Sub îndrumarea lui Alex Goldiş, Christian Moraru şi Andrei Terian, nume deja afirmate consistent în critica literară românească şi nu numai, a apărut la editura clujeană Tact o masivă culegere de eseuri puse sub titlul programatic Pentru o nouă cultură critică românească. Aceste texte apar, printr-o coincidenţă poate semnificativă, în anul în care se aniversează centenarul Istoriei civilizaţiei române moderne de E. Lovinescu. Zic semnificativă, fiindcă, aşa cum se ştie, marele critic modernist este în cartea amintită un teoretician al necesarei sincronizări a civilizaţiei şi culturii româneşti de după Marea Unire cu ceea ce se petrecea în Occidentul european, cu modelul desigur francez în faţă, date fiind raporturile culturale cu Parisul, exemplar pentru naţiunea română. Câteva linii ale doctrinei lovinesciene sunt de multă vreme în circulaţie şi au suscitat numeroase dezbateri şi controverse: exigenţe ale „spiritului vremii”, lege a imitaţiei într-o epocă de contacte înmulţite, cu o rapidă difuzare a curentelor şi ideilor novatoare dinspre Centrele-model către periferii, privilegiindu-se, aşadar, directiva ideologică faţă de nivelul dezvoltării ţărilor din punct de vedere economic, deşi nici acest factor nu era uitat. „A fi în pas cu vremea” a fost şi va fi şi o propoziţie esenţială din programul diverselor avangarde ale secolului XX.
Despre necesitatea, cvasiobligaţia unei sincronizări cu noul „saeculum”, este vorba şi în cartea de faţă: o prefaţă accentuat programatică pune problema aducerii la zi, de data aceasta, a metodologiei critice din spaţiul nostru cultural-literar, insuficient de atent la înnoirile din domeniu, nu foarte atras de metode şi de teorii, încă ancorat – ni se spune – într-un impresionism de foileton jurnalistic, cu rare fructificări ale propunerilor tot mai ofertante ce vin, de data asta din noul centru al lumii, care este de o bună bucată de vreme Statele Unite ale Americii, cu universităţile sale militante, propagatoare ale unor ideologii de marcă subliniat neomarxistă. Şi, mai ales, ca „patron” al fenomenului de mondializare, ce se substituie acum în mod radical şi spectaculos mai vechilor sincronizări de tipul celei propuse de Lovinescu.
Firesc ar fi, mi se pare, ca în acest context să aibă loc un proces paralel de sincronizare critică a culturii române cu ceea ce ni se propune în acest flux imens al informaţiei şi transformărilor din spaţiul cultural, devenit tot mai inter-cultural. Adică, să se încerce, lucid-exigent, o analiză care să selecteze ceea ce este cu adevărat demn de a fi preluat şi dezvoltat din masa îndeajuns de confuză a ofertei „mondialiste”. Ar putea intra în joc aici acel principiu al „diferenţierii”, al „unghiului de refracţie” decis de specificul locului, de contextul socio-cultural şi de sensibilitate al culturii-ţintă care suntem. Un unghi, evident, tot mai greu de descoperit şi de trasat tocmai pentru că ne aflăm plin proces de… mondializare.
Reformarea discursului critic românesc a fost pusă frecvent în discuţie în ultimii ani. Cei mai tineri militanţi pentru noua sincronizare au atacat mereu ceea ce numeau izolarea spaţiului nostru critic de mişcarea de idei internaţională. S-a tot repetat constatarea deja banală că cititorii specializaţi de literatură din România au avut o apetenţă relativ scăzută pentru teoria literară, pentru reflecţia supra metodologiei critice. În perioada interbelică, numeroase ziare aveau pagini de cronică literară,– critică, aşadar, de întâmpinare, cu prime abordări ale unor universuri imaginare şi stiluri propuse de scrierile abia apărute. Prin forţa lucrurilor, aceste comentarii la zi nu puteau fi decât predominant „impresioniste”, deşi situaţia nu se poate generaliza, deorece multe dintre aceste lecturi din mers deschideau şi perspective de interpretare mai adâncită a scrisului unor autori, prin practicarea largă a eseisticii. „Impresiile” comunicate erau ale unor spirite foarte cultivate, capabile să facă, şi chiar au făcut, raportări revelatoare la contextul socio-literar românesc şi la scriitori universali, pe baza unor intuiţii fertile pentru lecturi viitoare mai ambiţioase. Talentul mare al unor G. Călinescu sau E. Lovinescu, deschiderile generoase ale privirii unor Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Mihail Sebastian stau mărturie. Pe de altă parte, iniţiativele teoretice n-au lipsit – vezi lucrările publicate în Franţa de Mihail Dragomirescu sau Liviu Rusu, încă citaţi în unele lucrări de autori străini prestigioşi. Ca să nu mai vorbim de cei care o optat pentru limba franceză, precum Pius Servien, Mattila Ghyka sau B. Fondane şi, în alte spaţii lingvistice, Al. Ciorănescu.
După 1945, faptul că practica de cronicar literar a fost predominantă nu e greu de explicat. Întâi de toate, lucrări teoretice de anvergură nu se puteau scrie în limitele dogmatismului realist-socialist, iar cele scrise, submediocre, n-au depăşit nivelul dogmelor de împrumut sovietic stalinisto-jdanovist. Când s-a produs un oarecare dezgheţ ideologic, cronica literară a fost instrumentul cel mai la îndemână şi eficace de susţinere a cărţilor noi din vitrină, în mişcarea mereu dificilă de recuperare a esteticului, după ani de poezie lozincardă, de proză şi teatru viciate de sloganurile şi constrângerile ideologice dictatoriale, schematic-teziste.
