atât de des și de bine practicat pe scenele noastre de azi. Mă întreb dacă nu cumva regizorii, artiști conștienți de ei înșiși și de puterile lor, nu își spun, asemenea lui Magritte, că asta nu e chiar piesa autorului cutare. În cazul nostru, autorul italian. Și atunci, un anume Yann Verburgh preface scenariul filmului lui Pasolini, accentuând spre manifest tendințele – oricum, revoluționare – ale filmului. Povestea e simplă și explicită: în liniștea cam plictisită a unei familii burgheze dă buzna un străin, vizibil altfel, din altă lume. El le insuflă porniri care zăceau în ei pe neștiute, de preferință sexuale. Întrebarea colaterală: de ce sunt ăștia toți supărați pe viața burgheză? n-o pun. În fond, tânărul care îi pune la treabă cu sexul pe toți, mamă, fiică, ba și tată și, firește, pe servanta familiei, dând astfel naștere unui curent – nu de opinie – deși, poate, în adânc, nici ăsta nu lipsește. De altfel, spectacolul este prefațat de urletele deznădăjduite ale fetei familiei, în mod evident, gata revoltată înainte de sosirea străinului. Eugen Jebeleanu, regizorul care nu pare a ști că a fost și un poet cu același nume, preia provocarea și lucrează în modul în care spectacolul indică: „Vârsta recomandată: 16 ani.” O bună reclamă,. Al cărei efect ne rămâne, totuși, necunoscut. Trupa de la Sibiu, cea acreditată de câțiva ani, cu Adrian Matioc și Raluca Iani, dar completată cu Gyan Ros, Cendana Trifan, Antonia Dobocan, Radu Costea și Patrick Imbrescu, performează cu talent și dăruire, inclusiv în prea lungile pledoarii pentru egalitate, pentru, cum s-ar spune, „Zdrobiți orândueala cea crudă și nedreaptă, / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!” (Mihai Eminescu, Împărat și proletar), firește în alți termeni, dar cu același sens. Sau, dacă preferați, sensul acelor cuvântări poate fi rezumat de faimosul cântec Internaționala, pe care nu-l citează, totuși, textul piesei. Ei, și cine credeți dumneavoastră că se salvează din tot noroiul și nenorocirea în care, totuși, se scufundă fosta familie burgheză? Se salvează, înălțându-se la cer, firește, după un văl care mai ascunde sforile trase în sus, servanta exaltată social, dar și religios, încât ridicarea ei la cerurile scenei de la naționalul bucureștean unde s-a ținut spectacolul capătă, vorba altui poet moldovean „măreție de simbol”. Simbol al singurei clase aleasă de istorie să dicteze o nouă dreptate. Spectacolul e, dincolo de aceste politizări tardive, unul puternic, iar interpreta servantei venite de la țară, Raluca Iani, este, poate, pe bună dreptate, cea care se înalță. Din punct de vedere artistic, însă, ar mai fi și alți candidați la ridicarea, dacă nu la cerul Fecioarei Maria, măcar la cel al artei adevărate, presupunând că așa ceva există. Sau că mai există. Cât despre recomandarea de vârstă, la FNT-ul de anul trecut au mai fost și alte asemenea, în fond, avertismente. Dar: i-o fi întrebat/ controlat cineva pe tinerii care intrau la spectacole câți ani au? Și dacă da, cum ar fi sunat legitimarea lor și scoaterea lor din vreo sală de spectacol? Înțeleg că o recomandare nu e o lege, dar, parcă, totuși…
O tragedie veninoasă a prilejuit echipei lui Silviu Purcărete un spectacol, de data asta cu actorii Teatrului Național de la Iași, dar cu scenografia lui Dragoș Buhagiar și muzica lui Vasile Șirli. De la prima vedere, scenografia cu coloane înalte, cu spații de umbră și spații luminate în plin, ne-a reamintit de un alt spectacol, parcă tot de la Iași, de altădată, cu o piesă de Artaud, rescrisă de Shelley și Stendhal și tradusă de regretatul George Banu. Tragedia veninoasă, după Woman Beware Women de Thomas Middleton, tradusă, adaptată scenic și regizată de Silviu Purcărete e, până a se transforma în tragedie, asemănătoare prin licențiozitate cu povestirile lui Boccaccio. Un Boccaccio care, însă, evoluează pe alte căi. Actorii au făcut impresia uneori că prestează, pur și simplu, un serviciu, fie el și artistic. Dar, cum spunea cândva un ieșean, „pe total a ieșit bine”, spectacolul a prins la un public dispus să asiste la mișelia cu care este sedusă o tânără fată dispusă mai degrabă să se căsătorească, decât să se prostitueze, singura sa avere fiind cinstea, adică virginitatea. Și aici, tot 16 ani e vârsta recomandată (?). Asta ca să ne dăm seama de ce mare diferență de informație desparte generațiile care recomandă de acelea cărora li se recomandă. Acestea din urmă, se spune, cred, pe bună dreptate, că ar putea da lecții scriitorilor de recomandări pentru vârstele la care se poate accesa un spectacol. Lumea se schimbă, doamnelor și domnilor recomandatori(sic!).
