Lexiconul amar
Un titlu atrăgător pentru cine știe ce-i aia un lexicon, dar și un spectacol care promitea, când aflai ce echipă a pus în scenă scenariul (sic) semnat de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi, după un basm nu mai puțin celebru, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Echipa: Silviu Purcărete, regie – Dragoș Buhagiar, scenografie – Vasile Șirli, muzica originală, dădea garanția unui spectacol excelent, în plus pe scenă fiind trupa unui teatru dintre cele mai serioase ale Bucureștiului, Odeon.
Povestea fiului de împărat care se duce să caute locul unde să-și împlinească lozinca demult intrată în limbajul comun devine, în viziunea celor doi scenariști, un fel de parodie/ pamflet. Parodie a basmului, pamflet al „lumii noi”, care predică egalitatea elitelor cu cei fără calități și învățătură, aglomerând termeni din noua limbă de lemn, ideologizată, care desigur pot produce efecte comice de calitate când sunt puși în frază alături de arhaismele basmelor. În plus, toți cei de pe scenă, minus familia împăratului, poartă câte o tocă de absolvent al vreunui colegiu, la care se face referință pe alocuri, în același scop al parodierii și comedierii (sic). Dar ritmul în care se desfășoară spectacolul, la premiera din 22 septembrie cel puțin, e mult mai lent decât te-ai aștepta de la creatorul lui Faust și al altor mari spectacole. Poate și lungimea textului, parcă vorbind mai mult de cât spune. Trăim, e drept, într-o lume care mai mult vorbește decât gândește, dar asta nu înseamnă că trebuie musai să i ne predăm cu grăbire. Pe fragmente, spectacolul produce satisfacție spectatorului care admiră creații actoricești de valoare, vezi cazul Ghionoaiei, în interpretarea Virginiei Rogin, a cărei forță actoricească și asumare a rolului este de admirat. N-aș putea spune că vreunul dintre ceilalți interpreți, Claudiu Bleonț (unchiașul, de fapt „moderatorul” general), Silvian Vâlcu (împăratul tânăr), Ruxandra Maniu (împărăteasa), Niko Becker (Făt Frumos), Eduard Trifa (Absolventul/ Eduard/ Calul), Diana Gheorghian (Zorilă), Ionel Mihăilescu ( Împăratul bătrân/ Făt frumos bătrân), Ioan Batinaș (Von Locknow), Ionuț Kivu (Christoph), sau Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchievici, Anda Saltelechi, Antoaneta Zaharia (Scorpiile), Ioana Mărcoiu, Crina Mureșan, Paula Niculiță (Zânele) și Relu Poalelungi (Bucătarul) nu au avut apariții de efect. Aparițiile Unchiașului-povestitor-moderator Claudiu Bleonț, actor „cu expertiză”, ca să mă păstrez în limbajul caricaturizat din edițiile succesive ale lexiconului, mereu și mereu revizuite, conform normelor dictate de un ascuns „minister al adevărului”, mai mișcau puțin lentoarea generală. Mișcările de grup, ba cu lumânări aprinse, ba în halate albe operând pacienții, au trimis cu gândul la fantezia dezlănțuită a lui Silviu Purcărete, însă legătura lor cu povestea nu a fost de fiecare dată prea evidentă.
Dacă îmi pot permite o părere, totuși, basmul Tinerețe fără bătrânețe ș.a.m.d. nu e la fel de ofertant dramatic precum Faust de Goethe.