Cartea la care ne referim acum, cu un caracter subliniat de manifest, calificat în primele pagini chiar ca „avangardist”, propune drept una dintre ţintele centrale ale criticii şi teoriei literare de la noi o sincronizare metodologică necesară, într-un moment când goetheana Weltliteratur, cu deschideri preponderent europene, tinde să fie amplificată ca spaţiu de cercetare spre ceea ce se numeşte acum, americăneşte desigur, „Worldliterature”, literatură mondială. (Nu e de uitat, totuşi, că francezul René Etiemble, promova cu câteva decenii în urmă lărgirea investigaţiilor comparatiste spre toată lumea, de la Europa la America şi Asia, şi că acesta fusese citit atent de Adrian Marino într-o lucrare publicată la Paris în anul 1982.) În sumarul culegerii recent apărute, Cosmin Borza, autor al unui studiu critic de referinţă despre Marin Sorescu (2014), urmăreşte situaţia revistelor româneşti de critică şi teorie literară (un sector, acesta din urmă, încă sărac în titluri), raportându-se foarte critic la adresa majorităţii publicaţiilor specializate, la care descoperă reale defecte, deopotrivă la nivelul abordării exigente din punct de vedere metodologic a temelor propuse (constată că nu se depăşeşte, în multe cazuri, nivelul de tratare eseistică a lor), şi deficienţele redactării studiilor, lipsite de criterii unitare de editare, care să respecte standardele internaţionale în curs. Are, evident, dreptate. O revizuire critică a stării de lucruri din acest domeniu este ca şi obligatorie, – şi un număr de cercetători tineri au şi produs în ultimii câţiva ani texte ce intră în categoria „criticii de export”, numită astfel de Andrei Terian într-un titlu de carte. Acest „export” pare a fi, de altfel, una dintre preocupările obsedante ale al volumului, şi ea mi se pare, cum spuneam, firească, în contextul noilor sincronizări mondiale. Accentul e pus şi de către Cosmin Borza şi de ceilalţi colegi din echipa de cercetători, pe deplasarea interesului de pe foiletonistica încă dominantă la noi spre studiul de tip „scholar”, pe româneşte academic, savant, ştiinţific. (O încercare curajoasă pe acest drum o făcuseră deja tinerii redactori ai revistei Echinox din anii ’90, sub conducerea lui Ştefan Borbély şi Corin Braga, fructificată până în prezent de Caietele „Echinox”, la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai şi de Cercul Metacritic îndrumat fructuos de Mihaela Ursa şi Alex Goldiş, de mai bine de un deceniu.)
Ni se propune acum o răsturnare a atitudinii rezervate, dacă nu chiar negative, afişate în anii ’60 în acest domeniu: cercetarea academică, strict specializată e adusă acum în prim plan. Faţă de critica din spaţiul universitar, îmi aduc aminte că, pe când era, la începutul deceniului al şaptelea al secolului trecut, cronicar al revistei Contemporanul, Nicolae Manolescu publicase un text cu titlul Lecturi fidele, ce se referea, dacă nu mă înşel, şi la scrisul lui Tudor Vianu, plasat, fireşte, tocmai pe direcţia „academică” a cercetării, iar formula din titlu era ostentativ contrastantă cu cea împrumutată de tânărul critic însuşi din „noua critică” franceză: Lecturi infidele (1966). Această direcţie, era susţinută de Roland Barthes în eseul Despre Racine (1965), care se pronunţase foarte aspru la adresa criticii tradiţionale, promovată de universitarul Raymond Picard, într-o polemică de mare ecou. La scurt timp, Serge Doubrovski publica o carte-manifest, Pourquoi la nouvelle critique?(1966) – încercare de sinteză panoramică a noii direcţii. Una dintre ideile acesteia privea caracterul creator, de operă ce nu mai trebuia considerată parazit al literaturii, ci literatură despre literatură, având dreptul să fie citită ca o creaţie, o operă cu structurile ei specifice, de stil accentuat personal. Nu un adevăr ultim, pus în prim-plan de critica pozitivistă, interesată mai ales de biografia scriitorilor şi de contextul istoric şi social, ci o pluralitate de sensuri pe care textul literar, prin definiţie simbolic, le propune descifrării unui subiect cititor. Nu lectură „asimbolică”, ci una care ţine de natura plurisemnificativă a literaturii şi cerând, ca atare, şi o diversificare a metodelor de interpretare, care pot scoate opera din izolarea lecturii „obiective”, dictate de voinţa scriitorului şi reţinând din datele contextuale social-istorice doar suprafeţele evenimenţiale înregistrate la modul raţional, pozitivist. Se poate înţelege că, dincolo de opţiunea pentru o metodă sau alta, contează şi subiectivitatea, sensibilitatea criticului. (Pe parcurs, Barthes va fi promotorul unui stucturalism interesat mai degrabă de gramatici textuale decât de contexte exterioare, proclamând, pe de altă parte şi „moartea autorului!)
Revenind la „infidelitatea lecturii”, N. Manolescu avea în vedere tocmai acest aport subiectiv al cititorului specializat, focalizat asupra unicităţii operei, mizând pe spontaneitatea intuiţiei personale la fiecare întâlnire cu o nouă carte. Linia călinesciană era evidentă: prospeţimea şi plasticitatea formulării „impresiei”, „inventarea” unor „structuri probabile”ale operei, adică, de fapt, configurarea universului imaginar vizitat dintr-un unghi de vedere personal. Analiza constrânsă metodologic, „ştiinţifică”, era şi a rămasrep udiată de el ca fiind lipsită de empatia cititorului,– oficiul critic nu ar fi acela de „explica” opera, ci de a o „justifica”, aşadar, de a-i descoperi o coerenţă internă: o lectură imanentistă, o close reading, cum se zice astăzi, tot în „lingua franca”. Definiţia respinsă a criticului este cea care-l prezintă ca pe cineva care „înlătură tot ceea ce e subiectiv, tot ce e impresie, tot ce e interpretare personală. Istoricul literar e obiectiv, impersonal şi fără talent.” Aşa i se păreau că se prezintă, de pildă, lecturile „structuraliste”, uzând de o terminologie adesea sofisticată, artificioasă – cum, în bună măsură, şi erau.
