Atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a lucrat temeinic la circuitul luminii în natură. „Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului (…)” (Facerea, 2) „Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!”. Și a fost lumină.” (idem, 3). „Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.” (idem, 4) „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.” (idem, 5)
(NOTĂ: Interesant este însă finalul acestui verset 5, când se încheie prima zi de lucru la Marea Zidire: „Și a fost seară și a fost dimineață.”, unde Dumnezeu ori pierde proprietatea termenilor și scapă din vedere centrul sever al conceptului oximoronic, ori, pentru prima oară în timpul Genezei, stabilește nuanțele intermediare. Intervalele de tranziție. Adică, stadiile graduale de trecere a luminii spre întuneric și invers, a întunericului spre lumină… Dar aceasta e o altă discuție!)
Fiindcă una-i una și alta-i alta, amestecul luminii în întuneric nu este tolerat. Poate doar irațional, în fracțiuni de timp infinitezimale. Un fulger, spre exemplu, nu este altceva decât un avort al strălucirii întunericului. Vibrația lui vizuală, a fulgerului, este sinonimă cu făgăduiala luminii. Un fel de încărunțire instantanee – în urma unui șoc – a coamelor nesfârșite de întuneric.
Pe de altă parte, trebuie să izbutim a preleva din trupul acestor enunțuri o axiomă simplă: întunericul nu înseamnă absența luminii. El nu este non-lumină. Întunericul este, de fapt, lumina văzută din partea cealaltă a axei lumii. De jos în sus. Dinspre nadir spre zenit.
Acest fapt misterios este validat nu doar în natură, ci și în lumea biologică. De pildă, în urma observațiilor îndelungate asupra comportamentului fluturilor de noapte, cercetătorii au constatat că, atunci când se reped nesățioși spre sursa de lumină, ei suferă un transplant de cecitate; ei nu sunt, de fapt, atrași de aceasta. Ci de punctul de întuneric aflat imediat în spatele epicentrului de iradiație ondulatorie. Adică, obârșia luminii, extremitatea nevăzută a acesteia, capătul ei secret și necunoscut. Tocmai de aceea, nimeni nu știe, nici în general, nici în particular, unde se termină lumina. Cu atât mai puțin fluturii de noapte! (NOTĂ: Din acest motiv, poate, ei se și numesc „de noapte”!)
Concluzia se impune de la sine: întunericul nu poate străluci decât în splendoarea luminii.
Însă ce a făcut pictorul MIHAIL GAVRIL, în locul acela unde s-a desfășurat expoziția intitulată Coloane de lumină, recte Centrul Cultural ART 4 ALL, este altă parte a miracolului petrecut nu demult, într-o seară de iarnă.
În primul rând, era printre puținele dăți când incinta expozițională fusese – ca să zic așa – fagurizată, adică modulată pe teme, pe culori, pe intenții argumentative și chiar pe dimensiuni. Ba, mai mult, unul dintre spații era o parabolă susceptibilă de a balansa semiologic întrega metaforă a luminii. Cu un decor foarte inspirat – ideea și realizarea aparțin scenografei Daniela Drăgulescu, curatorul expoziției – acest spațiu aparte, pe care eu l-am numit Peștera de lumină, mi s-a părut extrem de provocator și de spectaculos, totodată. Intrat acolo, într-un decor fals rupestru (falduri de pânză neagră care creau un căuș poliform, cu spoturi de lumină îndreptate către câte un tablou), am descoperit că acordul semantic fin, sincronia dintre întuneric și lumină realiza un oximoron perfect și mă ducea cu gândul la peștera lui Platon. Mitul peșterii, din Capitolul VII din Republica, altfel spus „lumina din peșteră”, dezvoltă de fapt, o alegorie uriașă despre condiția umană, despre cunoaștere, o pledoarie pentru adevăratele valori ale omului, un îndemn, pentru fiecare dintre noi, de a porni în marea călătorie spre noi înșine.
Apoi, tehnica picturii lui Mihail Gavril are un atribut, aș zice îngeresc, pentru că ea dezvoltă, prin tușe astuțioase, un fel de evanescență magică. Fluiditatea fulgurativă – așa mi-aș îngădui să numesc această virtute originală – securizează un spațiu genuin, asociativ și mental dedicat numai lui, lui Mihail Gavril, ființă și artist în care trăiesc îngemănați, sincretic, cei doi Sfinți Arhangheli, căpeteniile cetelor de îngeri ai Treimii. De aceea, cred cu toată tăria că fulgurațiile de alb, de albastru, de cinabru, de galben și celelalte din pictura lui Mihail Gavril, ca niște pete alternante pe ecranul fiecărui tablou, nu parazitează defel înțelesul. Sunt frânturi de puf ce plutesc, fulgi desprinși din aripile îngerilor, de către vântul pătimaș al creației.
