Constat acum, la reeditarea (nu doar revăzută și completată, dar și „reconceptualizată”), după un deceniu, a unei monografii consistente a Mariei Șleahtițchi, Romanul generației ʼ80. (Geo)poetică, că gustul optzeciștilor (aproape o obsesie) pentru reeditări (revizuite, rescrise) se manifestă și în critica literară. Genul anunțat pe foaia de titlu este eseul, dar în realitate este un amplu studiu literar, destul de consistent factologic și riguros structurat, deși autoarea insistă pe dreptul de a folosi free-style-ul propriu eseului.
Și dacă, după prima ediție, critica de întâmpinare s-a grăbit să includă lucrarea în șirul cărților lui Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Radu G. Țeposu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Nicolae Leahu ș.a. despre optzecismul românesc, atunci masivul op al ediției recente (peste patru sute cincizeci de pagini) își va căuta locul pe raftul literaturii comparatiste, lărgind și mai mult spațiul de cercetare. În acest sens, subtitlul (Geo)poetică nu e deloc întâmplător, dimpotrivă, e accentul și vectorul de lectură necesar; amintesc că ediția din 2015 avea ca subtitlu ideea structurală de „construcție și reprezentare”. Noțiunea de roman optzecist sau literatură optzecistă, folosită mai întâi în spațiul românesc al hotarelor din deceniul nouă al secolului XX, proiectată apoi (după 1989) asupra congenerilor din Basarabia, este extinsă aici și asupra scriitorilor din țările limitrofe: Bulgaria, Ungaria, Ucraina, Polonia, dar și Franța (reprezentată aici de un scriitor din Est).
Actuala ediție include portretele a șapte romancieri „optzeciști” din estul Europei: Péter Esterházy din Ungaria, Andreï Makine din Rusia/ Franța, Andrzej Stasiuk și Olga Tokarczuk din Polonia, Iuri Andruhovîci și Oksana Zabujko din Ucraina, Gheorghi Gospodinov din Bulgaria; urmați de greii romanului optzecist din România: Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Alexandru Vlad, Magda Cârneci; în fine, un desant basarabean, justificat atât prin perspectiva cercetării „dinspre Chișinău”, cât și prin semnalarea unor tendințe de sincronizare (de dublă sincronizare, în cazul basarabenilor) cu literatura vecinilor: Vasile Gârneț, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu ș.a. Trecem peste absențele evidente (mie îmi lipsesc mult două modele paradigmatice: Mircea Nedelciu și Ioan Groșan), ca să ne concentrăm pe ceea ce este în carte, care nu e o antologie sau o istorie a literaturii dintr-o zonă geopolitică a Europei, ci urmărirea unui fenomen, numit convențional „romanul optzecist”, în exemplarele sale tipologice.
Din cuprinsul cărții, constituită de trei cercuri concentrice suprapuse: cel est-european, cel panromânesc și cel basarabean, nu putem reconstitui ideea și schelăria inițială, oricât de limpede e această structură. Ne divulgă secretul chiar autoarea: totul a pornit de la o comunicare ce viza romanul de debut al lui Gheorghe Crăciun, Acte originale/ copii legalizate. Interesul – firesc – incită autoarea să treacă (aplicând aceeași grilă tipologică) prin romanul optzeciștilor basarabeni, apoi să descopere că există similitudini cu romanele scrise de congenerii optzeciștilor români în țările din preajma noastră, având ca reper comun trecutul totalitar și prezentul „postapocaliptic” (cum îi zice autoarea, având în vedere dezastrul spiritual provocat de regimul comunist, cvasi-similar, din aceste țări). Structura cărții o repetă întrucâtva pe cea din prima ediție, dar accentele se deplasează. Dacă inițial autoarea se concentra pe structurile interne, acum perspectiva anunțată este una… (geo)poetică. Un termen care urmează să fie validat, în măsura în care autoarea ne va convinge. Nu vom abandona, desigur nici perspectiva structurală, de vreme ce autoarea studiului își propune să evalueze textele din perspectivă tipologică (și nu estetică, de ex.).