Portugalia via Las Fierbinți
La Teatrul Bulandra, sala „Liviu Ciulei”, de la Izvor, spectacolul Portugalia, text de Zoltan Egressy, regia Attila Béres. Amintirea unui spectacol din urmă cu ani, de la Baia Mare, pus în scenă de Victor Ioan Frunză. Cu ajutorul unor „coechipieri” din anul acela, am încercat să-mi reîmprospătez memoria. Nu de alta, dar intrând cu câteva minute după începutul spectacolului, în sală, am avut o clipă impresia că n-am nimerit unde credeam că trebuie să fiu în seara aceea. Ceea ce vedeam pe scenă era, parcă, o scenă din celebrul serial Las Fierbinți, pe care-l văd din când în când. Nu doar din cauză că doi dintre actorii de pe scenă erau și aici și acolo, și anume Marius Chivu, cu un Pascu adăugat aici, și Cătălin Babliuc. Ci pentru că atmosfera era foarte asemănătoare, ca și frustețea (sic!) rurală a rostirilor și atmosferei. Povestea apariției personajului căzut parcă din cer, „de la capitală”, în mediul amărât și alcoolizat dintr-un sat concentrat pe cârciumă și alcool prost, m-a trimis o clipă la Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian. Numai o clipă însă, repet. Acolo apare Mona, o „stea fără nume”, strălucind în semiîntunericul gării de provincie, aici apare cineva, fără nume și ăsta, un bărbat, care va purta numele Poreclă pentru distribuția grafică și orală, care se instalează și este luat repede la refec de masculul dominant al satului sau mai precis al cârciumii, poreclit și el, Sfeclă. Cârciumarul, un Marius Chivu cu tva, ca să-i zic așa adăugatului nume, Pascu, e mai puțin dezechilibrat decât titularul, care, aflăm la timp, este și un fel de etern logodnic, soț niciodată, cum ar zice, dar la feminin, Arghezi. Acesta din urmă își simte teritoriul amenințat, vom vedea că pe bună dreptate, căci între junele, „de la capitală” nou venit, și fata cârciumarului, Fundiță, după cum se vede, toți au doar porecle, se înfiripă (ăsta era cuvântul?) un mic sentiment. Stabil și definitiv din partea fetei, trecător din partea bucureșteanului care e în drum, zice el, spre Portugalia, oprit câteva zile ca să se odihnească (!) în acest sat. Fundiță, într-o foarte natural-convingătoare interpretare a Mariei Veronica Vârlan, îi cade pradă noului venit, în modul cel mai obișnuit. Ea își face gânduri de viitor cu el, el e bucuros de aventura asta, dar până la urmă pleacă, dar nu spre Portugalia și tot singur. Final – nu de lexicon, dar tot amar. Pentru fata Fundiță, parcă și pentru dramaturgul nostru, dar nu și pentru ceilalți localnici, eliberați de acest intrus care le tulburase liniștea…
Dacă bucureșteanul (Andrei Huțuleac) ar fi Mona, atunci Soția, că alt nume n-are, venită să-l recupereze, ar fi Grig, cu cinismul acestuia, dar totul și toți coborâți la nivelul de mitocănie al capitaliștilor sălbatici de azi. Iar dacă acolo, „steaua fără nume”, de fapt cu nume, Mona, este recuperată ușor, aici ea/ el rezistă, are loc o scenă violentă și o despăgubire pe măsură a stricăciunilor provocate de Soția afaceristă de succes susținut de tatăl său. Aici, însă, personajele se despart de modelele lor antebelice: nou-venitul, zis Poreclă, e dramaturg (scriitor deci), cuvânt rostit cu dispreț de soția arogantă (Anca Androne) față de bărrrbații care s-ar fi putut bucura de atenția ei, chiar de mariaj (v. George Topârceanu, În jurul unui divorț: „Că-nainte Zoe, până nu-l luase,/ A respins partide mult mai serioase:/ Jorj Athanasiu, când era flăcău…/ Goldman de la Credit!… Guță Popândău,/ Angrosist de vinuri – o partidă rară/ Și cu care Mișu nici nu se compară – / Toți cu situații și destul de ’bine’, / Refuzați de dânsa, ca să ia… pe cine!…”). În timp ce ea, soția fără nume, posesoare de BMW, este și fiica unui bogat afacerist… Dar peisajul uman din cârciumă nu e, în rest, deloc asemănător cu cel din piesa lui M. Sebastian. Aici avem un popă (Silviu Geamănu), Femeia, în interpretarea Andreei Bibiri, actriță de mari resurse dramatice, în CV-ul căreia se aliniază mari roluri și extraordinare prezențe, adăugând aici un rol de bețivă rurală f.f. reușit. Clamă, micul bețivan afacerist local, Adrian Ciobanu, iar într-un colț, la o masă izolată, care te trimite cu gândul la cârciuma „La Oaie” din modelul mai sus citat, stă personajul Satana, în fapt un bețiv care se exprimă mai mult în interjecții și alte sunete nearticulate. E prezent și nelipsitul registru în care sunt înscriși consumatorii pentru a plăti când le vine te miri ce mizerabilă sumă fixă, pensie sau ajutor. Atmosfera trece repede de la Steaua fără nume la Las Fierbinți. Actorii prestează, ca să zic așa, cu zel și activitate, sub bagheta regizorului Attila Béres și în decorurile lui Andu Dumitrescu, figurile se rețin, iar publicul se ridică în picioare ca la un semnal după ultimele vorbe și aplaudă frenetic. Că, doar, asta e lumea de azi, pe asta vrea s-o vadă, ca să doarmă liniștit. Publicul.
