Candidat cu șanse considerabile la titlul de cel mai bun film românesc cu premiera în 2024, Anul Nou care n-a fost, primul lungmetraj regizat de Bogdan Mureșanu (totodată scenarist și producător principal), este și unul dintre cele mai curajoase și mature debuturi ale cinematografiei autohtone postsocialiste, alături de È pericoloso sporgersi, de Nae Caranfil (1993), Marfa și banii, de Cristi Puiu (2001), A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu (2006), California Dreamin’ (nesfârșit), de Cristian Nemescu (2007), Felicia, înainte de toate, de Răzvan Rădulescu și Melissa de Raaf (2009), Eu când vreau să fluier, fluier, de Florin Șerban (2010), Morgen, de Marian Crișan (2010), Autoportretul unei fete cuminți, de Ana Lungu (2015), Touch Me Not, de Adina Pintilie (2018), și Om Câine, de Ștefan Constantinescu (2022).
Cu mult înainte de a ajunge cineast, Bogdan Mureșanu a debutat ca scriitor. În 2006, el a lansat, la Editura Fundației Culturale Libra, volumul de proză Erata, în care construiește convingător o mitologie a Histriei comparabilă cu cea a localității fictive Metopolis, plasată de creatorul ei tot în zona dunăreană. La fel ca ilustrul său antecesor, Ștefan Bănulescu, dar vădit influențat de trendul postmodern al literaturii românești de la cumpăna dintre milenii, Bogdan Mureșanu întrețese meșteșugit, în jurul fostei colonii grecești, destinele mai multor personaje excepționale. Experiența eșafodajului narativ stratificat din Erata avea să îi fie de folos atunci când, după vreo trei lustri, el a așternut pe hârtie – și, ulterior, a regizat pe platou – poveștile unor personaje mai puțin excepționale (în spiritul Noului Cinema Românesc impus în 2005 de Cristi Puiu, prin al doilea lungmetraj al său, Moartea domnului Lăzărescu), ale căror trasee se intersectează – cu consecințe mai mult sau mai puțin evidente – pe 20 decembrie 1989, „o zi mai lungă decât veacul” (ca să-l cităm pe Aitmatov).
Însă, până la lungmetraj, scriitorul Bogdan Mureșanu (activ ca jurnalist și copywriter) a mai avut de străbătut, începând din 2008, mai multe etape esențiale, ca scenarist și/sau regizor al unor scurtmetraje nu doar de ficțiune, ci și documentare sau de animație (asupra acestui din urmă mediu de expresie cinematografică el se și concentrează în prezent, atât ca producător al scurtmetrajelor altora, cât și ca regizor al unei adaptări după o proză din deja menționatul volum Erata). Primul succes uriaș i-a fost adus de Cadoul de Crăciun (2018), care a devenit cel mai selectat și premiat film scurt românesc din toate timpurile (capitol la care i-a întrecut pe Radu Jude, cu Lampa cu căciulă, din 2006, și Anca Miruna Lăzărescu, cu Apele tac, din 2011), adunând vreo 250 de selecții festivaliere și 70 de distincții internaționale, inclusiv o prezență pe lista scurtă a Oscarurilor și premiul Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun scurtmetraj european.
