Inaugurăm în acest prim număr al unui nou an al Vieții Românești, această rubrică în care vom re-publica texte apărute în seriile acestei reviste seculare (în ambele sensuri), care să păstreze cât de cât vie o istorie în general uitată. Păstrăm în transcrierea texelor, pe cât posibil, ortografia vremii, inclusiv „Viața Romînească”.
În timpul din urmă s’a pus cu tărie această întrebare. S„o discutăm.
Răspunsul adversarilor variază, fiincă ei nu sînt bine lămuriți ce e mai umilitor pentru noi: să nu fi făcut nimic, ori să fi făcut foarte mult, dar de rău.
Firește, noi nu putem împărtăși nici una din aceste opinii.
Nu avem de gând să ne lăudăm aici. (De altfel, dacă am face-o – și cu cît am face-o mai mult, cu atît am fi mai în nota vremii. Un modernist, ca să dăm un singur exemplu de… modestie, spunea mai dăunăzi că raportul dintre noi și ei e ca acela dintre „Pieile Roșii” și constructorii edificiilor cu patruzeci de rînduri. Ați înțeles că Pieile Roșii sîntem noi și marii arhitecți sînt ei…). Dar trebue să vorbim. Pentru că există o generație tînără, care nu cunoaște trecutul acestei reviste și sîntem obligați s’o lămurim. Obligați pentrucă, prin vechimea ei și prin numărul, felul și varietatea colaboratorilor ei dealungul vremii, „V.R.” e un fragment din evoluția literară a acestei țări. Prin tot ce este și prin tot ce-a fost, „V.R.” este mai mult decît suma redactorilor și colaboratorilor ei. Este un fapt din istoria culturii și literaturii noastre, așa de obiectivat deja, devenit autonom chiar de noi, încît avem impresia că putem vorbi de ea, ca de ceva oarecum în afară de noi. An cu an, în atîta vreme, și cu colaborarea atîtor scriitori (mulți dispăruți), s’a tot acumulat ceva, s’a tot închegat ceva, care nu este numai noi,– s’a format ceva față de care avem o răspundere, – ceva care trebue păstrat, apărat și transmis altora.
Ce’a făcut Viața Romînească pentru literatură?
Marele nostru merit a fost poziția noastră față de ideia de „școală literară”. În privința aceasta sînt, iarăși, două opinii – în legătură cu cele două, de care vorbeam mai sus, despre rolul nostru. Cei care opinează că n’am făcut nimic pentru literatură, spun că nu reprezentăm nici un curent, cei care sînt de părere că am făcut tot răul posibil literaturii, spun că sîntem țărăniști. De data aceasta nu mai respingem ambele opinii, ca mai sus. Dreptatea e cu cei dintîiu: n’am venit cu nici o școală. Mulțămită acestei sărăcii și modestii, am putut instrui în aceeași casă scriitori din diferite școli și i’am făcut să nu se uite așa de dușmănos unii la alții.
Am forțat apoi pe mulți scriitori de talent, chiar pe unii din cei „mari”, să iasă din nepăsare și să scrie.
Am introdus plata scriitorilor (ca în Occident), lucru pentru care am fost foarte înjurați… Dar prin aceasta am stimulat pe scriitori și le-am dat o conștiință mai bună despre meseria și rolul lor în lume.
Viața Romînească a fost apoi prima revistă mare și răspîndită mult. Adică prima revistă care a dat la foarte mulți cetitori o materie literară bogată. – Această materie literară a fost de toate felurile, de toate școlile. Așa dar, a pus înaintea cetitorului toate culorile curcubeului nostru literar, l-a făcut să guste literatură diversă, ori să aleagă mai în cunoștință de cauză. Această literatură a fost bună, pe cît au permis condițiile de fapt ale literaturii din ultimii douăzeci de ani. […]
„V.R.” a contribuit la curățirea terenului de școlile exclusiviste, pe care le-a găsit în luptă la apariția ei, criticînd pe scriitorii acelor școli, nepublicîndu-i, distrugîndu-le publicațiile prin concurență și prin atragerea elementelor de valoare rătăcite la ele.
Desigur că școlile ori curentele literare rele, greșite, ca și scriitorii slabi, mor dela sine. Dar pe cît are un rol și publicistica în dărîmarea lor, noi am avut acest rol. Acest lucru ni l-au recunoscut și adversarii, firește, subt altă formă. Ei au spus că prin mașinațiuni, prin bani, prin demagogie literară etc. am atras scriitori, am descompletat redacții, am contribuit la desființarea de reviste și de curente literare. –Da, e adevărat, dar avem pretenția că am servit în chipul acesta literatura națională.
