Dacă tu ai avea….
Dacă tu ai avea trupul din sticlă aș putea să-ți văd sufletul
așa cum e el, înlănțuit,
aș putea să-i văd fața schimonosită, mâinile cerând îndurare,
aș putea să-i fac semne, să-mi facă semne.
Dacă tu ai avea trupul din sticlă aș putea să-ți văd inima,
șobolan aflat în transă,
plămânul, plăpândă romă oprind înaintarea migratorilor cu ajutorul
retorilor din lyceu.
Dacă tu ai avea trupul din sticlă aș putea să-ți văd sângele
cum bolborosește la încheieturi, cum fierbe în vasele comunicante
cu materia din afara lui,
aș putea să-ți văd venele vinete cum pompează frica spre miezul lamei amenințătoare.
Dar trupul tău nu e din sticlă, trupul tău e dintr-o carne aparte,
ce-și schimbă gustul de la o eclipsă la alta, de la un mileniu la altul
(astăzi a avut gustul acrișor, de măcriș, semn că primăvara a venit
și durerile au înflorit o dată cu cireșii și ulmii).
Dacă tu ai avea trupul din sticlă m-aș vedea pe mine în el
holbându-mă la cel care sunt acum, așa cum stau în odaie și scriu
pe pielea ta:
se ascute lama înserării / pe mătasea venei – o rindea / lustruie abisul enervării /
cu o gheară rece, de cățea / lasă udul dulce, copilandra, / pe lichenul moale, maroniu /
mușcă egolatră, avisandra / răsturnată toată în sicriu / fierbe-n alambicuri aliajul /
etajat cocon în mineral, / risipit suav peste bandajul / oțelit de visul visceral.
Roua unor întâmplări
Cu mult timp în urmă ai scris un poem, l-ai închis într-un sertar,
peste el s-a depus bruma multor anotimpuri, roua multor întâmplări,
mai apoi l-ai uitat de tot, nici nu mai știai de existența lui
(așa precum uiți un mort, deși ai plâns la înmormântarea lui,
deși în groapa lui ai aruncat și tu un pumn de pământ reavăn),
și întâmplător, peste ani, căutând o fotografie de-a ta, dai peste el,
îți amintești de el și de ziua în care l-ai scris, îl citești atent și constați
cu uimire că poemul este cu totul altul decât cel scris odinioară,
că e unul străin de tine și de lumea ta
(atunci ai scris: un oraș prin care nu trece nicio apă curgătoare
este un oraș trist, și dacă nu trece nicio apă curgătoare înseamnă că
în orașul acela nu se găsește nici un pod, și dacă nu se găsește
nici un pod înseamnă că în orașul acela numărul sinucigașilor este
foarte scăzut, și dacă numărul sinucigașilor este foarte scăzut
în orașul acela sunt foarte puțini oameni mântuiți,
iar acum scrie: dimineața, la marginea mării, cu umerii și palmele roase
de atâtea frânghii, bătrânul edecar încearcă neputincios să tragă
răsăritul pe țărm, precum tu încerci acum să tragi poemul acesta
în poemul acela),
„bine, dar nici tu nu mai ești acela!”, îmi spune ea mirată de cele petrecute,
așa cum mirat ești privit când în fruntea unui cortegiu funerar
duci crucea pe care scrie numele tău.
Dincolo de fizică
În dimineața de dinaintea morții mele soarele nu a mai răsărit,
focul din far s-a stins, craniul de pe noptieră s-a mișcat,
roțile carului meu de vânătoare s-au împotmolit în deșert,
în dimineața aceea frigul s-a risipit, am citit din compendii,
m-am strecurat ca un asasin printre blocuri în căutarea pâinii dospite.
În dimineața de dinaintea morții mele am analizat apusul mecanicii,
am îndreptat o linie, am gândit importanța corbului pe edificiu,
am îngenuncheat în fața unui scaun, mi-am cerut iertare printr-o rugă
știută numai de mine.