Nu e locul să continuăm comentariul pe această temă. Până foarte târziu, în ipostaza de cronicar literar de recunoscută autoritate, vreme de peste trei decenii, N. Manolescu a făcut, cu talent expresiv şi intuiţii revelatoare, o „critică de întâmpinare” care a contat enorm în deplasarea atenţiei de pe ideologic pe literar, de pe circumstanţialul socio-politic ce nu putea fi atacat direct, pe esenţialul estetic al scrisului, dar într-o conjunctură politico-ideologică ce justifica pe deplin această poziţie. A dovedit, cum remarcă chiar durii săi contestatari de acum, că poate scrie şi sinteze precum Arca lui Noe, dedicată romanului românesc, privit de data aceasta din perspective foarte diverse, inclusiv cea a condiţionărilor externe, de natură sociologică. Propunerea de „nouă cultură critică românească” din volumul la care ne referim respinge în mod repetat acest „impresionism” foiletonistic, fără să-i menţioneze cât ar trebui meritele, istorice şi nu numai. E foarte adevărat, însă, că şi mai tîrziu, în Istoria critică a literaturii române (2008), N. Manolescu va merge în continuare pe linia unui anumit anistorism, îndeajuns de surprinzător la un istoric literar actual, după ce, în introducerea cărţii, trecuse în revistă câteva dintre principalele metode mai noi afirmate în discursul critic european şi american. Într-o mare măsură, situarea în contextul socio-literar lipseşte sau e tratată superficial, recurgându-se la înşiruirea de mici portrete impresioniste de autori, selectaţi nu foarte „principial”, cu omisiuni grave de nume reprezentative, uitate din motive… subiective. Iar atributul „critic”, dat Istoriei… sale nu e întotdeauna un dialog real cu interpreţii anteriori. Foarte discutabilă rămâne aici şi propoziţia dogmatică, după care „canonul se face, nu se discută”, ca şi cum fenomenul de mutaţie a valorilor estetice n-ar avea loc şi împrejurările în mişcare ale receptării, teoretic invocate totuşi, n-ar avea niciun rol.
Acestea fiind spuse, punerea radicală sub semnul întrebării a esteticului în critica literară şi privilegierea „exteriorului” operei e frapantă în noul program. Şi foarte discutabilă. Căci una este să faci apel la o reconsiderare pozitivă a determinărilor de tot felul ce vin din afara textului literar, recunoscute de foarte mult timp şi la noi de un estetician ca Tudor Vianu, care admitea „eteronomia artei” şi a esteticului, şi altceva înseamnă marginalizarea valorii estetice până la a o îneca în analizele contextuale. (Măcar în treacăt, trebuie remarcat şi faptul că opera literară nu suportă inerţial nişte determinări din afară, ci este adesea şi reacţie, replică la contextele date istoric, invenţie eliberatoare, iar datele „exterioare” operei suferă în literatură medieri care-i asigră o particulară „autonomie”. Chiar Theodor Adorno, promotor al „teoriei critice” mult prizate de autorii noştri, a glosat mult pe această temă; a se citi ori reciti a sa Teorie estetică.) E de reamintit că şi „noua critică” franceză, cu idei rezumate şi comentate sintetic de Serge Doubrovsky, invita la raportări de ordin social-istoric, ori de de psihanaliză a autorilor, la o deschidere metodologică cât mai amplă, însă criteriul de valorizare estetică rămânea, inevitabil, primordial. Critici adresate deopotrivă lecturii sociologice a unui Lucien Goldmann, cu a sa „viziune a lumii”, ce nu spunea totuşi prea mult despre valoarea estetică a operelor marilor autori din secolul clasic francez, ca şi psihocriticii unui Charles Mauron, ba chiar etapei structuraliste a lui Barthes, erau aici foarte convingător argumentate. E, de altfel, o eroare elementară de perspectivă situarea marginală a faptului literar, când chiar specificul său este asigurat de acele multiple medieri simbolice, „asimbolia” – cum spunea Barthes – era susţinută de critica veche… Acestea au fost recunoscute şi de estetica marxistă (e de recitit, de asemenea, ca memento, Georg Lukàcs, de exemplu!), iar din punct de vedere metodologic un „tematist” ca Jean Starobinski a definit, cred că cel mai bine, relaţia critică sub semnul pluralismului metodologic, cu recunoaşterea parţialităţii opţiunilor de lectură, situând în prim plan textul literar cu „structura sa materială” stabilită exigent din punct de vedere filologic, abordat de un interpret empatic, implicat subiectiv, hermeneut atent la structurile formale ale operelor, dar şi la relaţiile sale cu creatorii lor, cu mobilurile inconştiente individuale, deschise totodată spre „împrejurimile” ei – „relaţiile complexe ce unesc un destin şi o operă cu mediul lor istoric şi social”. Relaţia de „identificare” necesară se cerea controlată de „distanţarea reflexivă” faţă de „intuiţia identificatoare” iniţială. Privirea panoramică spre numitele „împrejurimi” ar pierde specificitatea şi unicitatea operei dacă n-ar fi echilibrată cu „identificarea” intuitivă. Apoi, fiecare operă sugerează metoda de lectură pe care cititorul ei o consideră a fi cea mai adecvată acesteia. Drept care, criticul genevez poate conchide, într-un text din Ochiul viu, scris în 1957, că „Critica completă nu este poate nici cea care vizează totalitatea (cum face privirea de de deasupra), nici cea care vizează intimitatea (cum face intuiţia identificatoare): este o privire care ştie să ceară rând pe rând, supra-înălţarea (le surplomb) şi intimitatea, ştiind dinainte că adevărul nu se află nici într-o tentativă nici în cealaltă, ci în mişcarea ce duce neobosit de la una la cealaltă.” Lectura critică este a unui cititor actual, obligat să cunoască deopotrivă mediul originar de producere şi intenţiile auctoriale, însă menţinând distanţa, independenţa faţă de ele, punându-le în dialog, la confluenţa dintre orizonturile de lectură propuse de hermeneutica mai nouă, prin, de exemplu, H.G. Gadamer şi Paul Ricoeur.