Și am avut asupra mișcării literare și o altfel de influență, mai directă, singura influență directă bună, pe care poate și trebue s’o aibă o publicație asupra scriitorilor, – o influență culturală. Acest lucru ni s’a recunoscut tot de adversari și, firește, tot subt altă formă. Am fost învinuiți deci, că am „stricat” pe scriitorii, pe care i-am atras la noi, că le-am distrus idealismul tradiționalist, că i-am făcut cosmopoliți, ori, invers, că am sălbăticit pe cei civilizați.[…]
În definitiv, meritul nostru a fost că am putut crea o revistă cu prestigiu, care să impună scriitori mai buni și să pună în umbră pe ceilalți; și că n’am publicat decît ceiace ni s-a părut frumos, ori din ce școală literară era scrierea.
Faptul că nu am venit cu nici o școală literară se datorește contribuția Vieții Romînești la literatura națională.
Dar s’a zis că am pus condiții extraliterare scriitorului.
Caracterul specific național însă, și înălțimea sufletească a scriitorului, nu sînt idei care vin în conflict cu estetica. Din contra. Sînt condiții de frumuseță a operei literare. Frumosul nu este un cuvînt gol. Ca să fie ceva frumos, trebue să îndeplinească niște condiții. Și – caracterul național, este o condiție de frumos: înălțimea de suflet, este și ea o condiție. Imitînd servii, nu vei crea o operă frumoasă; cu un suflet de vătav, nu vei crea, de asemenea, o operă frumoasă.
A spune că un scriitor bun nu imită și nu-i un troglodit, este a releva două din multele „note” ale conținutului noțiunii de „frumos”.
Nefiind conduși de criterii de „școală literară”, ne refuzînd coloanele noastre la nimic din ce era frumos, ne punînd coloanele noastre la îndemîna niciunui scriitor numai pentru că ar fi avut ideile noastre, dacă nu ni se părea că are și talent, am fi putut fi în situația să tipărim aici mare parte din ce s’a produs bun, sau cel puțin onorabil. Că om fi greșit vreodată, – oameni sîntem!
Și, din aceeași cauză, am putut lăuda tot ce a fost bun și n’am fost tîrîți să lăudăm și ceiace nu a fost bun (din motive de „școală literară”, ori amiciție politică și personală).
Noi nu am făcut pe esteții niciodată. (Am fost chiar învinuiți că punem arta în slujba politicii și a moralei). Dar am dori să ni se arate cînd s’a înșelat direcția revistei noastre. Lăsînd la o partepe scriitorii de azi, mărginindu-ne la cei dinainte de războiu, pe care vremea și opinia publică i-a clasat deja, așa încît nu mai poate fi discuție, am dori să ni se spue cînd ne-am înșelat asupra valorii scriitorilor.
Și nu am căzut în acest păcat, nu pentrucă sîntem cine știe ce mare lucru, dar pentrucă am judecat după criterii nici de școală literară, nici de gașcă. –Esteții cei cu Frumosul, care ne acuzau de politică și morală în literatură, ei s’au înșelat amar asupra scriitorilor. –Ei, și nu noi, au spus că Cerna e cît Eminescu, d. Dragoslav cît Creangă, d. Corneliu Moldovan un mare poet epic; d. Eftimiu un Goethe, etc. etc..
Aceste greșeli or fi în legătură și cu gustul lor estetic, dar credem că principala cauză e spiritul de gașcă. Noi am văzut esteți de aceștia înjosind pe un scriitor azi, și lăudîndu-l mîine fiindcă între timp se întîlniseră în aceiași gașcă. Am văzut esteți înjosind pe un scriitor și apoi, cînd nu și-a putut alcătui o gașcă decît din scriitori din școala celui înjosit, lăudîndu-l superlativ; am văzut esteți lăudînd un scriitor cu gîndul să-i cîștige pentru gașca lor și apoi insultîndu-l, cînd au văzut că nu reușesc, am văzut esteți lăudînd scriitori un an, înjurîndu-l anul următor, pentru că se despărțise de ei, și lăudîndu-l din nou, pentru că se împăcaseră iar.