Astfel, dincolo de exercițiul asociativ-disociativ afișat (integrarea est-europenilor în paradigmă și tratarea, pe contrasens, a basarabenilor ca entitate separată), aprecierile se vor face pe criterii tipologice și structurale fără frontiere: „Andrzej Stasiuk, Iuri Andruhovîci, Mircea Cărtărescu, Emilian Galaicu-Păun, Val Butnaru redimensionează semnificația arhetipală a labirintului, punându-1 să funcționeze la diferite niveluri ale textului narativ”; „Perspectivele narative aduc în câmpul narației o serie de povestitori mai neobișnuiți: naratorul demiurgic (Gheorghe Crăciun, Emilian Galaicu-Păun), naratorul intruziv (Iuri Andruhovîci, Oksana Zabujko), naratorul diseminat. Este cultivată cu prisosință perspectiva metanarativă, prezentă la toți scriitorii din eșantionul analizat, fără excepții. Scriitorii optzeciști reinventează instituția autorului (Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Iuri Andruhovîci, Oksana Zabujko, Emilian Galaicu-Păun)”. Sau, o secvență deductivă mai amplă: „În cele din urmă, considerăm că din corpusul de romane se evidențiază câteva, care ar putea fi interpretate și ca modele de artă a romanului. Labirintul, bunăoară, este un principiu generativ nu doar în romanul lui Gheorghi Gospodinov, dar și în romanele Olgăi Tokarczuk, și în cele ale lui Mircea Cărtărescu, și în cele semnate de Val Butnaru. Arta textului, corporalitatea și sexualitatea scriiturii nu transformă doar romanul lui Emilian Galaicu-Păun într-o veritabilă ars-po(i)etica, la fel de motivat am putea vorbi în aceiași termeni despre proza lui Gheorghe Crăciun, căruia i-am acordat un spațiu preferențial în lucrare. Dar și romanele lui Péter Esterházy instituie o autentică poetică de autor. Tot așa cum misterul îmbinat cu ficționalul domină romanele Olgăi Tokarczuk, pe ale lui Mircea Cărtărescu, Gheorghi Gospodinov, Val Butnaru.”
În acest sens, absoluta revelație este amplul capitol 5, de peste o sută de pagini, intitulat Romanul generației ʼ80: Cartografii pentru o (geo)poetică. El vine după analiza complexă, de ansamblu, dar și punctuală, a tuturor romanelor (într-un fel sau altul, sunt luate în vizor șaizeci și unu de romane, dar analizate cam o treime dintre ele), din toate cele trei cercuri ale cercetării, pe segmente distincte: est-european, românesc, basarabean. Dar fiindcă aici se concentrează nucleul cercetării anunțate în titlu, putem considera cele peste trei sute de pagini anterioare drept o lungă și desfășurată prefață sau preludiu, anticipând o investigație în care nu mai există spații geografice distincte, nu mai există hotare. Aici începe literatura fără frontiere: optzecismul est-european. Aproape toate textele încap sub conceptul postmodernismului, dar cred că aici autoarea forțează ușor nota. Paradigmele sunt totuși diverse, fără a anula concepte unificatoare, care vin nu atât din geografia comună, cât din istoria imediată comună. Dar ceea ce este comun și „postmodernist” în toate e faptul că autorii vizați, fără excepție, înainte de a scrie, au devorat biblioteci, iar cititorii lor au și ei abonament permanent la această instituție culturală. Nu neapărat toate romanele vizate sunt construcții livrești, metaliterare, dar toate au în minte cartea ca reper, literatura anterioară ca punct de pornire. Doar că asta se întâmplă azi cu mai toate cărțile lumii.
Reținem în acest context actual că noțiunea de „literatură comparată” suportă modificări esențiale: scriitorii se manifestă adesea concomitent în literatura-matrice și în cele de adopție literară, prin traducere, iar influențele sunt imediate, autorii citindu-se reciproc, unii în original. Azi literatura din estul Europei, reflectând aceleași dureri și aplicând aceleași formule, amintesc de solidaritatea latino-americană. Dimpotrivă, mă miră modestia și timiditatea acestei colaborări, prin solidaritate și traduceri reciproce. Cine ar înțelege mai bine Gluma lui Milan Kundera, ironiile lui Iuri Andruhovîci ori sensurile magice ale Dicționarului Khazar al lui Milorad Pavič? Aici ar intra – ca zonă de interes literar – și scriitorii ruși antisistem, care au deconstruit ironic/ sarcastic și au demolat literar regimul totalitar: Venedikt și Victor Erofeev, Vladimir Sorokin și Victor Pelevin, Andrei Bitov și Ludmila Petrușevskaia sau Ludmila Ulițkaia.