Bădăranii de ieri – mitocanii de azi
De câte ori vezi o nouă punere în scenă a celebrei piese a lui Goldoni, exemplară și pentru zilele noastre, e greu să nu-ți sune în urechi vocile celor care au interpretat în 1957, la 250 de ani de la nașterea autorului piesei (între timp s-au făcut peste 300 de ani): Grigore Vasiliu-Birlic, Carmen Stănescu, Nicky Atanasiu, Alexandru Giugaru, Cella Dima, Sanda Toma, George Calboreanu, Silvia Dumitrescu-Timică, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Silly Vasiliu, Coca Andronescu, Constantin Rauţchi. Poate nu chiar ale tuturor, dar măcar ale câtorva dintre acești mari actori. De aceea, fiecare nouă montare presupune un mare risc. Comparația, bat-o vina!
De data asta, la Teatrul Nottara, în preajma FNT-ului, montarea dirijată cu o fantezie debordantă și actualizată în modul cel mai natural, a lui Alexandru Dabija, reușește să fie altceva fără să renunțe la bădărănia semnalată de îndepărtatul autor al piesei. Alexandru Dabija adaptează textul, dar nu în modul naiv sau forțat în care se face asta de obicei, ci încadrând întâmplările piesei în cadrul teoretic al feminismului exagerat, care debutează cu datele biologice interpretate subiectiv, date care mai scot capul și în timpul spectacolului, pentru ca în final să revină cu concluzia absurdă, însă clamată definitive, „femeile au prostată, iar tratatele de medicină refuză să recunoască asta”. Adicătelea, dacă pot spune așa, știința pierde meciul (dar așa, pot spune?) cu ideologia. Feminismul non-ideologic, preluat cu strălucire și augmentat în decursul dramaticelor vesele întâmplări tipic goldoniene, este motivat pentru toată lumea, inclusiv pentru spectatorii din sala „Horia Lovinescu”, încântați peste măsură – și pe bună dreptate – de interpretările compuse cu maximă atenție în toate cazurile, absolut în toate cazurile celor care le-au dat naștere personajelor: Canciano (Gabriel Răuță), singurul bădăran dominat de ultra-isteața sa soție, Felice (Cerasela Iosifescu, o actriță al cărei talent e tot mai evident de la premieră la premieră – vezi și „Oedipe”-ul lui Andrei Șerban), Contele Riccardo (Crenguța Hariton, ca femeie revoltată, corectă politic, dar totuși și în travesti), Lunardo (Alexandru Jitea, al cărui talent poartă în spinare mai toată desfășurarea spectacolului), Margarita (Luminița Erga, și ea cheltuindu-și remarcabile resurse fizice și artistice într-un rol excelent), Lucietta (Ana Radu, o tânără actriță a cărei prezență încântă prin dezinvoltura și flerul artistic cu care face față colegilor mai experimentați de pe scenă, în fond construind și constituind viitorul), Simon (Mihai Marinescu, în aceeași cheie cu ceilalți colegi de bădărănie, devenit și el, mai aproape de noi, mitocan), Marina (Ada Navrot, o actriță experimentată, aici într-un rol care s-ar putea să mai răsune în amintire celor care o să vadă cine știe ce altă punere în scenă a acestei piese), Maurizio (Sorin Cociș, un comic bine temperat), Felippetto (Iosif Paștina, al doilea tânăr al spectacolului, într-un rol mai redus, dar expresiv). Comedia astfel încadrată între mitocănia de azi și bădărănia d’antan (ca să mai zic așa o dată), dar autosubminându-se cu subtilitate, are efect la toată lumea. Unii se pot bucura de soluțiile regizorale și actoricești de amănunt, alții pot întrevedea în această perpetuă, de fapt, violență a bărbaților care preferă pe „a avea” lui „a fi”, așa cum îi mărturisește explicit don Maurizio lui don Lunardo, o semnalare a terorii islamice exercitată necruțător asupra femeilor, în Iran și Afganistan, ca să cităm doar modelele cele mai odioase. Totul învăluit în umorul care salvează totul, și violența unora și exagerările altora, într-o cheie diferită de aceea din celebra interpretare din anii 50. Rezultatul e dublu: o comedie ușoară pentru unii, o meditație artistică excelentă asupra lumilor care, totuși, sunt în conflict, asupra inegalităților impuse în unele pattern-uri de civilizație (sic!)..
