CATARINA
Catarina avea mărgele de vânzare
farduri din untură de porc și vopsele
pe care le îndesa într-o traistă peticită cu mâna
apoi umbla din casă în casă
pentru câțiva bănuți ori ouă
pielea pe față îi era brăzdată precum urmele
roților în pământul de primăvară
și pe fiecare deget își îndesa câte un inel din tablă
rochiile înflorate le purta în zile de lucru
avea unghiile îngălbenite de la tutunul rulat în foițe de ziar
cu care făcea cercuri în casa ei albastră din chirpici, cu o singură cameră
scrijelea bucata de pâine răscoaptă
uneori, când mă întâlneam cu ea pe uliță la lăsatul serii
îmi strângea fața între palmele prăfuite
și spunea că mă asemăn teribil cu copilul
pe care nu l-a născut niciodată
ÎMPĂRȚIRE
Clipa aceasta trecută se împinge în mine cu putere
oameni și cuvinte stau agățați de viscerele mele
un bătrân din sat mi-ar spune o poveste din război
sau una despre pipa crăpată
pe care o ține în mâna cu patru degete
o femeie cu hainele subsuori ar plânge
și ar șopti că nu este iubită
iar un copil mi-ar cere să mă arunc cu el în apa sălcie
împânzită de libelule
dar eu îmi continui mersul repezit prin pădurea de mesteceni tăcuți
nu știu ei, pesemne, că
din când în când vine cineva de pe lumea cealaltă
și îmi sare bucuros în brațe
VICTORIA
De amiază străbunica Victoria mă culca pe pământ
cu o pală de fân sub trupul firav –
flori trecute prea devreme prin moarte
îmi cânta mai lin decât susurul unui izvor
ieșit din iarnă
și spunea domol cu vocea înmuiată în ape
că nu există liniște mai mare
decât să adormi pe brațele cuiva
după decenii din când în când mă întind cu ochii spre soare
iar florile îmi povestesc cum este lumea de dincolo
DE VORBĂ CU BUNICUL
Cu mâinile crăpate apuca creionul roșu de tâmplărie
trasa o linie apăsată
misterioasă pentru mine
pe scândura proaspătă care mirosea a lamă de fierăstrău
în palmele mele creștea atunci
copacul pe care într-o vară l-am cuprins
pământ și rădăcini îmi acopereau picioarele subțiri
n-am înțeles nici până în ziua de azi
de ce se moare pentru a trăi
din când în când se oprea și trăgea cu sete din țigara Carpați care îmi îneca glasul
la miezul nopții tușea cu putere iar eu îl întrebam
doar în vis
bunicule, de ce atunci când ți-a murit mama
ai pierdut trenul spre ea și nu ai plâns?
LA MOARTEA LUI ION
S-a dus Ion
în zi de primăvară
la amiază, când părinții erau la plug
copil uitat de soare
în brațele morții
alai l-a petrecut pe cântatul cucului
flori de măr am purtat în mâini
lipite de o batistă albă în coroana de brad
ochii lui verzi mai licăreau în ochii noștri
în timp ce firul de viață se scurgea printre scânduri
precum o ploaie pe o tablă ruginită
pământ moale am potrivit peste el – un mușuroi de cârtiță
din care se vor ridica buruienile
și dintr-o dată am simțit în nările mele fragede
amestec străin de moarte și oameni
care a început să bolborosească
LOCUL ÎN CARE ADORMEAM
Mi-am lăsat satul în urmă
locul unde îmi afundam picioarele goale
să-mi crească iarbă din tălpi
am privit de multe ori peste umăr
și peste dealuri
cărările de acum mă vor căuta
cu fiecare moarte
arborii vor plânge rășină
și ploile îmi vor uda trupul
prin bălțile din ciment
uneori, noaptea, ies prin oraș
în buzunar doar cu luna
dărâm fiecare clădire
și caut în zadar
mărul sub care adormeam