Neînțelegerea lui Albert Camus e tot o tragedie, dar mult mai liniară decât cea veninoasă preluată de Silviu Purcărete pentru Iași. Spectacolul cu această piesă a beneficiat de experiența și talentul unor actori de la Teatrul Național „Radu Stanca” de la Sibiu, în principal aș zice, ale nucleului Marius Turdeanu, Raluca Iani și (inefabilul) Pali Vecsei, acesta din urmă se pare specializat în rolurile tăcute și aparent încremenite, de purtător de ghinion. Regia lui Bobi Pricop se silește să mai schimbe din simplitatea liniei dramatice. Și, deși nu împărtășim convingerea sa că piesa lui Albert Camus ar fi „una dintre piesele fundamentale ale secolului XX”, nu putem ignora faptul că spectacolul a fost unul care și-a ținut spectatorii în frâul unei atenții concentrate, pentru a le provoca un binemeritat catharsis la finalul tragic. Nu putem să nu recunoaștem, însă, că, finalmente, actorii sunt cei care au salvat această creație minoră a marelui scriitor francez. Căci, Diana Văcaru-Lazăr, în rolul mamei asasine din greșeală, și Cendana Trifan, au făcut față celor trei actori experimentați pe care i-am citat admirativ mai sus.
Ediția nr. 34 a Festivalului Național de Teatru va fi fost un succes, așa cum se spune că e, de fiecare dată. O mulțime de spectacole demne de a fi văzute, cât și altele, poate, mai puțin semnificative pentru starea teatrului nostru de azi, plus lansări de cărți, comemorări și amintiri au alcătuit, totuși, un peisaj artistic de bună ținută culturală.
Premiere
Romeo și Julieta la Bulandra-Icoanei/ sala Toma Caragiu
Într-o seară ploioasă și rece, un nou Romeo și Julieta de William Shakesperare, în traducerea lui Eugen Gyemant și regia aceluiași, e tocmai ce trebuie. Tragedia shakespeariană a luat de mai multe ori trasee nebănuite, prin accentuarea violenței dintre cele două familii rivale, Montagu și Capulet, ale căror nume sunt pronunțate de data asta cu o marcată pronunție engleză. Fie. Presupun că mai toată lumea știe despre ce este vorba, deci nu voi povesti piesa. Dar nu voi putea ignora faptul că unele dintre cele mai bine lucrate scene au fost acelea ale luptelor, poate puțin prea prelungite, dintre cele două găști, un fel de bande de cartier de azi, din gura cărora ies, totuși, cuvintele de-atunci, din acel secol îndepărtat. Din actualizările traducătorului-regizor, am reținut: „dar ce, suntem la o adunare de locatari”, sau pronunțarea cuvântului „dividende”. Dar, poate, cel mai șocant lucru este pumnalul care a poposit, cu ajutorul scenografiei (Nina Brumușilă) și a costumelor (Maria Miu) unde altundeva decât la jartiera Julietei (în seara respectivă o foarte decisă și cam șefă a situației Ilinca Neacșu), dar și la aceea a doicii (admirabil și nuanțat dezlănțuita Anca Sigartău). E drept, bătăliile le purtau mai mult Tybalt (Matei Constantin), Mercuțio (Vlas Ionuț Popescu), Benvolio (Iosif Paștina), Balthasar (Ștefan Radu), Gregory (Cătălin Vâlcu) și Sampson (Filip Popescu) și o făceau cu multă aplicație, ceilalți, cum ar fi Capulet (Gheorghe Ifrim), Ducele Veronei (Radu Amzulescu) și mai ales Lorenzo (Cornel Scripcaru, admirabil, convingător în rol) propovăduiesc pacea, iar Romeo (un foarte grațios și delicat și nuanțat Tiberius Zavelea), sunt agenții păcii și liniștii. Mihai Bisericanu, în rolul Paris, pretendentul la mâna Julietei acceptat de familie, dar nu și de ea, face figura unui afacerist oarecare din zilele noastre, cu servieta diplomat agățată de umăr, personaj mai mult vesel decât trist, finalmente însă schimbând de semn (cum se spune în aritmetică). Scena balconului se joacă în sala oricum în pantă ascendentă, iar morții rămân în picioare, așa cum se mai poate vedea și-n alte spectacole, chiar în scenele cele mai funerare. Îl reții ca pe un pivot bine plasat și asimilat parcă pe dinăuntru pe Lorenzo, în interpretarea lui Cornel Scripcaru, actor de cinci stele, dacă-mi pot permite să-l clasific atât de administrativ. Dar cum jucătorii de fotbal au prețuri exprimate în euro, de ce să nu-i aplicăm și unui artist adevărat clasamentul cu stele?