Spectacolul de la Nottara demonstrează că, atunci când un regizor cu imaginație și fantezie, care își întemeiază arta pe un gând eventual ascuns, actori care deseori au avut ghinionul să fie mai superficial ghidați pot da tot ceea ce e mai bun în ei. A se considera și cazul lui „Oedipe” al lui Andrei Șerban, desigur, un spectacol tragic, dar și această comedie spumoasă (fără acest cuvânt s-ar fi putut crede că i-a luat cineva caimacul), imaginată de Alexandru Dabija și încadrată de Ștefan Caragiu (decor), Liliana Cenean (costume), Luiza Dabija și Alexandru Jitea (asistența de regie).
Doctorul
Având un model din 1912, în piesa lui Arthur Schnitzler, Profesorul Bernhardt, textul dramatic al americanului Robert Icke, intitulat simplu, Doctorul, reia cazul medicului strălucit învins de ignoranți și de colegii care vor să-i ia locul. Robert Icke este cel care a prelucrat și „cazul Oedipe” în cheie modernă, postmodernă, oricum contemporană, dându-i prilejul lui Andrei Șerban să creeze un spectacol de referință la Teatrul Bulandra. Doctorul lui Robert Icke este, de data asta mai puțin ancorat într-un trecut mitic și mai explicit în referințele sale la o etică aplicată conform unor interese și la vârful de aisberg al corectitudinii politice americane, numit woke. Adică o deșteptare dintr-un somn al istoriei, în cadrul căruia/ căreia s-au produs multe nedreptăți (nimeni nu neagă) greu de corectat prin alte nedreptăți, de sens invers. Teatrul Maghiar din Timișoara încheie cu acest spectacol-manifest un Festival al teatrelor maghiare, găzduit de scena generoasă de la Majestic (Odeon, București).
Cazul e, de data asta, mai simplu, iar Andrei Șerban îl preia ca atare. În prima parte a spectacolului avem faptele, iar în cea de-a doua imaginea lor, reflectarea lor în biografia distrusă a marelui medic și cercetător care e Ruth Wolff. Directoarea unui mare Institut medical se trezește la ușa salonului în care o fată de 14 ani, în clipa aceea muribundă din cauza unei septicemii, cu un preot catolic, venit să-i dea ultima împărtășanie, și directoarea Institutului îi refuză intrarea din motive de etică medicală. Urmează interpretarea gestului său, care scoate la iveală tot felul de vini imaginare, cum ar fi, pe de o parte rasismul, pe de alta că, din cauză că Ruth Wolff e evreică l-a respins pe preotul catolic. Am subliniat cuvântul interpretare, atât de cunoscut din zona comunistă: „se interpretează, tovarăși”, mai aud reproșurile acelor vremuri, care par a se întoarce, deloc pe dos. Pe parcurs, spectatorul mai află și că preotul e de culoare, ceea ce nu se vede cu ochiul liber (probabil din cauză că ideologia woke susține că numai un actor de culoare poate juca un asemenea rol), dar și că medicul savant și director e evreu, ca și mare parte din medicii promovați de ea, un prilej de insinuări antisemite. Interpretare vădit falsă, tipică unei zone sub-intelectuale cunoscute și la noi, care se folosește de ideologie în locul argumentelor pentru a respinge comportamentul profesionist neconform. Avem și o emisiunea de televiziune, unde Ruth Wolff este atacată de partizanii și partizanele catolicismului și ale feminismului exagerat, dar și ale anti-colonialiștilor post festum. Ideea e că adevărul pur și simplu nu mai există. Este înlocuit de „adevărul” de grup, religios sau ideologic, pe care diverși reprezentanți ai acestora îl aplică după bunul plac. Care devine în mod evident ceea ce se numește uneori post-adevăr. Adică? Ceva-ceva ce seamănă cu bolșevismul, care se baza, la fel, pe ideile fixe și fixate în ideologie pentru a-și exercita teroarea asupra tuturor supușilor săi, chiar dacă-i poreclea cetățeni.
