Motto: „Adevărata filozofie este un mod de adorație.”
Când a apărut, în 1992, Cearta cu filozofia, probabil că nici măcar autorul nu realiza până la capăt că este vorba de un adevărat program de operă și chiar de viață care avea să-i marcheze destinul său de filozof și scriitor. Și chiar de intelectual public. Era vorba de „despărțirea”, după modelul Noica – Goethe sau Noica – Hegel, de filozofarea de sistem, de aroganța și sicitatea marilor sisteme conceptuale. De conștiința că „sistemul se surpă sub propria-i armură conceptuală”. De aceea este mai mult decât binevenită republicarea cărții, într-o formă nouă, împlinită într-un diptic, prin completarea cu o „scrisoare” (este de meditat de ce epistolarul, jurnalul sunt genuri „filozofice” cultivate cu savori de Gabriel Liiceanu) către Dorotheea (inspirație de la Schlegel), prin care autorul „se împacă” tandru cu filozofia. Spectacolul este incitant pentru că îl urmărim pe filozof recitindu-și cărțile și încercând să recapituleze un destin intelectual și filozofic prin ușoara îngroșare a liniilor care marchează legato-ul unei opere. Se găsesc, probabil, câteva zeci de definiții ale filozofiei de-a lungul acestor pagini, pentru că tocmai acesta este specificul filozofiei, disciplină autofagă, trăind exclusiv din și pentru întrebarea ce sunt eu? Tot există în carte un provocator text despre gândire și digestie. Îl recitim deci pe Liiceanu prin ochii lui Liiceanu și câștigăm astfel o perspectivă unitară asupra devenirii gândirii sale și o lecție inedită de filozofie. „…în virtutea singurului lucru de care ești sigur – cum că filozofia nu e pentru mulți – vei deveni trufaș. Și impostor. Nu știi nimic, trăiești în confuzie, dar lași să se înțeleagă că știi niște lucruri atât de adânci și subtile, încât nimeni, în afara ta, nu le poate înțelege și pe care tu te-ai obosi de pomană să le explici altora, de vreme ce, evident, nu ai cui”. Aici se află dilema, între „orgoliul lucidității” și „partea inimii”, o filozofie care să se adreseze unui public larg (este tema „paradigmei feminine a auditoriului), să renunțe adică la ermetismul limbajului (cealaltă temă majoră, a limbajului filozofiei). „Am încercat aici să explic de ce gândul filozofului ratează esența vieții și zborul, dacă, din geometria gândului lui nu va răzbi și muzica esențială a vieții”. În altă parte va folosi expresia „muzica gândirii” și cele două fac rimă. Gabriel Liiceanu este, în fond, un existențialist trecut prin toate procustianismele filozofiei clasice. El construiește o filozofie care vrea să fie perfect articulată, coerentă, ca și cea din marile sisteme, dar și să nu facă abstracție de Eul pătimitor și gânditor. Poate de aceea îl și citează adesea pe Jung. Asta se coroborează cu refuzul categoric (și categorial, să zic așa) de a introduce în explicarea lumii și a omului orice factor transcendent, chestiune care i-a adus atâtea critici și animozități la două dintre cărțile din ultimii ani.
Vedem deci, ca între două paranteze, un program filozofic de început de drum și o recapitulare a traseului făcută azi, după vreo patru decenii de la scrierea acelor eseuri. Cearta nu este firește ceartă, ci dublă interogare: din perspectivă filozofică asupra chestiunilor fundamentale ale lumii, și dinspre smintita lume de azi asupra filozofiei. „Disperata mea căutare de identitate filozofică” cum spune, fără a-și cenzura patetismul. De altfel, a face din discursul filozofic un „breviar de idei îndrăgostite” (e citat, firește și discursul îndrăgostit al lui Barthes) este un pariu pe care, poate, nu-l puteam bănui pe vremea Tragicului și a Peratologiei. Avem de-a face cu o filozofie în care, pe lângă substantive (concepte) și verbe (a fi, a cunoaște, a deveni) apar acum și pronumele: eu („cearta mea cu filozofia” se cheamă acum) și un imaginar tu, partener (feminin, vezi explicația în text, la capitolul respectiv din Cearta… dar și în multe alte locuri) căruia autorul îi este ghid prin castelul gândirii (sale). Avem, de fapt, în această „literaturizare” a filozofiei atât o cale epică – modul noician de a povesti filozofia – cât și una lirică, febrele insomniace din fragmentele cioraniene. Liiceanu le analizează cu binecunoscuta-i subtilitate hermeneutică pe ambele. De altfel, ca și poezia, filozofia este propriu-i limbaj. „Superioară este acea modalitate a discursului filozofic care se adresează spiritului nu direct, ci prin intermediul sufletului”, evidențiază autorul. Sufletul, „organul care își ia în primire destinul”, după formula splendidă a lui Marin Tarangul, devine astfel un punct central al acestei filozofii, tocmai pentru că destinul este o chestiune care îl preocupă insistent pe autor. „Implicarea instanței afective în scenariul filozofiei; accesibilitatea ca țel suprem al discursului filozofic”, iată cele două obiective și, în același timp, premise. Dacă le accepți, accepți, firește, această soluție filozofică și, firește, existențială.