Dacă aș fi pus să selectez pe cei care au strălucit în acest spectacol, i-aș alege pe Cornel Scripcaru, Anca Sigartău și Tiberius Zavelea. În umbra lor, luminoasă totuși, nici cu ceilalți, cum se spune, nu ne e rușine.
Odeon, Tertium non datur
Ultra-performanta echipă Silviu Purcărete-Dragoș Buhagiar-Vasile Șirli a montat la Majestic (Odeon) un spectacol pe texte de Sacha Guitry (1885-1957), traduse de Simona Mihaela Noapteș.
Dacă îl cauți prin dicționare, Sacha Guitry este calificat drept un autor bulevardier. Dar din cele citate de caietul-program al spectacolului, reiese că francezul acesta, acuzat după eliberarea Parisului de colaboraționism pentru că ar fi continuat să scrie, să regizeze și să joace teatru în vremea ocupației, distrând inclusiv pe ocupanți, a fost un om de teatru cu o fantezie fără frontiere, o ironie subtilă și o capacitate de a crea mecanismele umorului intelectual rar întâlnită. Din creația căruia, un alt om de teatru cu o fantezie și o imaginație nelimitată de vreo cenzură fie ea și artistică, l-am desemnat pe Silviu Purcărete, a selectat cinci piese scurte, exemplare, de un comic irezistibil datorită și actorilor de la Odeon, unii dintre ei performeri ai spectacolului-parodie extras din Visul unei nopți de vară, în regia altui maestru al genului, Alexandru Dabija. Totul începe cu o parodie referitoare la teatrul chinez, Călătoria lui Tchong-Li, o piesă din 1932, preluată poate de echipa dlui Purcărete după excesul de teatru de acest gen, dar care se ia în serios, de la celebrul festival de la Sibiu. Acest, să zicem, amuse-gueule (adică aperitiv) pentru spectatorul care urmează să aibă un ospăț scenic, este de un comic irezistibil. Felul cum pășesc, felul cum apucă obiectele cu mânuțele artificiale ce prelungesc mânecile unui fel de kimono (aici cam intrăm în celălalt teatru, cel japonez), comportamentul absolut infantil (voit) al personajelor bucură ochii spectatorilor care au norocul să asiste la un spectacol excepțional. Urmează alte trei piese care au în centrul lor relația, mai mult sau mai puțin legală dintre bărbați adulteri și femei, adultere și ele uneori, sau simple cocote, până la finalul, a cincea perdea, cum ar fi spus pre-clasicii noștri. Așadar, avem un scurt quinquameron boccaccian care începe într-un fel și sfârșește cu totul altfel, pentru că, după toate istoriile de adulter sau amantlâc plătit, apare și scena adăpostului antiaerian, unde umorul se mai înnegrește puțin. Felul în care organizează regia aceste cinci povești asemănătoare cu cele medievale demonstrează o privire veselă și serioasă în același timp a întregii echipe. Celor citați la început, li se adaugă actorii: Pavel Bartoș, un comic cunoscut, care nu se dezminte nici în rolurile Tchong-Li, Van de Pioch, Amantul, domnul Michaud; Ioan Batinaș în același vârtej al comediei bufe, ca: Mai-Mai-Jen și Domnul Hochepot; Vlad Bîrzanu, interpret mai degrabă al unor roluri „grave”, foarte potrivit în rolurile Houan și Maximilien; Claudiu Bleonț: Lao-mama lui Niao, Lucien, Soțul, O.A.C. (optimistul adăposturilor din cartier, cum se recomandă singur); Ioana Bugarin: Ting-Tao, Hildebrande Van de Pioch, Femeia, Dra Guillot; Ruxandra Maniu: Niao-soția lui Tchong-Li, Bona, Doamna Hochepot; Ana Maria Moldovan: Chouang, Jeanette, Doamna GabyP; Meda Victor: Tong-Ta, Rosy, Elvire M. Adăugați-l și pe cățelul BU, care stă foarte liniștit în brațele uneia dintre cocotele din a treia perdea. Cu toții, cu toatele compun o comunitate artistică de mare clasă într-un spectacol, cum s-ar zice în franțuzește (dacă tot e Sacha Guitry inspiratorul) à voir absolument. Titlul spectacolului, Tertium non datur, poartă un non tăiat orizontal, sugerând că: ba da, tertium datur. Deși, ca spectacol excelent, nu știu dacă „tertium datur”.