Andrei Șerban a trăit efectele acestui comportament sub-intelectual și, mai ales, anti-democratic, iar în spectacolul său reușește să inducă artistic, împreună cu actorii trupei alese, ideea că profesionalismul nu mai contează în fața unei ideologii brutale și aplicată arbitrar. Este vorba despre o adevărată revoltă a ignoranților împotriva celor care au – cum se spune azi – expertiză, mai precis o pregătire profesională superioară, ceea ce jignește pretențiile de „egalitate” duse la extrem. Partea întâi a spectacolului alternează într-un ritm alert, în decorul mobil rotitor al Irinei Moscu, scenele de la spital, conflictul cu preotul catolic și, pe urmă, cu colega, profesoară și ea, dornică să-i ia locul celei căzute în „păcat”, cu scenele de acasă, unde Ruth Wolff este vizitată uneori de „o mică prietenă” care-i vorbește despre noua lume în noua limbă. Acolo e și spațiul spiritual în care se întâlnește cu fantoma iubirii ei decedate. În a doua parte se produc și atacurile asupra acestui spațiu de liniște, pietrele aruncate în geamurile ei, uciderea micului animal de companie, amenințările ce vin din toate părțile, aluziile la un rasism ascuns al celei „vinovate” , totul amintind și de primul deceniu de după revoluția română. Aura de realitate și iluzie apare aproape fizic acum, un fel de văl acoperind și descoperind drama profesionistului judecat de „activiști”. Un fapt pe care Andrei Șerban însuși va fi sperat că nu-l va mai întâlni atunci când și-a început strălucita carieră artistică dincolo de cenzura stupid-proletcultistă din România pe calea… știți dvs. care. Actorii din trupa Teatrului Maghiar de la Timișoara își asumă rolurile cu dăruire, contribuind la crearea acestui spectacol care e artă, rămânând și mesaj. Spectacolul nu are forța lui Oedipe, dar este unul care exprimă revolta celui/ celor care știu ( a „mai știutorilor”, cum ar spune Mihai Șora) și procedează conform unei pregătiri temeinice în fața falselor acuzații ale unei ideologii absurde.
Echipa care a realizat acest spectacol:
Regia: Andrei Șerban. Regizor asociat: Daniela Dima. Compozitor: Cári Tibor. Scenografia: Irina Moscu. Distribuția: Ruth Wolff – B. Fülöp Erzsébet / Éder Enikő; Paul Murphy – Mátyás Zsolt Imre; Roger Hardiman – Tokai Andrea; Michael Copley – Jancsó Előd; Preotul/Tatăl – Bandi András Zsolt; Brian Cyprian – Tar Mónika; Medicul resident – Erdős Bálint; Rebecca Roberts – Lőrincz Rita; Charlie – Magyari Etelka; Sami – Vajda Boróka; Jemima Flint – Borbély B. Emília; Moderatorul – Czüvek Lóránd/Lajter Márkó Ernesztó; Primul invitat – Molnos András Csaba; Al doilea invitat – Kiss Attila; Al treilea invitat – Lajter Márkó Ernesztó; Al patrulea invitat – Deli Szófia; Al cincilea invitat – Hegyi Kincső. Spectacolul pe care l-am văzut este cel din seara de 6 octombrie, de la ora șapte (19) și poate că unele exagerări sonore din prima parte să fi fost cauzate de oboseala actorilor care jucaseră și la matineu (ora 15).