În dimineața aceea s-a înnoptat repede, am vărsat o lacrimă pentru învingători,
mi-am cusut un nasture lipsă la cămașă, am desenat un om,
am scris un ultim poem:
„zorii m-au prins călărind o lebădă albă (fac parte dintr-un cortegiu absent,
al inocenților și muribunzilor),
de pe mal ea mă arată cu vârful rujului, el este Lucyllius și dacă lebăda obosește,
își scoate vâsla de la șold și îl ajută să treacă dincolo”,
eu îmi și scot vâsla de la șold și înaintez asemenea unui luntraș
pe o apă însângerată.
Amiaza m-a prins vâslind la o barcă pe sub poduri înalte,
de pe mal ea mă arată cu vârful compasului, „el este Leandros
și dacă barca putrezește își scoate aripa din tolbă și se pierde în zări”,
eu îmi și scot aripa din tolbă și zbor până în inima frântă a speciei.
Seara mă prinde vâslind un caiac slăbănog printre nuferi și trestii,
ea mă arată cu vârful săgeții, „acela este Lucian, cel care în această dimineață a coborât
pe Criș călărind o lebădă neagră”.
Dincolo de Alpi
„Pregătiți-vă elefanții, amforele și pâinea, mâine trecem Alpii!”
le-am spus locuitorilor orașului, dar ei nu m-au ascultat,
au benchetuit până în zori în fața altarelor, după care au adormit obosiți.
„Pregătiți-vă idolii, scripeții și târfele, mâine trecem Alpii!”
le-am spus în altă zi, dar ei s-au împreunat până în zori
în ieslele lor mizerabile cu femeile altora.
„Pregătiți-vă leii, lunetele și pergamentele, mâine trecem Alpii!”
le-am spus într-o zi ploioasă, dar ei și-au astupat urechile cu ceară
și au așteptat semnele cele bune care nu se mai arătau.
„Pregătiți-vă cămilele, grânele și scribii, mâine trecem Alpii!”
le-am strigat după un timp, dar ei au spus că sunt nebun
și mi-au șters numele din anale.
„Pregătiți-vă corăbiile, busolele și hărțile, mâine trecem Alpii!”
i-am rugat peste o sută de ani, dar ei m-au închis într-o colivie cu vrăbii,
după care au citit greșit stelele.
„Pregătiți-vă icoanele, semințele și morții, mâine trecem Alpii!”
le-am strigat de pe munte, dar ei m-au alungat cu pietre.
Atunci am trecut Alpii, de unul singur, pe elefantul meu.
Despre divinități mai mărunte
În ziua aceea mi-am îngăduit unele libertăți față de zei și față de oameni,
drept urmare am îndemnat șobolanul să scormonească o galerie
până sub podeaua odăii ei,
ca un miner cu lămpașul aprins am înaintat temător prin tenebra ascunsă,
pe sub piața Ferdinand, palatul Ullmann, muzeul Țării Crișurilor,
Sinagoga ortodoxă,
așa cum înaintez par o cârtiță postmodernă, puțin mai elevată,
mai atentă la detalii și amănunte,
număr pașii oamenilor posomorâți de deasupra și uneori le aud
conversațiile cotidiene, nimicuri de adormit copii, banalități,
doar atunci când ea se îndreaptă spre liceul Vuia se cutremură pământul
și galeria stă să se prăbușească peste mine,
ea știe că doar eu i-am reconstituit trupul din resturile scrumului rămas
de la incinerare,
că doar eu am ținut doliul cel mai lung pentru vâsla care a adus-o la mal,
atunci îmi lipesc urechea de dușumeaua bătătorită a odăii
și o aud suspinând,
știu, atunci șterge praful de pe frunza unui sicomor sau îmi citește poemele
pe care le înțelege numai în lipsa mea,
iată de ce ar fi mai bine să dispar definitiv în măruntaiele pământului,
în excavațiile lăsate de alesele dorințe care să împăieze până la refuz galeria,
să o umple ca pe un sac cu păr, cu contrarii, cu mucegai,
în ea să-mi găsesc de-a pururi liniștea și sfârșitul,
înfășurat în șalul ei lung cât moartea, ascuns cât antracitul.