Am remarcat, însă, în cartea discutată acum, că în mai toate luările de cuvânt este prezentă respingerea aşa-numitului „estetism”, care ar fi fost profesat de critici ca N. Manolescu, Eugen Simion şi chiar… Ion Pop. Totuşi aceştia, da, au susţinut primatul calităţii estetice a unui text literar. Toţi esteticienii şi criticii literari autentici au recunoscut că trebuie pornit obligatoriu de la acest prag al calităţii estetice: lumea literaturii, ficţională, imaginară, simbolică, nu poate fi confundată cu cea reală; acesta este un adevăr elementar. Chiar zisele condiţionări din afară au nevoie, ca să conteze din punct de vedere literar, de medierile multiple privind condiţia esenţialmente simbolică specifică. Literatura nu este ideologie transmisă prin pancarte în pieţele publice, nici jurnalistică prin definiţie „tranzitivă”, nici comunicare ştiinţifică a unor reflecţii ce vehiculează idei abstracte, absolut transparente. Textul literar presupune o anumită „opacitate”, o densitate de sensuri multiple care se cer interpretate tocmai graţie acestor mijlociri, ce constituie specificul lor. Merele dintr-un tablou nu se mănâncă, a spus-o, simplu şi expresiv, un reputat poetician ca I.M.Lotman. Opţiunea esenţială, primoridială, pentru estetic (estetismul presupune, totuşi, o absolutizare a esteticului ca valoare unică a unei opere, fapt neacceptat de multă vreme) este, evident, firească şi obligatorie, dacă, vorbim despre critica literară. După cum nu e deloc de condamnat nici lectura imanentă a unei opere, chemată să o descopere şi să rearticuleze în chip personal structurile unui univers imaginar, individualitatea stilistică ce o diferenţiază faţă de alte texte, în mişcarea diacronică şi în sincronia fenomenului literar, a unei dialetici interne a literaturii, ce angajează confruntări periodice cu ceea ce s-a scris înainte de opera supusă analizei.
Generalizarea în acest volum, a „estetismului” ca formulă infamantă pentru critica şaizecistă este evident abuzivă. „Impresionismul” critic va fi fost dominant – critica de întâmpinare – cronica literară a fost într-adevăr mult cultivată –, dar de ce am respinge-o şi astăzi, când ea mai poate fi încă un ghid în orientarea cititorului? (Nicio grijă: a şi început, de altfel, la noi – ca în mai toată lumea – să alunece spre publicitate, trecând peste calitatea estetică a cărţilor recomandate). Dar cum am spus, n-au lipsit nici abordările mai „ştiinţifice”, sensibile la noile metode de lectură. Câteva sunt menţionate aici – Adrian Marino, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Livius Ciocârlie, cu rezultate consistente raportabile la structuralism şi semiotică, de exemplu. Dar au fost şi critici şi teoreticieni români interesaţi de şcoala geneveză a criticii zise „tematiste”, ca Mircea Martin, care a şi analizat consecvent metodologia Şcolii de la Geneva, ori, ceva mai recent, Virgil Podoabă; de antropolgia imaginarului şi imaginarul materiei ale lui Bachelard şi Gilbert Durand (Ion Pop, Al. Cistelecan, Corin Braga); de lectura sociologică nuanţată, precum Paul Cornea, Z. Ornea, Ion Vasile Şerban; de critica variantelor cu model în Gianfranco Contini, a lui Marian Papahagi, în interpretările originale ale postmodernismului la Ioana Em.Petrescu ori Liviu Petrescu, sau disponibilitatea metodologică a unui Mircea Scarlat; în critica puternic marcată troretic de semiotica italiană a lui Marin Mincu, la Mihai Zamfir cu a sa critică stilistică, cu „balcanismul literar românesc” la Mircea Muthu, ce nu s-a putut dispensa de contextualizările multiple, specifice acestui spaţiu cultural, cu teoretizarea producerii textului la Eugen Negrici ş.a. Dacă ar fi fost mai atenţi, autorii eseurilor din cartea la care ne referim şi-ar fi domolit reacţia exclusivistă şi radicală privind perpetuarea în critica românească a unui impresionism îngust, foiletonistic. Despre Dimineaţapoeţilor a lui Eugen Simion şi asimilarea personală a unor modele critice novatoare precum cel lui Jean-Pierre Richard, a scris foarte elogios, de exemplu, chiar Alex Goldiş, în 2010… S-a reţinut, şi importanţa unei semnificative replici a criticului şaizecist la teza barthesiană şi structuralistă a „morţii autorului”, în densa cercetare de sub titlul Întoarcerea autorului…Cineva îi reproşează, totuşi, criticului invocarea conceptului starobinskian de „critică completă” sau „totală”…
Şi de ce n-ar fi admisă, alături de aceste lucrări marcate mai evident de noile metode critice, şi eseistica de mare fineţe a unui Lucian Raicu, autor şi al unei excelente cărţi despre Gogol sau fantasticul banalităţii? Ori cărţile lui Mircea Iorgulescu, Spre un alt Istrati şi Marea trăncăneală, cu atâtea trimiteri la „subversive” dinspre opera lui Caragiale? Apoi, de ce ar trebui amendată aşa-zisa întoarcere a unui Toma Pavel la „nostalgia esteticului”? Nu era, oare, firească, după excesele aseptizate ale structuralismului? Aceeaşi obiecţie îi este făcută, de altfel, şi lui Matei Călinescu ori lui Virgil Nemoianu. Se adaugă şi aşa-zisa reîntoarcere a „şaizecismului” la poeţii şi criticii din „generaţia ’80”, tot ca un semn de atitudine concesivă faţă de estetic şi de slabă angajare polemică, politică, a criticilor din anii ’80, precum Ion Bogdan Lefter.