Din Cadoul de Crăciun, a cărui narațiune se desfășoară tot în ziua de dinaintea căderii regimului lui Ceaușescu, s-a și născut, de fapt, Anul Nou care n-a fost. Bogdan Mureșanu a intuit că acea „felie de viață”, care funcționa irezistibil la scară redusă, putea fi sâmburele unei fresce cinematografice a societății românești din 1989, analizată prin intermediul câtorva personaje-cheie, așa că a recurs chiar la integrarea – organică, din fericire – a scurtmetrajului în Anul Nou care n-a fost (unde două din personajele principale de atunci sunt dezvoltate eficient). Această intuiție s-a dovedit corectă: lungmetrajul rezultat – după mai mulți ani de eforturi intense – i-a adus al doilea mare succes, fiind selecționat în secțiunea „Orizzonti” a celui mai vechi festival internațional de film din lume, Mostra de la Veneția, și revenind de pe Lido cu patru premii. Juriul secțiunii a desemnat Anul Nou care n-a fost drept Cel mai bun film din „Orizzonti”, iar Juriul FIPRESCI, al criticilor internaționali, drept Cel mai bun film din secțiunile „Orizzonti” și „Settimana Internazionale della Critica”. De asemenea, Bogdan Mureșanu a primit Premiul „Bisato d’Oro”, pentru Cel mai bun scenariu, din partea criticilor independenți, iar directoarea de imagine a filmului, Boróka Biró, a fost distinsă cu mențiunea specială pentru imagine Premio „Valentina Pedicini” (premii rezervate realizatorilor cu vârste sub 40 de ani). Apoi, la lansarea în cinematografele din țară, deși câțiva critici s-au străduit să-l desființeze, filmul a avut rezultate foarte bune și la box-office, publicul larg din România arătându-se la fel de încântat de debutul lui Bogdan Mureșanu ca și publicul festivalier.
Anul Nou care n-a fost îl plasează pe regizorul-scenarist în direcția deschisă la noi, după 1989, de Nae Caranfil și continuată – fatalmente, cu un singur lungmetraj – de regretatul Cristian Nemescu și de Paul Negoescu (cel puțin cu Două lozuri, din 2016, și continuarea Încă două lozuri, din 2023), cea a cinematografului ce reconciliază comercialul și artisticul, „filmul de public” și „filmul de festival”, libertățile producției de gen (comedia, în speță) cu exigențele filmului de autor. Și, după Libertate (2023), de Tudor Giurgiu, Anul Nou care n-a fost ne convinge și el că Hârtia va fi albastră (2006), al lui Radu Muntean, nu a spus tot ce era cinematografic de spus despre Revoluția Română, iar subiectul mai poate fi abordat încă într-o manieră originală și chiar cu priză la spectatori. Deși Bogdan Mureșanu nu a creat un nou „film despre revoluție” (cum nu a făcut-o, în esență, nici Corneliu Porumboiu, cu A fost sau n-a fost?, la al cărui titlu interogativ pare să răspundă debutantul de acum), Anul Nou care n-a fost propune, pornind de la Cadoul de Crăciun, o ipoteză fermecătoare (de tip se non è vero, è ben trovato) asupra cauzei imediate a schimbării de regim. Nu, nu este vorba de revolta de la Timișoara (deși personajele lui Bogdan Mureșanu sunt îngrijorate de represaliile împotriva protestatarilor din orașul de pe Bega, despre care află informații trunchiate sau falsificate de canalele media oficiale), ci de un motiv prozaic (în armonie cu realismul magic din Erata) al personajului, extras din scurtmetraj, interpretat de Adrian Văncică. Ironic, tocmai un reprezentant al clasei muncitoare – cea „mândră ca un soare” (vorba hitului trupei Cargo) –, scos din amorțire de un pericol iminent, provoacă sfârșitul lui „Nea Nicu”.