Cauza pentru care n’am făcut nimic pentru literatură, este, după unii (cei mai binevoitori pentru noi) faptul că n’am venit cu o școală literară, ca să producem și noi douăzeci de scriitori la fel. Da, din acest punct de vedere, n-am făcut nimic, o recunoaștem. Am fost mai prejos decît toate publicațiile. Cea mai mică publicație țărănistă efemeră avea douăzeci de colaboratori care scriau la fel, deci a imprimat o… pecete proprie literaturii. Tot așa cea mai mică revistă decadentă, care apărea două numere. Acum apare o revistă constructivistă. Sînt douăzeci de scriitori care scriu la fel (îi și cam chiamă la fel). Iată o publicație care imprimă etc. –Noi, e adevărat, n’am produs nici doi scriitori la fel în douăzeci de ani. Și doar puteam crea fără mare bătae de cap o școală, ba chiar și mai multe. D.Goga avea mulți imitatori (școala Goga), dar i-am pus pe toți la coș, d. Sadoveanu avea mai mulți (școala Sadoveanu), dar i-am respins pe toți. Ce mai de școli am fi putut avea!
După 1907 ne-a venit prin poștă o școală democrată și revoluționară, chipurile ca să ni se facă plăcere nouă, dar a trecut direct la coș.
Dar nu numai după 1907, ci întotdeauna ne-au venit la redacție nenumărate nuvele și poezii democratice (autorii lor credeau spusele adversarilor noștri că voim literatură cu democrație – să-i aibă pe suflet pe atîția bieți oameni), – și ce mai școală bogată am fi putut avea!
Și imitatorii d-lui Minulescu ne-au asediat. Puteam avea și o școală minulesciană. Și așa mai departe.
Cred adversarii noștri că e greu să ai școli? Una, două, cît vrei? Nu e greu de loc. Putem inventa cîte voiți, și să aibă aerul a ceva. Și dacă nu ne ajută imaginația, importăm.
Și, atît pentru cele inventate de noi cît și pentru cele importate, găsim noi scriitori care să le „realizeze”. Atîta așteaptă băeții. Hîrtie și tipar să ai, școala vine îndată.
E mai greu să găsești talente – și talentele nu se bagă în nici o școală. Cine ar fi putut face din Goga un Arghezi și din Arghezi un Goga?
Fiindcă există istorici literari care clasifică pe scriitori în școli, cum clasifică zoologii paserile în clase,– apoi s’a crezut că aceste școli pot fi formate cu voință, de cătră scriitori ori „îndrumători” prin adeziune și hotărîrea de a fi într-un fel sau altul,– cum s’ar hotărî stiglețul, vrabia și scatiul să cînte la fel și să aibă pene de același culoare, – Școlile mari, adevărate, sînt constatări ale istoriei literare, nu partide literare cu program.
Ei, dar să lăsăm asta.
Ce-am mai făcut pentru literatură?
Am ținut publicul în curent cu mișcarea literară și de idei din străinătate,– și am dat astfel scriitorilor un public mai cunoscător, mai competent.
Am răspîndit revista în Ardeal, Bucovina și Basarabia (vorbim mereu în acest articol despre vremea dinainte de războiu) și am lărgit, și prin aceasta, publicul pentru scriitori.
Am simțit talentul, l-am îmbrățișat, l-am încurajat, l-am sfătuit după slabele noastre puteri, l-am „lansat”.
Am făcut o cenzură atentă operei colaboratorilor, începători și chiar neîncepători.
Și – într’o ordine deosebită de idei,– și ne gîndim acum și mai mult la vremea din urmă,– am lucrat pentru prestigiul literaturii romîne față de minoritari: Viața Romînească e una din puținele publicații periodice, care pot ținea piept în chip onorabil revistelor rusești și nemțești, cu care sînt deprinși Rușii din Basarabia și Nemții din Ardeal.
Așa dar, în rezumat, n’om fi făcut mult,– dar tot am făcut ceva.
Să adăogăm, spre complectare, că Viața Romînească fiind și o revistă științifică și, mai ales, o tribună a ideilor democratice,– reprezentînd așa dar preocupările cele mai vii ale vremii,– a interesat cercuri mult mai largi decît o simplă revistă literară și astfel a putut răspîndi scrierile colaboratorilor ei beletriști în masa cea mare a cetitorilor.
Nicanor & Co.
(Din „Viața Romînească” nr. 3, 1925, Miscellanea, pp. 450-454)