„…în orice filozofie de calitate soluția precedă întotdeauna problema. – răstoarnă autorul perspectiva comună – Problema nu e decât umbra pe care o trage după sine soluția, sursa din adânc a evidenței, proiectată motu proprio în cerul inteligibil”. Desfășurarea cărții despre această umbră a problematizării este. De aceea lectorului grăbit îi poate părea repetitivă, riscând să piardă astfel exact nexul chestiunii, reluarea, ca un motiv muzical, a unor gânduri și definiții este „bătătorirea” locului – până spre tăria adevărului căutat. „Forma artistică, forma literară este deci pentru filozofie o binefacere. De ce? Pentru că filozofia regăsește acum mijloacele de a relua o comunicare pe care, prin izolarea în lumea limbajului artificial și prin solicitare excesivă și exclusivă a facultăților abstracte ale spiritului, ea o pierduse”. „Sistemul, în schimb, este genul filozofic al vorbitorului însingurat, este protestantismul trecut în filozofie, solilocviul care își atinge ținta în indiferență față de celălalt”. Miza aceasta pe tranzitivitatea limbajului filozofic și pe problema lui Celălalt (foarte interesant ipostaziat feminin, mă aștept ca aserțiunile de tip „Bărbatul i-a trecut femeii sensul culturii, femeia bărbatului – sensul vieții. Laolaltă ei au realizat împlinirea umanului” sau pretenția filozofului de a fi călăuză femeii în jungla filozofiei să stârnească polemici) îl aduce pe Liiceanu într-o actualitate pe care nu o caută neapărat. El este evident în tabăra celor care susțin valorile tari, istoricitatea, cultul sensului. Totul la el se desfășoară sub semnul ceremoniei. E mereu, ca un dirijor, în fracul discursului. De altfel, acum când spectacolul lugubru al degradării limbii române ne bântuie ca un coșmar cotidian se cuvine o observație (căreia pentru a-i găsi explicații s-ar cuveni studii întregi): toți cei din cercul prim și din cercurile secunde ale Păltinișului (nu mai vorbesc de cei din aceeași generație cu Noica: Paleologu, Steinhardt etc.) sunt excepționali scriitori, folosesc o limbă nobilă, bogată și mlădioasă, fastuoasă și savuroasă, o limbă vie și cultă (în sensul de mustind de cultură), și extrem de particulară (nu seamănă Pleșu cu Liiceanu, și niciunul dintre ei cu Creția). Am citit cartea lui Liiceanu și ca pe un elogiu implicit adus limbii române culte, cultivate în aristocrația purificată a Ideii. Comparată cu ceea ce scriu cei citați și alții având aceleași rădăcini spirituale (cultura clasică, umanismul fundamental), chiar foarte tineri, mare parte din literatura de azi, poezie, roman, eseu, pare rudimentară și falsă la nivelul limbii.
Distanța între „a pune lumea în ordine” și „a gândi ordinea lumii” este deci spațiul în care se naște filozofia. Ordine înseamnă însă coerență și pe aceasta autorul o găsește la nivelul fragmentului, mai degrabă decât al „imperialului” Sistem. Singura formă de coerență îi pare „a scrie fragmentar în orizontul unei singure idei”. Faimosul „care ți-e ideea” la flacăra căruia Noica și-a forjat discipolii îl marchează și acum pe filozof. La care adaugă însă și cum transmiți adevărul ideii. „Privite dinspre haos, fragmentele sunt puncte de coagulare care combat haosul fără să-l poată anula”. Lui Liiceanu nu-i place însă haosul, pare a avea un fel de oroare instinctivă de haos, asta nu-l face mai puțin spectaculos la nivelul articulării eseurilor sale întru o Idee. Lecția gândirii sale din aceste cărți ale ultimei perioade stă nu neapărat în forța enunțului ci în spectacolul silogismului amplu. Firul gândului e mai important decât țesătura rezultată, a ști să-l urmărești este rolul acelui destinatar imaginar al „epistolelor” liiceniene. Mi-au plăcut de pildă cel mai mult acum, la relectură, Elemente de patologie a spiritului și a culturii și Elogiu lui Maiorescu.