Îmi amintesc, cu acest prilej, o mai veche dispută despre șansele postmodernismului în spațiul est-european, post-comunist și post-totalitar, care cică nu ar fi întrunit condițiile necesare pentru încadrarea în postmodernitatea literară (nu se dezvolta într-o societate postindustrială și aici nu a existat o suprasaturație de modernism). Se uita însă că ne aflăm pe terenul literaturii și că efectele anti-estetice ale proletcultismului și ale „realismului socialist” au fost mai catastrofale decât cele mai radicale programe moderniste și avangardiste, gen: „jos cu clarul de lună!”, afișate programatic și categoric. Antitotalitar prin natura lui, postmodernismul din Europa de Est e replica ludică și ironică (uneori: sarcastică) dată unei arte de beton și o ripostă liberă gândirii uniformizate. La nivelul expresiei, țintele parodiei postmoderniste sunt, în primul rând, limbajul de lemn, clișeele, formulele solemne din discursurile oficiale (și nu numai).
Ideile studiului Mariei Șleahtițchi ar putea fi extinse. Parafraza din romanul lui Ioan Groșan Un om din est e construită minimalist, după Metamorfoza lui Kafka: „Într-o bună dimineață, în binecuvântata zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Școala generală nr 1 din orășelul A… se trezi brusc cu o dorință irepresibilă să intre în partid…” Ioan Flora, în Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul, amintește (într-o formă grotescă) de o uzanță a erei comuniste, când toate trebuiau să poarte un singur nume”. Angela Marinescu detabuizează limbajul, declișeizează și desacralizează discursul: „mă mișc,/ fac gesturi cu mâinile,/ îmi rotesc în orbite ochii, / mănânc dulceață,/ îmi pipăi sânii (unul a dispărut)/ abdomenul și sexul/ scriu prostii / mai am câteva minute/ până să pot întinde mâna / să ating/ comunismul/ marxismul/ și plusvaloarea”. „Poema” lui Venedikt Erofeev Moscova – Petușki (parafrazată de Iuri Andruhovici în Moscoviada) deconstruiește codurile culturale totalitare: citate din presa sovietică și din cultura oficială, lucrările lui Marx și Lenin, clișeele limbajului de lemn. Elogiind un oribil melanj alcoolic, artistul invocă un faimos cântec din timpul comunismului: „Asta nu mai e pur și simplu o aromă, ci un imn: Imnul Tineretului Democrat. Anume așa, pentru că în cel care va bea acest cocteil, se vor trezi dorințe vulgare și forțe tenebre. Am observat asta de atâtea ori!” Deconstruind mesajul totalitar, Viktor Pelevin re-asamblează ludic texte ale culturii oficiale: lucrările lui Lenin, Gorki, N. Ostrovski, Polevoi, Furmanov, Șolohov, Maiakovski, articole din presa sovietică, cântecele revoluționare. Abram Terț (Andrei Sineavski) își scrie romanul Plimbările cu Pușkin în închisoare, ca pe „continuarea ultimului meu cuvânt de la judecată”, sensul lui fiind „că arta nu-l servește pe nimeni, e independentă, e liberă.” Povestind despre decizia tânărului Pușkin de a se consacra fără rest literaturii, Terț-Sineavski intertextualizează verdictul instanței de judecată în cazul lui Iosif Brodski, viitorul laureat Nobel, condamnat de sovietici că ar fi „trântor și renegat (sic!), care toată viața s-a eschivat de la slujirea unui scop, refuzând un serviciu, un angajament social de dragul poeziei.”
Dar cu acest lung alineat am ieșit prea departe din zona de iradiere a cărții Mariei Șleahtițchi, pe care am citit-o și pentru a mă informa, dar care a avut și un rol stimulator și chiar provocator. Cam așa cum ar trebui să fie o carte de și despre literatură.
Maria Șleahtițchi, Romanul generației ʼ80. (Geo)poetică,
Ediție reconceptualizată și adăugită, Cartier, 2024