Spectacole și întâlniri la Cluj-Napoca
A 13-a ediție a Întâlnirilor Teatrului Național din Cluj a avut ca idee sau direcție „Alterități”. Sigur, alterități se văd în mai toate piesele de teatru, în texte și pe scenă. Ca de obicei, programul a fost plin: un spectacol în Studioul Euphorion, la ora cinci după masă, un spectacol seara, în sala de sus. În plus, la ora 11 se ținea un colocviu asupra a ce se văzuse cu o seară înainte. Seria de studio a început tare, cu Cântece de speriat frica, un spectacol de Ada Milea, pe texte de Herta Müller. Anca Hanu a performat din nou, cu șarmul ei neobosit, cu interpretarea cântecelelor compuse de Ada Milea, dar și cu stilul ei inconfundabil de a modula vorbele și melodiile. Stil pe care-l credeam unic până la finalul unui spectacol mai complex, de sus, din sala mare, cu A douăsprezecea noapte, în regia lui Botond Nagy, când a cântat-cântat propriu zis un cunoscut șlagăr italian, vintage s-ar spune azi, cu doar câteva exagerări de acute. Tot în studioul Euphorion am mai văzut spectacole interesante, poate chiar alterități, Zeițe de categoria B de Alexandra Felseghi, ideea și regia Andrei Măjeri, cu Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca, fiecare cu stilul său și cu mișcarea sa proprie. Ultima iubire a lui Cezar, piesa lui Horia Gârbea, cu fragmente citate din Shakespeare, rezultat al muncii de traducător al operei shakespeariene pe care o practică de câțiva ani autorul, în concepția unui foarte tânăr regizor, Tudor Antofie, a fost foarte interesant interpretată de actorii: Dragoș Pop, Angelica Nicoară, Cristian Grosu, Miron Maxim, Diana-Ioana Licu. Referințele la prezent au majorat hazul spectacolului. Ideea acestor întâlniri s-a dovedit a fi, alături de alteritatea anunțată deja, dubla situație a celor din scenă, și anume jocul continuu între personaj și interpret. În Am bombardat New Haven, spectacol amplu și cam lung(uieț) pe textul americanului Joseph Heller, acest joc pare a fi chiar tema principală, anunțul fiind făcut de la început de Ionuț Caras, căpitanul din piesă, dar participarea năruind cumva libertatea persoanei și înlocuind-o, vizibil parcă, pe scena pe care evoluau actorii Matei Rotaru, Sânziana Tarța, Ovidiu Crișan, Mihai-Florin Nițu, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru, Adrian Cucu, Silvius Iorga, Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu, Mihnea Blidariu și alții, cu aceea a piloților de la ciudata escadrilă, trimisă pe rând, ba la Chișinău, ba te miri unde, în cu totul altă parte a lumii. Mesajul antirăzboinic era evident în acest spectacol regizat de László Bocsárdi, care s-a lăsat, totuși, purtat de text și de celălalt mesaj, cel al dublei prezențe pe care o reprezintă orice actor/ actriță pe o scenă. Pe această scenă, în urmă cu vreo 70 de ani, îmi povestea regretatul meu profesor Ion Vlad, un proletar adus la culturalizare, neprevenit, luase în serios o tragedie, avertizând personajul feminin din Intrigă și iubire asupra pericolului care-l pândea. Ei, dacă Ionuț Caras ar fi fost acolo să-l prevină că una e el și alta e Starky, cel interpretat și că toți cei ce mor în actul întâi, doi sau trei se vor trezi la final, care, ca de obicei, e cu toți actorii!
În sala mare, seara, Gábor Tompa a fost autorul regiei unui spectacol de altă factură, Pietonul aerului de Eugène Ionesco, în admirabila traducere a celor doi vlazi: Russo și Zografi. Matei Rotaru și Anca Hanu s-au impus și de data asta ca vârfuri ale spectacolului, prin mobilitatea lor nu doar fizică, ci și spirituală, prin capacitatea lor vastă de a-și nuanța aparențele. Într-un decor colorat și generator de comice mișcări, pe un teren gonflabil, cu culori dintre cele mai amestecate, cu fraze amintind de Lecția sau din Cântărețea cheală, în aceeași cheie ironică franceză la adresa englezilor, spectacolul a fermecat, atât prin absurdul ionescian materializat cu măiestrie de regie, de decor (Adrian Damian), de costumele care mai de care mai fanteziste (Luiza Enescu), cât și de muzica lui Vasile Șirli. Alături de cei citați mai sus, întâmplările cu aer de parodie au fost date pe mâna actorilor: Diana-Ioana Licu, Cristian Grosu, Mihai-Florian Nițu, Angelica Nicoară, Silvius Iorga, Miron Maxim, Patricia Brad, Cecilia Lucanu-Donat, Radu Lărgeanu, Irina Wintze, Elena Ivanca, Ioan Isaiu, Dan Chiorean, Cătălin Codreanu, Ruslan Bârlea, Florin Ivănușcă. Din păcate spațiul nu ne/ îmi permite să mă întind la comentarii ample asupra rolurilor greu de individualizat într-o asemenea construcție a absurdului, până la înălțarea la cer a pietonului, care le strigă de sus, după ce a ajuns acolo: nu e greu, dacă vrei poți. Ironia evidentă nici nu mai trebuie subliniată, că vede/ simte oricine.