Cum conjugăm, deci, în același timp verbele a trăi și a înțelege? Pentru mai știutorul (vorba lui Mihai Șora) primul verb nu se poate conjuga fără al doilea. „Gânditorii au competența sensului” scrie autorul, ei ridică limba la nivelul ei suprem (căutând o motivare internă absolută a termenilor, aș spune). Împăcarea cu filozofia este privirea de la înălțimea unei platforme a timpului și a experienței existențiale. Care este, se citește mai mult printre rânduri, experiența unei mari singurătăți, triste și orgolioase în același timp. Așa se insinuează figura gânditorului în gândire… „Nu nu sunt decât un biet intelectual laic (pseudo-modestie?) care se mulțumește să scormonească în splendoarea subconștientului său”. Subconștientul funcționează însă mitic, și aici cercul „artisticității”, epicizării epopeice a filozofiei, se închide asupra centrului persoanei. Eul își capătă întemeiere în povestirea aventurii în țara de gheață a gândirii. Așa se ajunge la asemenea romantism: „Frumos e doar geniul care odihnește în sine, asemeni apei reci și limpezi a unui lac de munte”. „În vreme ce eu am fost mereu înclinat să cred că înlănțuirea ideilor e asigurată mai mult de personalitatea și temperamentul celui care gândește, mai mult de intuiția care-i arată mereu drumul”, schițează el deosebirea de Noica. La o lectură atentă, „împăcarea cu filozofia” înseamnă, de fapt, o accentuare a laturii subiective și a limbajului literar spre partea a doua a cărții. Traducătorul și comentatorul lui Heidegger trăiește sfârșitul filozofiei ca metafizică prin această ego-centrare a discursului filozofic. El aduce în discuție un „analfabetism existențial”, rostul filozofului ca îndrumător stă tocmai în această alfabetizare: „doar gândirea îți permite să deprinzi un mod de întrebuințare optim al vieții”. Profilul de intelectual public al lui Liiceanu s-a construit din această viziune asupra eticii, a „vieții optime”. Cărțile lui „civice” sunt și ele explicate, integrate în sistem prin recitirea din Scrisoarea către Dorotheea. „Poate că filozofilor adevărați nu le e dat să fie salvatorii lumii. însă prima lor datorie este, cred, să nu ajungă, prin ideile lor, să participe la distrugerea ei”. În aceasta constă situarea în contra timpului a gândirii lui Liiceanu. Nu trebuie să neglijăm nicio clipă că devianțele lumii de azi, de tipul wokism-ului, cancel culture, feminismului sau ecologismului extremiste, anti-umanismului, nu au apărut ca fenomene de masă, ci au fost gândite, au patalama academică în regulă. Replierea aceasta recapitulativă, în defensiva gândirii, în păstrarea unei atât de demodate departajări între bine și rău dă un foarte discret sunet de fond de masivă dezamăgire pe care îl percep din această carte de aparent orgoliu auctorial. Nu combate acele „idei generatoare de rău” în mod polemic, ci implicit, prin ceea ce susține urmărind fascinația și spectacolul gândirii de la Platon la Heidegger. Își arogă deci „orgoliul lucidității”, poate, m-aș hazarda, și o anume beție a lucidității. Despre inutilitatea filozofiei într-o lume care nu mai valorizează sensul stă scris în filigranul acestei cărți. Care este un elogiu – îndrăgostit firește – adus acestei supreme forme de excelență a umanului. Poate exista filozofie, mai are ea un rost în post-umanism? În epoca inteligenței artificiale? Asta ne întrebăm, citind pledoaria filozofului nostru în lumina crepusculară a prezentului. „Într-adevăr, marea înfrângere a filozofiei astăzi: nici un gânditor nu e capabil să descrie printr-un discurs coerent și complet lumea în care trăim. Stăm stupefiați, cu gura căscată, la spectacolul degringoladei produsului «Creației», incapabili să formulăm ceea ce cu toții simțim”.
Gabriel Liiceanu, Scrisoare către Dorotheea.
Breviar de idei îndrăgostite, Humanitas, 2024