Moartea nu ajunge niciodată la inimă de Constantin Marafet, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2024
Când suferința – proprie sau a aproapelui, a fiicei Sofia, ajunsă la AHK, în Viena, în urma depistării unui teribil cancer – survine, când moartea pândește, drumul spre credință sau iubire se întrezărește în cu totul alt fel și cuvintele unui preot cu har capătă, pentru medicul (ginecolog) Vladimir, cu totul alt sens, mai percutant: „Dumnezeu este mare, a spus preotul. Dacă tu eşti orb, trebuie să vadă cineva pentru tine. Aşa e făcută lumea. Nu te putem lăsa să umbli şi să semeni orbire, întuneric. Suntem născuţi să recunoaştem semnele divine. Tu ar trebui să le recunoşti primul, fiindcă tu citeşti zilnic din înţelepciunea lumii, cărţi după cărţi, dar, dacă ai citi şi Biblia, ce bine ar fi… Acolo găseşti totul despre viaţa veşnică. Nu ai mai avea nevoie de nimeni să te conducă. înţelegi acum cum de ştiu, de unde ştiu?”
După romanul Ochiul Chirei (2002), despre care am scris în paginile acestei reviste, prezentat de Varujan Vosganian ca fiind un „roman captivant, în care vremurile și straturile conștiinței se împletesc, purtate de personaje legendare sau cotidiene”, Constantin Marafet publică acum „O poveste despre alternanța sacrului cu profanul, transfigurată într-o poveste despre iubire, speranță, credință. Sub aparențele înșelătoare stau miracolele” (Ana Dobre).
Poeme glazurate şi cafea/ Poèmes à enrobage et café de Indira Spătaru, col. Exit, Editura Junimea, Iași, 2024
„De nechezol sătui eram cu toţii/ bunici, părinţi copii/ nechezam/ îl fierbeam şi-a doua oară în ibric/ un fel de rumeguş, între cicoare şi cafea.// De soia salamuri/ conserve de peşte, compoturi cu prune culese/ de elevi/ „Aurora” îmi plăcea – sare de lămâie, creveţii din Vietnam sfârâiau în ulei/ linguriţa o ţineam în borcanul cu şerbet,/ se găsea.// Zilnic făceam acrobaţii/ exerciţii de râs/ aplecări de coloană/ cu John Wayne călăream sâmbăta seara prin deşert/ fanfarele însoţeau morţii/ ţâncii din cartier se îmbrânceau după banii azvârliţi/ sistematic se întrerupea/ curentul,/ căzile noastre bălteau/ apa caldă plecase la tropice,/ portocalele dispăruseră demult/ şi chiloţii/ pasta de dinţi,/ pechinezi, şoricari erau singurii câini/ printre Dacii se fuma doar Carpaţi.” (1980) – poeta Indira Spătaru se mișcă dezinvoltă în spațiile de demult, dar și în cele ale vremurilor actuale, ochiul suprinzând spiritul timpului, glazurat de afecte, sentimente, iubiri, revolte: „O monografie a senzualităţii oprimată de tentaţia spiritualizării patimii ar fi scris Indira dacă n-o apăsau alte urgenţe.
Dar nici la ea urgenţele nu se lasă aşteptate şi năvălesc abrupt peste peisajele de calm, lux şi voluptate (fireşte, cu mai puţin calm şi cu mai multă voluptate.” – scrie, în prefață, Al. Cistelecan, în vreme ce Gh. Grigurcu vorbește, în prezentarea sa, despre un „androginism moral, de „un luciferism asumat, de-o manieră foarte personală”.
Traducerea în limba franceză: Gabrielle Danoux.
Poeta evadează din muzeu de Gabriela Ana Balan, col. Icar, Editura Neuma, Apahida, 2024
După șapte volume de poezie (2012-2022), Gabriela Ana Balan se joacă de-a v-ați ascunselea cu uitarea: „Undeva, cândva/ când luna mituia soarele/ să răsară mai târziu şi nu se mai sătura/ să privească lumea de sus, era o poetă/ poate mai trăieşte şi azi/ dacă n-o fi murit prin uitare/ lumea ei a apus/ răpusă de suflete cumpărate/ pe lovele decupate din ziare// atunci oamenii plângeau la cinema/ actorul principal/ murea rănit din dragoste/ acum nu plânge nimeni/ poeta se ucide cu uitare/ se toarnă în matriţă de ceară/ se închide în muzee/ cu etichete de exponate rare” (Ultima poetă). Totuși, o speranță există: „aprindeți masala/ Dumnezeu ne dă autograf/ se vor deschide porțile/ muzeului// spre libertate” (din Poeta evadează din muzeu). Horia Gârbea remarcă, în prezentarea sa, miza poetei pe „inventivitatea pe care și-o pune necontenit în valoare”.
Povestiri care ar putea fi adevărate de Mihail Mihailide, Editura Cartea medicală, București, 2024
Când toți suntem mânați să uităm, uitarea devenind prioritatea acestui timp, pentru a face loc altor știri și asocieri mentale musai induse, medicul Mihail Mihailide face o cronică onestă a vremurilor noastre; prin acest al 14-lea volum al său, văzut ca fiind „această probabil ultimă alcătuire scriitoricească”, un volum de ținută, o reunire a povestirilor apărute, în principal, în Acolada, Historia, Magazin Istoric, Jurnal literar, Plai străbun.
Aflate, ca de obicei, la intersecția sferei medicale cu cea culturală, scrierile semnate de cărturarul Mihail Mihailide împiedică uitarea, prilejuind celebrarea valorilor uneori ignorate by default, alteori ai zice chiar premeditat. Un exemplu revelator: „lansarea volumului de poezii Arioso dolente al poetului de talent, neglijat de istoriile literare, timişoreanul Eduard Pamfil (1912-1994). Acest punct de atracţie era dublat de faptul că autorul fusese şi un psihiatru influent; a creat «Şcoală»; s-a supus unui interesant autoexperiment medical […], a fost surghiunit de securitatea comunistă, având totuşi şansa să «prindă» evenimentele din Decembrie ’89.
Peste 100 de participanţi au asistat, dar niciunul dintre aceştia nu s-a îmbolnăvit de Covid-19 – situaţie verificată cu îngrijorare şi scrupulozitate de organizatori în zilele următoare prezentării, 26 februarie 2020. Era data când primul caz de infecţie cu virusul ucigaş fusese declarat prezent pe teritoriul țării”.
Volumul conține două grupaje: Molière 400 și Pariziene și nu chiar.