Când nu se ocupă de clopote (al căror vizual, à propos, este de o sonoritate uluitoare!), de catapetesme, pereți și turle, de șerpuiri languroase ale luminii, ca un vortex, pe coloanele erecte ale unui templu ce se înalță până la „hotarul nevăzut”(!) și, în fine, când nu e preocupat de angelografii grave și solemne, încheiate la toți nasturii tunicii cerești(!), autorul mai are timp și de jocuri inteligente, de ludicării instigatoare. Într-o altă incintă… pe care aș numi-o „camera cu jucării”, Mihail Gavril a pus în scenă o copie cu zâmbet a celebrei piese shakespeariene, As You Like It (sau Cum vă place), în care rolurile lui Rosalind, Touchstone și Orlando sunt jucate de… biblioteca universală. În prima ipostază, apolinică, vedem o bibliotecă ce geme de cărți, iar în cealaltă, într-o viziune sugerând dionisiacul, una încărcată de sticle cu alcool!! Destrămând pânza de transcendență, autorul demonstrează, printr-o ironie tristă, și o realitate socială crudă, un mod particlar al lui de a demonstra că timpurile se schimbă și că reperele morale, din păcate s-au perimat. S-a pierdut parfumul acela inconfundabil al hârtiei tipărite și îngălbenite de vreme, fiind înlocuit cu mirosul tare al produselor ieșite din distilerii.
Vă mai destăinui o platitudine: sigur, arta nu e perfectă. Ea poate că doar tinde spre absolut. „Nu vă temeți de perfecțiune – spunea Salvador Dali – că n-o veți atinge niciodată!”. Iar până acolo, până la capătul ataractic al modulului său creativ, artistul, în modestia sa, trebuie să știe un lucru esențial: să nu disprețuiască neajunsul, imperfecțiunea.
În Japonia, există o practică străveche, numită Kintsugi, în cursul căreia ceramica spartă este reparată folosind aur. Astfel că fragmentele lipite cu aur topit transformă obiectul în ceva și mai frumos. În loc să ascundă crăpăturile, Kintsugi le evidențiază, îmbrățișând imperfecțiunile ca parte a istoriei acelui obiect și a, desigur, valorii acestuia. Bineînțeles că această filosofie este, totodată, și o metaforă la fel de puternică pentru viață. Provocările, eșecurile și „crăpăturile” noastre – subiectul îmi aduce aminte de nuvela lui Scott Ftzgerald, The Crack-Up (Crăpătura), pe care faimosul autor american, dispărut la doar 44 de ani, a transformat-o într-o radiografie dureros de lucidă a eșecului – deci, dacă știm să acoperim crăpăturile noastre și să lipim cu aur cioburile, ele ne pot face mai puternici, mai originali și chiar mai frumoși ca înainte. Nu trebuie să ne ascundem defectele; ele fac să strălucească statuia noastră, de călători prin viață.
Expoziția lui Mihail Gavril – aceste coloane de lumină înfășurate, aidoma unor turbioane sacralizate de incandescența dorinței de a urca mereu, mereu – excelsior! cum spuneau latinii – spre a ajunge la credința pură – deci, această expoziție a fost mai mult decât un eveniment de pe agenda culturală a urbei. A fost o consacrare, o târnosire. Un manifest de credință, o proclamație de o umilitate deconcertantă, fiindcă Mihail este unul dintre cei mai smeriți oameni pe care i-am întâlnit. Această expoziție, așadar, nu a fost un banchet, nu a fost o petrecere, nu a fost o sărbătoare de iubire, deși, poate că da, a fost totuși o celebrare, cum spuneam, o consacrare, un fel de agapé, adică suprema formă de iubire a Omului pentru Dumnezeu (deci, nu e vorba nici de philia, iubirea fraternă, nici de philautia, iubirea de sine). Și – ca să închidem această „coadă de păun oratorică”, reluând sintagma călinesciană despre succesiunea comparațiilor Fecioarei Maria dintr-una dintre omiliile faimoase ale lui Antim Ivireanu – expoziția a fost, într-o altă formă a definirii, un festin cucernic, a cărei aromă semantică s-a înălțat către ceea ce Blaga numea Lumina Dintâi.
Și, la final, ca un corolar al acelei seri, mi-a fost împărtășit un secret intim al artistului: expoziția aceasta a fost, da, un imn închinat divinității, dar ea a fost, totodată, și un gest din partea autorului, de recunoștință și comemorare a părintelui său, plecat la cele sfinte, din păcate, cândva, chiar de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Adică, exact numele artistului.
Prin urmare, întâlnirea ocazionată de acele minunate tablouri cu și despre lumină a fost, în egală măsură, un praznic. Un praznic și pe cinste, și pe cinstire!