Anul Nou care n-a fost etalează o dramaturgie atent elaborată, din categoria cunoscută în engleză drept „network narrative”, adică „narațiune-rețea”. Regizorul-scenarist alternează – și intersectează –, cu un know-how incontestabil, șase fire epice pe parcursul a 24 de ore și ceva, fiecare dintre planurile narative având propriul protagonist. Pe lângă muncitorul familist Gelu (mai sus menționatul Adrian Văncică), personaje centrale sunt securistul „de mâna a doua” Ionuț Dincă (Iulian Postelnicu), mama pensionară a acestuia, Margareta (Emilia Dobrin), din care am citat anterior, Florina (Nicoleta Hâncu), actriță la „Nottara”, Ștefan Silvestru (Mihai Călin), regizor de emisie la TVR, și fiul său, studentul-problemă Laurențiu (Andrei Miercure). Fiecare dintre cei șase are resorturile și scopurile sale, în virtutea cărora evoluează: Margareta nu vrea să plece din casa în care și-a trăit cea mai mare parte din viață, deși aceasta urmează să fie demolată, Florina ar face orice ca să scape de interpretarea „momentului omagial obligatoriu” din cadrul programului special de televiziune pentru Revelion, în locul unei alte actrițe, care peste noapte fugise din țară ș.a.m.d. Totuși, îi unesc senzația că se sufocă în România lui Ceaușescu (până și securistul e când sastisit, când paranoic că ar fi el însuși supus supravegherii) și năzuința către o altă lume, mai bună. Astfel, Anul Nou care n-a fost poate fi asociat și cu È pericoloso sporgersi, al lui Nae Caranfil, ale cărui trei personaje principale aspirau și ele către un „dincolo” greu accesibil. Acolo aveam însă o lume provincială, în timp ce aici ne aflăm în București, deci în centrul „societății socialiste multilateral dezvoltate”, iar printre personaje regăsim, acționând mai discret sau mai fățiș, și oameni ai sistemului (regizorul de teatru, amantul Florinei, afirmă, nu fără temei că „unul din zece e securist” și „unul din patru e turnător”).
Bogdan Mureșanu nu se grăbește să-și arunce privitorii în vâltoarea evenimentelor, ci își acordă timpul necesar pentru a construi gradual universul personajelor, cu atmosfera sa specifică, și a face înțelese motivațiile lor, pentru a ajunge apoi, într-un crescendo firesc, la climaxul decupat pe ritmul Boleroului lui Ravel. E un final ambițios, care i-a solicitat la maximum abilitățile regizorale, dat fiind că toate cele șase fire narative trebuiau închise satisfăcător (și) din punct de vedere cinematografic, dar a reușit s-o facă magistral, momentul fiind de-a dreptul cathartic.
Întreaga distribuție, cu zeci de actori, este bine aleasă și condusă de cineast, chiar dacă se evidențiază actorii din rolurile principale (cu un plus pentru Emilia Dobrin și Nicoleta Hâncu, care au fost cele mai solicitate, inclusiv fizic). Camera-observator, mereu aproape de personaje, este manevrată impecabil de Boróka Biró (cu atât mai remarcabil cu cât stilistica aleasă impunea evitarea stativelor), iar montajul (Vanja Kovačević și Mircea Lăcătuș, ultimul și interpret în film, într-un rol ce-i este familiar) sprijină excelent cadența filmului.
Fiindcă am amintit anterior de Bolero, trebuie să subliniez reconstituirea exemplară a epocii, inclusiv prin muzica diegetică utilizată – piesele de „muzică ușoară” transmise la radio ajută și la trecerea de la un plan/protagonist la altul. Studioul de televiziune recreat de realizatori oferă impresia de autentic, la fel ca și întreaga scenografie concepută de soții Iulia și Victor Fulicea. Costumele (Dana Anghel), machiajul (Iulia Roșeanu) și coafurile (Domnica Bodogan) sunt și ele la înălțime.
Pendulând cu suplețe între registrul comic (mai ales la Gelu, Ionuț și Ștefan) și cel dramatic (cu precădere la Margareta, Florina și Laurențiu) în reprezentarea unui trecut recent de care nu ne-am rupt încă, Anul Nou care n-a fost izbutește să delecteze și să tulbure totodată. Nu cred că poți ieși indiferent din sala de cinema după un asemenea film. Debutant în lungmetraj, Bogdan Mureșanu este deja un cineast pe deplin stăpân pe mijloacele artei sale, ca atare merită să îi urmărim cu tot interesul creațiile viitoare. Deocamdată, Anul Nou care n-a fost se înscrie printre cele mai valoroase filme românești din ultimii ani.