Se poate citi chiar în introducerea volumului rezerva clară faţă de ceea ce autorii numesc „autoinventarierea obsesiv-compulsională‚ internă” în cronologii fără sfârşit şi dicţionare anoste de autori, ‚vieţi şi opere’, personaje, teme etc.”. Cum adică? Să fie chiar inutilă inventarierea în scrieri de informaţie literară a autorilor români, studiul unor vieţi şi opere reprezentative, de teme şi personaje, cum au toate literaturile care se respectă? Avem, oare, prea multe asemenea întreprinderi? Trebuie să vină „scholarii” să rezume în articole neoacademice ce s-a făcut şi se mai face ca panoramare amplă şi, mai ales, analiză de scrieri fundamentale, în spaţiul naţional? Că acest „corpus literar naţional” este încă imperfect catalogat şi comentat cu destule deficienţe de redactare şi interpretare este totuşi adevărat (le remarcă, de pildă, Andrei Terian), însă tradiţia unor astfel de cercetări este încă săracă la noi, în comparaţie cu alte spaţii culturale.
„Cu cine ar trebui să fim în dialog în clipa de faţă?”– E o întrebare la care se răspunde, desigur, oferind reperele cercetărilor de literatură comparată – „Worldliterature” – iar în ce priveşte critica literară propriu-zisă, nu se poate evita sintagma care circulă de fapt de-a lungul acestui manifest, de studii culturale. Cred că aici se află punctul nodal al „noii culturi”, afişat sau subînţeles în cartea de faţă. Este adevărat că o „etică a cercetării” critice este obligatorie, presupunând documentarea corectă, precizarea metodelor de lucru, adică rigoarea „academică”. De fapt, rigoarea nu edeloc o noutate; nu toţi criticii români au dezertat de la aceste reguli deontologice. Dar, din păcate, eseurile programatice ale acestei cărţi nu pot ascunde tendinţa de marginalizare a criticii literare, ca şi condamnată să se scufunde în ansamblul acelor cultural studies care au ca obiect, conform definiţiei, o pluralitate de teme şi probleme privind fenomenul general-cultural în raport cu societatea şi stratificările ei, îndeosebi cu politicul şi ideologicul ,cu diversităţile rasiale, etnice, de orientare sexuală, uzând de metode de asemenea multiple, căutând interferenţe şi contaminări – între filosofie (marxistă), sociologie, teoria literaturii, antropologie, mai multe arte etc. sub semnul unei „teorii critice” – formulă inspirată de teoriile „Şcolii de la Frankfurt”, – Adorno, Horkheimer, Marcuse, Hebermas – utilizată în câteva rânduri şi în eseurile din cuprinsul acestei cărţi.
Simplificând, ideea conducătoare ar fi privilegierea a aceea ce s-a numit „eteronomia artei”, incluzând în discursul critic cât mai multe elemente ale „împrejurimilor”, ale realităţilor contextuale, de ordin social şi ideologic. (Un Harold Bloom, considerat astăzi de „progresişti” un „reacţionar”, atrăgea cu ani în urmă atenţia asupra înlocuirii în universităţile americane a studiilor literare cu cele culturale, controlate sever de „corectitudinea politică”.) Reiterarea criticii radicale a aşa-zisei „autonomii a esteticului” trădează, totuşi nu puţină ipocrizie: zisa autonomie, pentru care sunt admonestaţi critici zişi elitişti şi estetizanţi a fost, în realitate, doar privilegiată în discursul antiproletcultist al anilor’60, deplin justificat în acea perioadă a istoriei literaturii române, pentru ca mai târziu să se afirme doar primatul esteticului, nu absolutizarea lui.
În privinţa reformării instituţionale a Uniunii Scriitorilor se spun, prin Andrei Terian, câteva lucruri ce nu pot fi negate. Sub conducerea lui Nicolae Manolescu, criticul cu cea mai mare autoritate în ultima jumătate de veac, s-au produs totuşi câteva abuzuri, iar perpetua rivalitate şi dispută cu Eugen Simion a avut evidente efecte nocive, întreţinând o stare neplăcută de tensiune între cele două reale autorităţi critice şi academice. Acesta din urmă nu e cruţat nici el de fostul angajat al Institutului de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu”, acuzat drastic pentru acelaşi păcat „autoritarist”, de data asta pe linie academică. Erorile identificate în cercetările coordonate de Eugen Simion sunt reale, însă amplitudinea acestora – de la Dicţionarul general al literaturii române, cu cele două ediţii, la seria impresionantă de „Pleiade” româneşti, alte lucrări enciclopedice ambiţioase, deloc uşor de alcătuit, nu pot fi puse, totuşi, atât de radical sub semnul întrebării. Iar concluzia acestui capitol este de o asprime greu de acceptat: „’oameni-instituţii’ ca Manolescu şi Simion au reprezentat obstacole anacronice în procesul de transformare firească a criticii literare româneşti în concordanţă cu aşteptările lumii în care trăim”.