Pe limbă se răcește o grămăjoară de scrum
„Când voi muri vreau să fiu incinerată la foc negru,
doliu să țineți o singură zi, marțea!”, mă roagă ea în timp ce fumează
o țigară (a câta?),
ne plimbam pe malurile unei ape străine, căutam un obiect pe care
nu-l pierdusem niciodată, cu disperare, naivi, prea naivi,
admiram sălciile bătrâne, abătute de ani, cocârjate,
„oare în mormânt voi fi singur?”, am întrebat-o puțin bâlbâit,
ea a ridicat indiferentă din umeri, boarea unui vânticel de vest
îi ridica rochia puțin mai sus de genunchi, îi îmbujora broșa,
îi mișca insesizabil cerceii spre zări necunoscute,
o făcea parcă o alta, ca atunci în studenție pe malurile Begăi,
sau mai târziu pe străzile orășelului săsesc
(Codlea ! Codlea !, tu oraș al garoafelor apuse, al Ursulelor stătute,
Anelizelor zbârcite, Gertrudelor îmbătrânite),
și dintr-o dată am zărit pe suprafața apei un pumn de cenușă
de un alt soi, curgea agale, m-am îngrozit, era chiar cenușa ei
fumegândă, scrumul ei călduț, resturile rugului ei aristocrat,
„dar sunt aici, nu pot fi eu aceea !”, a urlat disperată,
de rușine s-a ascuns după un arin, în loc să o îmbrățișez pe ea
am îmbrățișat arinul cu dragoste multă, cu voluptate, cu cinism,
i-am sărutat coaja acrișoară, i-am mușcat scoarța amăruie, l-am zgâriat,
l-am rupt în timp ce pe limbă simțeam o grămăjoară de scrum amar –
pe movilița aceea zac acum răsturnat, plâns, distrus.
Ah, Crișule, de ce a trebuit să curgi tu prin Oradea,
de ce, câine ?
Cu fruntea căzută pe giulgiul obosit al catargului meu
Au tras corabia la țărm, m-au urcat în ea și au împins-o în larg,
Spunându-mi „de azi îți vei scrie fantasmele pe pânza albă de la catarg,
Numai la lumina farului nostru, valul cu vântul te vor purta
Furat de neant spre împărăția închipuită a ta!”,
Dovadă au adus numele meu scris pe ciobul din ceramică aburindă,
Bronzat la flăcările ce și astăzi pândesc să-l aprindă,
Din clipa aceea am gustat lacom dulceața amară a declinului
Picturii rupestre cu ea, de pe iluștrii pereți ai căminului,
Pe crișuri am coborât agale, pe tisa maghiară, dunărea m-a înghițit
Aruncându-mă în euxinul scitic ca pe un venetic rătăcit,
Dardaneaua s-a încovoiat în fața mea precum sabia ascuțită de ienicer,
Și m-a avortat buimac în dulceagul tărâm mediter,
Cu plugul visului am trasat adânc arătura unde-mi era colonia
Însămânțată sub zidurile ce-mi separau dorul, nevroza, melancolia,
De cea rămasă pe țărm, făcându-mi semne cu zdrențele unui manuscris,
Pe care eu, asemenea lui Ovidius Naso, am plâns și am scris:
Cu fruntea căzută pe giulgiul obosit al catargului greu,
Umbră a morții, în el te îmbracă tu suflet al meu,
Augustă veneră, rază a lunii, au ce-i veșnicia de care se teme
Geniul angelic, pierdut în abisuri, disperări și lungi teoreme?
Nimică e totul, uitare și vis, vanitate deșartă, speranță, suspin,
Ah, dor îmi e de căldura arară din mândrul nostru cămin!
De părul tău ca secara, răvășit de furtună, fulger și vânt,
Amăgind îndoiala fantasmei: orizontul acela este pământ!
Far îmi e pe vârful catargului, călăuză mi-a fost și are să-mi fie
Lumină eternă, adio, adio, scumpă vecie!