Din punctul de vedere al unui redactor de revistă, în anii socialismului (care credea că e) biruitor, luna ianuarie era o teribilă amenințare, mai ales în ultimii ani, când cultul știți dvs. cui devenise agresiv. Și asta din cauză că în această lună cădeau cele două zile de naștere: a „lui” și a „ei”. Adică a lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu. Pe măsură ce treceau anii, era tot mai greu să ieși nemânjit din această lună, festivă la maximum. Cum cele două aniversări erau foarte importante pentru partid și stat, publicațiile, inclusiv cele literare, erau obligate să le marcheze prin texte și fotografii retușate – da, și unele și altele – până la ultima expresie a minciunii. Se făceau ședințe care pregăteau din timp noua escaladare a grețosului cult al „geniului Carpaților” și al „savantului de renume mondial”. Directorii, redactorii șefi, secretarii de partid (unic) din redacții primeau la aceste ședințe indicații precise, desigur „prețioase” în același timp, despre felul cum trebuie să arate noua sărbătoare națională din ianuarie. Întorși „la bază”, adică la redacții, șefii convocau și ei ședințe, detaliind modul cum această sarcină de partid trebuia îndeplinită. Se povestea că, de fiecare data când se apropia luna ianuarie, la ședințele cu redactorii șefi, aceștia își luau tot felul de angajamente, că or să facă și-or să dreagă, spre mulțumirea celor care patronau aceste adunări, șefi de la propagandă, de la CC, de la CCES etc. Unui singur redactor șef, cică, nu i se dădea cuvântul, deși el, comunist zelos, Dumnezeu să-l ierte!, tot încerca să se afirme. Era vorba de un poet proletcultist (Marin Sorescu l-a ironizat cu un „Durigaș ai, frate Niculaie?”), devotat partidului, altfel om de treabă, dar posesor al unei puternice convingeri comuniste. O să-l las să doarmă în pace, nepomenindu-i numele, dar va trebui să transcriu măcar titlul revistei pe care o conducea, în ultimii săi ani, și anume Urzica.
Redacția revistei Viața Românească se descurcase până la ultimul decembrie, căci în decembrie se făceau planurile pentru numărul din ianuarie, care trebuia să ridice osanale nerușinate ambilor analfabeți (azi ne dă mâna să o spunem, dar atunci…), mai semnând Redacția, mai VR, mai existând colegi dispuși să facă acest oficiu din motive diverse etc. Trebuie spus că, aici, la VR, în acel moment, fiecare redactor era responsabil de număr, ceva mult mai complex decât capul limpede de azi, pentru că responsabilul de număr se ocupa, conform unui obicei bizar, cu alcătuirea numărului de revistă, pe care-l păstorea cam ca un redactor șef. Îmi amintesc chiar cum hâtrul poet Traian T. Coșovei, proaspăt ajuns aici, a observat „dar asta-i o revistă cu 12 redactori șefi!”. Căci nu eram noi chiar câți apostoli biblici, dar oricum mult mai mulți decât azi, astfel încât butada ținea.
În decembrie 1989, directorul revistei Viața Românească, academicianul Alexandru Balaci, altfel un om de o delicatețe exemplară în relația cu subalternii, venise cu știrea că din acel moment înainte nu vom mai putea scăpa de obligația de a scrie și semna cu propriul nume editorialul numărului la care ne nimeream să fim responsabili. Orice adevăr ai fi încercat să strecori, acesta ar fi fost imediat scos de cenzura care, conform minciunii oficiale, „nu mai exista”, plus sancțiunile care urmau pentru toată redacția. De când Ceaușescu o desființase, cenzura era și mai drastică, mutată pe la CCES (Consiliul Culturii și Educației Socialiste), pe la secția de propagandă a CC al PCR, ori pe la județenele de partid.
Cum măgăreața (o expresie azi cvasi-uitată) responsabilității pentru numărul din ianuarie 1990 al Vieții Românești căzuse pe subsemnatul, am înțeles că până aici mi-a fost. Și am decis să demisionez. Ce a urmat știe, azi, toată lumea. Fără să devin patetic mă întreb: câți redactori, câți reporteri și câți fotoreporteri de pe la reviste și ziare au scăpat atunci de o obligație despre care știau cu toții că e infamantă, pe care încercaseră să o evite! Dar începând cu Timișoara, cu 16 decembrie 1989, acest sistem s-a prăbușit inclusiv pentru redactorii Vieții Românești de atunci, Cezar Baltag, Florența Albu, Ileana Mălăncioiu, Traian T. Coșovei, Sânziana Pop, Gheorghe Pituț, Petre Got și, dacă-mi aduc bine aminte, subsemnatul.
În fiecare decembrie, când vine momentul pregătirii numărului Vieții Românești, pentru ianuarie anul următor, îmi aduc aminte de acel moment dinainte de eliberare, de adevărata eliberare, revoluția, pe care atâția dintre noi nici n-o mai numesc așa.
Astfel a fost curățată, în decembrie 1989, luna ianuarie a anilor următori de cele două aniversări infamante și lăsată celor de drept: Mihai Eminescu și I.L. Caragiale. Primul, născut la 15 ianuarie 1850, cel de-al doilea la 30 ianuarie 1852.
Dacă alte deosebiri nu sunt, deși sunt destule și imense, între acele vremuri și cele de azi, acestea sunt sigure, cuantificabile în destine și semnificații culturale.