Acelaşi radicalism critic defineşte şi paginile semnate de Teodora Dumitru, sub titlu ironic, intitulat englezeşte desigur, Welcome in Zombieland şi cu subtitlul polemic Trecutul (in)utilizabil al criticii literare româneşti. Nu putea lipsi respingerea categorică a aşa-zisului „estetism” şi a „autonomiei esteticului” profesate de critica impresionist-foilteonistică, opţiunea repetată pentru deschiderile criticii spre contextul socio-literar şi politic, studiile de gen etc. E un fel de laitmotiv în toate textele din sumar. Se regăseşte chiar şi la Alex Goldiş, care studiase foarte atent şi nuanţat lupta pentru reabilitarea esteticului contra ideologiei stalinist-jdanoviste, care caută acum peste tot argumente contra „reflexului impresionist”, până şi la un antiimpresionist ferm ca Adrian Marino, la care găseşte suspectă şi ideea de „afirmare a valorilor româneşti”, bănuind aici un naţionalism inexistent, deplânge antipatia faţă de neomarxism la Matei Călinescu…Acelaşi stereotip reapare imediat la Daiana Gârdan, care nu uită nici „elitismul subiectelor” (!) la foarte seriosul comparatist Ştefan Borbély, ca şi cum n-ar şti că, scriind despre „eroic”, de la Herakles la Till Eulenspiegel ori despre Thomas Mann, ar fi vinovat că ales să vorbească despre o lume de mari înălţimi spirituale. Alte surprize: Andreea şi Doris Mironescu regretă că „studiile literare româneşti nu s-au angajat într-o lectură culturalistă a literaturii nici înainte şi nici după căderea Cortinei de fier”, din pricina, desigur a „hegemoniei esteticului”, exaltând, în schimb, aşa-zisul „materialism cultural”, ce abordează „o problematică culturală, adică de clasă, rasă, gen şi identitate sexuală, printre altele”. Tot aşa se condamnă estetismul „’neutru’ din punctde vedere ideologic”, neatent la „corectitudinea politică”; fraze uluitoare anunţă că se va cerceta „relaţia ambiguă şi mutual avantajoasă între modelul estetist şi masculinismul cultural”, tot estetismul fiind „parte a unei expresii culturale masculine care şi-a ocultat natura discriminatorie sub marota universalismului valorii estetice” (!). În acelaşi text, se incriminează pretinsul antsemitism al criticilor canonici, când se ştie că Lovinescu a cultivat la „Sburătorul” mulţi scriitori evrei, iar G. Călinescu şi-a văzut Istoria condamnată de legionari tocmai fiindcă a scris despre autori evrei. Marota, ca să preluăm cuvântul, a „naţionalismului cultural” e reluată până la a asocia critica estetică cu naţionalismul comunist al regimului Ceauşescu! Nu scapă respingerii nici „rezultate[le] previzbil anticomuniste” din critica de după căderea dictaturii (la altă pagină, Adriana Stan va reţine „anticomuniusmul visceral” al lui Adrian Marino, ca şi cum criticul n-ar fi petrecut cinci ani de deportare brutală în Bărăgan în anii ’50 şi ar fi trebuit, probabil, să scrie oodă regimului criminal). Şi încă: pretinsa marginalizare a „identităţii feminine”, „calificarea literaturii scrise de femei drept ‚feminină’, adică senzitivă, lipsită de cerebralitate” – altă generalizare abuzivă, când de fapt prezenţa poetelor în peisajul nostru literar este evidentă; iar, pe de altă parte, neglijându-se totuşi un anume specific al feminităţii ce nu putea lipsi din registrul liric. (O poetă ca Ana Blandiana a declarat că preferă totuşi termenul generic de „poet”, tocmai pentru a evita din principiu orice discriminare. În Poezia românească neomodernistă, cred că am făcut şi eu disocierile necesare, evitând lectura discriminatorie a autoarelor.) Curioasă îmi pare şi aprecierea formulei foarte expresive – „estetismul socialist”, propusă de Mircea Martin, despre care se spune că „nu face totuşi decât să celebreze forţa anticipatoare a estetismului anilor ’60 nu doar faţă de socialism, ci chiar faţă de naţionalismul ceauşist”, apreciată drept insuficientă de vreme ce scriitorii ar fi urmărit, nu-i aşa, şi să capete „popularitate şi legitimitate în faţa publicului şi prestigiu cultural în faţa diriguitorilor aparatului de stat şi de putere din interiorul breslei”. Dar un prestigiu cultural nu putea, oare, să intimideze, cât de cât, cenzura ideologică? În ce priveşte lectura „materialist-culturală” a romanului Bunavestire de Nicolae Breban, publicat cu atâtea obstacole puse de cenzura ideologică, ea minimalizează atitudinea de opoziţie, fie şi „metonimică”, a cărţii faţă de regimul dictatorial al epocii.
Ample secvenţe ale cărţii sunt ilustrate de contribuţiile eseistice şi de dialogurile dintre Mihai Iovănel şi Christian Moraru.Era de aşteptat să se abordeze în ele chestiunea mult controversată, nu doar la noi, a „corectitudinii politice”, peste care se trece totuşi în viteză, omiţându-se gravele derapaje ale acestei ideologii „progresiste”, ascunse, cică, de „confuzia teribilă care persistă încă în România, dar şi în ţări europene precum Franţa”, care ar interpreta conceptul pus pe seama unui „urechism” superficial, viciat, desigur, doar de dreapta politică. Ar fi vorba doar de o „fantomă conceptuală” (o altă fantomă bântuia, anunţată de Marx, şi se ştie cu ce efecte!), de o „atitudine etică”. N-ar fi rău să fie numai atât, numai că, aşa cum s-a scris nu doar în articole, ci şi în numeroase volume (vreo patruzeci a recenzat la noi Al. Călinescu, în articolele din O lume care a luat-o razna), zisa „corectitudine” a