TNB, Atelier – Procesul lui Eichmann
Piesa lui Motti Lerner este construită în stilul american, al desfășurării unui proces, cu judecător (Răzvan Popa), procuror (Mihai Călin, și regizor al spectacolului), ajutor de procuror (Vitalie Bichir), avocat al apărării (Ioan Andrei Ionescu), apărătoare adjunctă (Cosmina Olariu), martori. Și un foarte expresiv Richard Bovnoczki, în rolul acuzatului, și, alături de el, din când în când, soția sa (Diana Dumbravă). Aceasta află abia acolo de ororile pe care le-a ordonat blândul ei soț, familistul și tatăl tandru. Așa cum și avocata adjunctă, ca să-i zic așa, află toată oroarea din jurul acestui personaj și nu numai, revoltându-se, finalmente, chiar contra tatălui său, despre care credea că a fost doar un funcționar onest în timpul regimului nazist, dar, din dezvăluirile martorilor, înțelege tot abisul ororilor nazismului.
În celebra sa carte, Eichmann la Ierusalim, un reportaj cu reflecții profunde nu doar despre acest proces, Hannah Arendt accentuează faptul că nici judecătorul Moshe Landau (singurul păstrat în piesă și spectacol din completul de trei care a judecat cazul), nici ceilalți participanți nu au dorit să facă din acest proces un spectacol, păstrând o naturalețe și o obiectivitate specifică numai marilor spirite. Astfel încât, această piesă poate fi justificată ca un argument pentru neuitare. După cum, și o dezvăluire precum aceea că un trimis al lui Adenauer ar fi insistat justiția israeliană să judece doar în limitele acestui caz, cu alte cuvinte să nu extindă cazul la imensa vinovăție ce plana asupra Germaniei, șantajând cu blocarea unor substanțiale ajutoare, care în anul procesului (1961) erau absolut necesare pentru consolidarea statului Israel. Trimisul apare doar în filmări în spectacol, în persoana lui Emilian Oprea. Iată și alte personaje și interpreții lor: Teddy Kollek (Florin Călbăjos), martorii: Arna Peretz (Iuliana Moise), Rivka Yosselevska (Irina Movilă), Esther Goldstein (Ana Ciontea), Yahiel Dinur Katzetnik (Axel Moustache), George Wellers (Ovidiu Cuncea), Zivia Lubetkin (Rodica Ionescu), Arieh Breslauer (Andrei Finți). Dezvăluirile lor implică, oricât de personale ar fi, întreg sistemul genocidar nazist, fiind, de fapt, cele care ar putea reda emoția, care, orice s-ar spune, este uscată de procedeele juridice, apropiate de statistică și, de fapt, bazându-se pe ea. Cartea Hannei Arendt, la care te gândești imediat ce afli de această piesă și de spectacolul de la TNB, mai are un titlu, nu l-aș numi subtitlu, deși îl urmează pe cel dintâi: Raport asupra banalității răului. Această „banalitate a răului” este ceea ce urmărește, de fapt, omenirea de mult timp, dar a fost numită abia de o gânditoare profundă precum Hannah Arendt. Conceptul formulat de fosta studentă a lui Heidegger este foarte bine pus în evidență de spectacolul care ar trebui văzut chiar și de ne-cititori, dacă nu cumva mai ales de aceia. De altfel, chiar programul de sală subliniază rolul moral al acestui spectacol, „realizat în cadrul programului tnb.edu.”