A douăsprezecea noapte a lui Botond Nagy a avut scene memorabile, actorii mișcându-se remarcabil nu o dată, dar scenele de dans sălbatic de post-modern au cam tulburat apele. Faptul că unele personaje, masculine în text, au devenit feminine n-a fost totuși o simplă conformare la ideologia vremii noastre, ci și o completare a faptului că aici chiar avem schimbarea de sex prevăzută în text, e drept doar pentru scurt timp. Apare și o umbră a Oliviei, foarte asemănătoare unui diavol cu însemnele feminine vizibile, însă greu de explicat altfel decât ca o materializare a erosului care se exprimă în această piesă, mult înainte ca el să capete formele de azi. Ramona Dumitrean a intrat în pielea unei Olivia, contesa ce nu vrea să se mărite cu insistentul duce Orsino (Mihai-Florian Nițu). Cătălin Herlo-Maria, camerista Oliviei, a fost o permanentă sursă de haz, în travesti-ul său feminin. Dar nici ceilalți nu au întruchipat o lume mai puțin comică, țesută din qui-pro-quo-uri și malentendu-uri: Diana Buluga, Cosmin Stănilă, Ruslan Bârlea, Diana-Ioana Licu, Cecilia Lucanu-Donat, Anca Hanu, Sânziana Tarța, Adrian Cucu, Radu Dogaru.
Ultimul spectacol mare, pardon în sala mare, dar și interesant, în regia lui Tudor Lucanu, a pus, din punctul meu de vedere punct acestei ediții, cu Regele cerb, o comedie parcă scoasă din Decameronul lui Bocaccio, de Carlo Gozzi, cu încurcături și dezlegări simple dar generatoare de comic, subliniindu-se și aici erotismul liber al epocii. Decorul mobil, costumele concepute de Zsófia Gábor, care îl ascundeau, totuși, mai mult decât în zilele noastre, cât și mișcarea deșucheată uneori, sugerând tocmai libertățile ce stăteau și atunci ca și mai târziu, în spatele preceptelor și conferințelor despre onestitate, virginitate, căsătorie și altele. Matei Rotaru a întruchipat de data asta trei persoane, nu s-a mai înălțat la cer, nici măcar susținut de două cabluri vizibile și nici altfel, dar cu aceeași mobilitate și dispoziție de a schimba într-o secundă-două starea, conform situației, a avut și rolul de a explica publicului chestia cu interpretul (să-i zicem civilul) și personajul (să nu-i zicem altfel). Împreună cu el, în roluri la fel de bine imaginate au mai constituit o lume veselă: Cosmin Stănilă, Cecilia Lucanu-Donat, Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Romina Merei, Ruslan Bârlea, Radu Lărgeanu, Adriana Băilescu. A fost o plăcută încheiere de, în fond, festival, înaintea marelui FNT, care începuse deja la București. Întâlnirile de la Cluj au avut loc între 16 și 20 octombrie, iar FNT a început la 18 ale aceleiași luni.
Actorul Cosmin Stănilă, autorul și interpretul principal al textului Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith, în regia lui Doru Vatavului, Clara Smith fiind Sânziana Tarța, iar Tahiru Abdula, chiar Tahiru Abdula ne-a prezentat un caz de manipulare prin internet pentru a stoarce bani de la bătrâni creduli și singuri, cu întorsături interesante și interpretări pe măsură. Cum tentativele de escrocare a unor asemenea oameni sunt la ordinea zilei la noi și cum internetul se poate folosi ușor în acest scop, piesa și producția pot părea educative: aveți grijă cu inteligența asta artificială că vă puteți prinde urechile în ea, parcă spune spectacolul. Dar e o performanță ca la vreo 30 de ani să joci rolul unui bătrân de 77 de ani.
Toamna teatrelor nu s-a terminat, dar noi trebuie să ne oprim aici, pentru ca să putem da seamă despre spectacolele din FNT ori despre alter premiere ale unui anotimp senin și plin de teatru, chiar dacă nu punem la socoteală teatrul prost jucat de candidații pentru alegerile politice care se pregătesc/ pregăteau, în paralel cu ceea ce se putea vedea pe scenele-scene, departe de cea politică, la anu’!