cunoscut şi mai cunoaşte interpretări de-a dreptul aiuritoare, ce deformează până la grotesc şi caricatură nişte exigenţe principial corecte. Dar, când Albă ca Zăpada devine indezirabilă, când se schimbă titluri de cărţi pretins rasiste, când se elimină cutare cânt din Divina commedia, din raţiuni de toleranţă religioasă, când omul alb are o origine… rasială nesănătoasă, când sexul e declarat simplă „convenţie socială” ş.a.m.d. – despre ce atitudine etică corectă mai poate fi vorba? Dar despre lecturile militant feministe extremiste, ale unor profesoare de literatură română, cu interpretări aberante, chiar ridicole, ale unor opere literare majore? Dar ortografierea unor cuvinte care se cer marcate cu un „x” final, ca să nu fie uitaţi, vezi Doamne, transgenderii, ca într-o recentă anchetă a revistei Vatra? Nu e, totuşi, exagerat? Chiar în cartea despre care vorbim, apare un fel de pedantă dublare a unor termeni generici deloc ofensatori pentru sexul frumos, cu precizări pronominale (el, ea) reluate mereu, cu efecte nedorite de „mecanic placat pe viu”, din definiţia bergsoniană a comicului. Un mare obstacol lingvistic este, iată, în română chiar formula critic literar pentru că nu poţi spune că o doamnă este… critică literară. Cred că şi asemenea lucruri au importanţa lor, iar efectul social nu e de neglijat, fiindcă justifică involuntar bănuiala că trăim într-o „eră a suspiciunii”, chiar de cenzură ideologică, în cazul unor cărţi puse din nou la index. Repet: zisa „atitudine etică” e o exigenţă obligatorie de comportament uman corect, niciun drept omenesc fundamental nu trebuie restrâns sau negat, minorităţi de orice soi, dizabilităţi etc. nu trebuie neglijate în discursul critic şi nu numai. Dar, orice s-ar spune, mutilările abuzive ale acestor fireşti atitudini democratice, deloc secundare, în discursul pus sub semnul zisei „corectitudini politice” nu pot fi minimalizate. În aceeaşi sferă a „progresismului” e şi feminismul exacerbat al unor poete ca Medeea Iancu, cu o carte, a treia a sa, înăbuşită de sloganuri strident militante, mult apreciate de Mihai Iovănel, care citează şi un text al debutantei Cătălina Stanislav de o extremă obscenitate, fără nicio valoare literară. Christian Moraru ar avea dreptate să afirme că „opoziţia dintre arta pentru artă şi arta cu teză” e una falsă (tendenţionismul inevitabil a fost deja argumentat de G. Ibrăileanu pe linia Gherea), dacă acest „tezism” ar fi încorporat organic în stucturile expresive ale limbajului poetic/literar, şi nu afişat abstract. Chiar în epoca noastră în care „tranzitivitatea” discursului literar a fost în mare parte reabilitată – mai ales la noile generaţii poetice – un critic literar nu poate neglija specificitatea limbajului care nu se poate lipsi de „opacitate” ca alt nume al densităţii simbolice „transfiguratoare” a datelor de realitate imediată, de idei necesarmente încorporate în limbajul poetic. Mihai Iovănel completează spusele colegului său referindu-se la reacţionarii şi antisemiţii Eminescu şi Slavici: dar în ce măsură aceste atitudini au impregnat efectiv scrisul lor literar? La Eminescu s-a argumentat deja că antisemitismul nu e o atitudine propriu-zis rasistă, ci una explicabilă de conjuncturile economice ale momentului istoric. Nici Goga nu e fascist în poezie, încât ca poet nu avem cum să-l condamnăm. O afirmaţie supefiantă face Iovănel şi despre poezia Dăscăliţa a aceluiaşi, în care vede „forme ideologice la fel de perimate… misoginismul, sexismul, homofobia, naţionalismul, rasismul”, când poezia e, dimpotrivă, exemplară pentru militantismul naţional al începutului de secol transilvan şi chiar pentru admiraţia faţă de un „apostol” feminin al neamului românesc. Dar nici până acum critica serioasă n-a făcut abstracţie de ideile eronate ale politicianului Goga… Iar despre Eliade şi Cioran s-au scris deja studii serioase, critice când era cazul, deplin lămuritoare.
Cu câteva rânduri mai sus, tot M.I. respinge orice „analiză insensibilă la orice conţinut care depăşeşeşte nivelul simbolurilor generale şi al temelor ‚mari’ precum viaţa (în general) şi moartea (în general)”. Dar dacă un poem vorbeşte despre aceste „teme mari” în numele unei frământări şi obsesii personale, ca individ periclitat biologic, sau ca fiinţă general umană, dacă poetul îşi permite să se joace construind universuri „gratuite”, cu o bucurie şi încântare copilărească, înseamnă că nu merită comentat dincolo de strictele condiţionări sociale, sexuale, etnice etc.? Sunt de făcut, în astfel de cazuri, trimiteri obligatorii la tematica ideologică atât de prizată acum? Ori, dacă se fac, nu rămân toate acestea altceva decât un cadru foarte general prea puţin relevant pentru calitatea estetică a operei? Putem citi, în schimbul de reflecţii dintre cei doi, şi că „reacţia estetică afectivă”, una calificată de C. Moraru drept „iluzie intelectuală”, este o „postură ipocrită”. Adică cum? Cititorul nu mai trăieşte acea „simpatie pătrunzătoare”, ca primă apropiere de operă, cum spunea frumos Marcel Raymond, lăsând deschisă calea „identificării” – corectate, cum va adăuga Starobinski, de „distanţarea reflexivă”–, ci o„instanţă etică”, incitată doar de aspectele condamnate de „noua direcţie”, precum, iarăşi şi iarăşi, „reprezentarea sexistă, xenofobă sau antisemită incriminată” de autor?
Ar fi multe de spus şi despre partea a doua a conversaţiei dintre cei doi critici, care repetă cam aceleaşi condamnări şi teze militante ideologic. Admise şi elogiate, citate de zeci de ori sunt doar nume ale scriitorilor „douămiişti”, critica estetică e constant respinsă dacă nu are şi culorile noii ideologii „progresiste”. „Rezistenţa prin cultură”, atât de însemnată totuşi sub comunism, e minimalizată şi ajunge să fie calificată chiar „reacţionară”. Despre teme mai delicate, ca să zic aşa, precum producţia literară mai nouă sub etichetă LGBT, o critică „estetică” n-ar fi binevenită, fiindcă „un volum colectiv LGBT, de pildă, îşi produce propriile condiţii de pertienenţă” (?!). A aprecia că „asta este literatură” sau „în lături!”, ar fi inutil, deoarece acum se judecă nu calitatea estetică dovedită, expediată printre „tehnicisme”, în treacăt, ca importantă, ci mesajul, „tranzitivitatea” programului. Se pot scrie, prin urmare, poezii repugnante ca limbaj, fiind efectiv scatologice şi pornografice, precum cele citate de M.I. mai devreme. Istoria… lui Iovănel, cu merite evidente în contextualizarea unor producţii literare şi reabilitarea altora, neabordate decât rar până atunci etc., pe care le-am remarcat şi eu într-o cronică din Viaţa Românească, e viciată, totuşi, de o rigiditate dogmatică în privinţa determinismelor marxiste schematice şi nu numai. Când am comentat versurile LGBT ale unui poet ca Răzvan Andrei, aplaudate pe copertă de M.I., am fost atent, cred, şi la expresivitatea poetică reală a discursului de factură whitmaniană, dar n-am putut trece peste vulgarităţile extrem-exhibiţioniste al multor secvenţe din acest volum. Nu de eludare tematică nici de excludere este vorba, aşadar, ci de o reacţie absolut firească în faţa minusurilor valorice pe care cărţi ca acestea le evidenţiază şi care nu trebuie omise din motive extralitarare. Asupra solicitărilor tematice prezentate în alt capitol de către Doris Mironescu nu mai revin. Ele sunt, legitime, cu multe reluări şi repetiţii, pentru ca lecţia noilor coduri de bună purtare să fie efectiv însuşită. Un fel de manifest colectiv, semnat de toţi contributorii, repetă, concluziv, exigenţele reformatoare propuse pe parcurs, cu aceleaşi obiecţii aduse foiletonismului critic din revistele româneşti de cultură, cu solicitarea situării criticii româneşti în contextul cercetărilor internaţionale, privilegiind, desigur, noul tip de cercetare acadmică, blindată bibilografic ş.a.m.d.
„Noua cultură critică românească” se conturează, de fapt, ca spaţiu de reflecţie, aproape exclusiv în domeniul studiilor culturale, îndreptăţite prin însăşi definiţia lor de cercetări pluraliste extinse ale problematicii lumii actuale – şi, dincolo de accentele ostentativ militante, marcate ideologic de stânga neomarxistă, ce se întoarce, în perspectiva asupra literaturii la „tezismul” şi determinismul cam mecanic din partea „împrejurimilor” operei, care a afectat dintotdeauna calitatea estetică a scrisului literar. Dacă este vorba, însă, de domeniul specific al criticii literare, e evidentă marginalizarea ei ca disciplină şi înecarea ei, cum am mai spus, în vastul domeniu ale investigaţiilor socio-culturale. Propoziţiile programatice înscrise în acest program sunt uneori pertinente, valabile, repet, pentru cercetarea pluridisciplinară şi de conţinuturi a fenomenului cultural în ansamblu. Critica literară nu poate fi scoasă din mediul concret în care se afirmă, dar spre deosebirile de zisele studii culturale, cere instrumente specifice, analize de opere cu structuri particluare ale imaginarului, cu diferenţieri stilistice proprii, cu o metodologie care, dacă nu poate face abstracţie de abordarea să zicem, simplu, sociologică, nu poate nici renunţa la multiplele mijlociri şi metamorfoze cerute de estetică, dintre „realitatea e imediată” sau de trecutul istoric, de lumea ideilor care o modelează.
Cred încă o dată că pentru oficiul critic-literar e de reflectat atent la definiţia „criticii complete” a lui Jean Starobinski. Atenţie, deci, la textul stabilit filologic, la contextul şi la proiectul auctorial originar, la relaţia faţă de acest text a unui cititor înzestrat cu capacităţi deopotrivă empatice şi nuanţat reflexive, adecvare metodologică la grilele cele mai productive ale lecturii textelor individuale, recunoaşterea parţialităţii unei metode sau a alteia,– şi nu respingere rigidă, în numele unei ideologii puse ostentativ sub semnul „teoriei critice” frankfurteze. Un text de critică literară nu poate răspunde, evident, tuturor cerinţelor din spaţiul „criticii culturale”, – începând cu „critica de întâmpinare”, cu fireasca lectură „impresionistă”, intuitivă, personală – dacă cititorul specializat are talentul… scriitoricesc necesar -, şi până la studiile detaliate, în monografii, ale scriitorilor reprezentativi analizând teme, configuraţii ale imaginarului, personaje, simboluri, adică toate acele elemente care asigură mult hulita „autonomie a esteticului”. Repet, este o autonomie specifică, nu străină de mediul producerii operei, dar care are libertăţile ei de imaginaţie şi de reacţie adesea în replică la determinările exterioare. Din păcate, în acest masiv manifest, cu radicalisme de tip avangardist în respingeri, ca şi în afirmaţiile programatic-novatoare, care au pretenţia că sunt singurele adevărate, critica literară e mult afectată de presiunea ideologicului, fără să ofere o reflecţie privind tocmai medierile „simbolice”, fără de care literatura nu mai este literatură, ci doar un pretext pentru studii culturale generale. Un exemplu recent este lucrarea semnată de două românce care au trecut Oceanul, Creolizarea modernului, în care romanul Ion al lui Rebreanu e doar un asemenea pretext. Un studiu cultural necesar, dar numai atât și nimic mai mult…
În final, a se nota o simetrie sugestivă pentru tensiunile „câmpul simbolic” românesc: în locul „Şcolii de la Păltiniş” a lui Noica se aşează, tot acolo, un „Institut de Teorie Critică”, cu alţi „şcolari”, traduşi acum, desigur mai expresiv decât în româneşte, ca „scholars”…
Pentru o nouă cultură critică românească, editori Alex Goldiş, Christian Moraru, Andrei Terian, Editura TACT, Cluj-Napoca, 2024