Volumul Fantome de drum al lui Nicolae Stoie – o antologie din seria O sută și una poezii de la Editura Academiei Române – este un act de dreptate pentru poetul brașovean născut la Sibiu, pe care l-a dus la îndeplinire criticul literar Mircea Moț. Nicolae Stoie începe să-și pună amprenta în literatură cu O ramură deasupra ierbii din 1975, volum pe care l-am comentat cândva în oglindă cu cel care închide, cumva, traseul poetic al scriitorului, Pastelurile de la Ocna Sibiului din 2007. Poezia sa ascunde un tumult liric bine stăpânit, iar tentația moderației induce în timp și aerul deziluziei, al irosirii conștientizate, și împăcarea aparentă cu inconturnabilul. Pentru că stările alternează, poetul apelează la o anumită teatralitate, care ține mai degrabă de o retorică asumată, cultivată chiar, care nu împinge spre solemnitatea „imnelor”, ci spre un soi de control ritualic al trecerii. Există o anumită cumințenie în poezia lui Nicolae Stoie, care se datorează convingerilor sale estetice și, totodată, unui fel de a fi, încărcat de un sentimentalism suav, de o nostalgie ca o ceață în așezare, tot mai densă, mai apăsătoare, de o luciditate casantă care îl înalță. De sus, din aerul rece al poeziei sale târzii, lumea se vede mai mică, mai inutilă, mai alertă, iar Ocna Sibiului, acoperită de cețurile nostalgiei, se arată ca un pământ de sare, pe care aerul, și el salin, îl acoperă și îl protejează. Nici cumințenia dicțiunii, nici ancorele transilvanismului nu îl fixează pe Nicolae Stoie în limitele unei tradiții blagiene, între care au încercat unii critici să-l plaseze. E mai degrabă aici o materie poetică modelată în timp și de Blaga, dar transformată preponderent de cerchiști, dintre care cu certitudine de sibianul prin adopție Radu Stanca, cu care se învecinează și în ceea ce privește cultul retoricii. Nicolae Stoie, însă, păstrează liniile prime ale unui aer încărcat de conștiința locului, performând în amfiteatrul transilvan în care rezonează fiecare vers al său.
Încă din primul său volum, Consemnele necesare (1969), poetul propune o migrare într-o altă lume, proiectată pe coordonate semiotice, din care să se deschidă posibilitățile contemplării,: „Ne vom muta curând/ în aceste cuvinte ca niște luminoase odăi” (Exegi, vol. Consemnele necesare, p.13), în care însuși spațiul limbii urmează a fi populat de obiectele și lucrurile din realitatea imediată, unde însăși limba va fi impregnată de sonurile unui localism care se deschide spre universal. Nicolae Stoie, care își expune de la primele pagini spiritul ludic anunță, totuși, prezența umbrelor, parcă pe urmele lui Blaga, care, în volumul de debut, al luminoaselor deschideri, anunța întunecimea pasajului obligatoriu. Este ceea ce proiectează prin Toamnă, p. 17, ori prin Călărețul alb, p. 19, sau prin Punct de fugă, p. 21, toate din același volum: „Vom alege o seară cu ploaie măruntă și vânt/ când bărbații umblă prin cârciumi/ înfășurați în fulare,/ întotdeauna sunt asemenea seri pe pământ/ care se pot folosi ca săli de concerte din Bach/ sau ca arene de circ” (Punct de fugă, p. 21), dar acest orizont al anotimpurilor grele este îndulcit de jocul erotic, de migrarea prin joc în lumea semiotică pe care o proiectase de la început. Drumul spre solstițiu (1970) continuă potențialitatea elegiacă și deschiderea vag baladescă, fără o explorare completă a acestui traseu dinainte configurat, ca în cazul poemelor Bunicul meu Hanibal ante portas (p. 31) și Pe un motiv de baladă (p. 34). Potențialitatea baladescă nu este exploatată pe traseele clasice ale imaginarului cerchist, ci doar anunțată ca deschidere posibilă, suspendată. Undeva acest orizont este tulburat de un fapt al cotidianului, care strică vraja: „Tânărul tată și tânăra mamă, / părinții mei, cu care-am făcut războiul/ de treizeci de ani,/ cu care am câștigat războiul de o sută de ani,/ și-au petrecut timpul ținându-se ca niște proști/ de mână./ Întâi o clipă, apoi un ceas,/ întâi o zi, apoi o săptămână,/ […]/ Și astfel, tânăra mamă croșeta, croșeta/ tot felul de inscripții colorate și ospitaliere/ pentru bucătărie./ Numai tânărul tată visa să descopere America,/ jucându-se pe o baltă cu bărci de hârtie,/ în mijlocul unui pătrat pământ de cer/ în mijlocul unui pătrat cer de pământ./ Lucrurile s-au întâmplat până când/ m-am apropiat de ei într-o zi:/ eram destul de urât pentru a strica jocurile de copii/ și, pentru că tata plângea, i-am șoptit:/ PRIN O MIE CINCI SUTE CRISTOFOR COLUMB/ A MURIT! (Copiii mei jucându-se, vol. Drumul spre solstițiu, p.21)
Acest accent este important în creația poetului pentru că anunță migrarea în real. Acest real coroziv va da, în timp, toată puterea și toată frumusețea poeziei sale venite din imaginarul cerchist, fără a disona în raport cu școala – să-i zicem pre-echinoxistă – a formării sale la Cluj. Cu acest câștig al realului recuperat din căutările propriei poziționări în adevăr poposim în volumul-turnură O ramură deasupra ierbii (1975), fără a abandona poziționarea prin imaginarul arborescent de factură cerchistă, fără a renunța la poezia de dragoste căreia îi dă un nou sens, pe care o pune într-o nouă lumină, fără să iasă din joc și fără să renunțe la migrarea în cuvinte: „dimineața mirilor – începutul lumii:/ stelele-s roiuri de polen și miere/ rădăcini verzi, trupul reavăn al lumii/ clatină – păduri de neguri și tăcere// apă fără izvoare aripă fără zbor/ somnul de zgură în ochiul de părinte/ strâns ține visul-cheagul de dor;/ mirii cu el dospesc și-nfior/ frământatul aluat de cuvinte” (Dimineața mirilor, vol. O ramură deasupra ierbii, p.49). Poezia lui Nicolae Stoie începe, de la acest volum, să devină o blândă oscilare între regnuri, între cel mineral, salin, deci solubil în tot, imprimându-se în genele viului: „Lumea era acolo un pământ de sare,/ Vitele pășteau săratele pășuni,/ Sarea, călătorind prin lapte, spre-o lume viitoare,/ Făcu popas în mine venind de la străbuni.// Doar mama mai credea că sunt o sărbătoare/ A cărnii dulci, sarea menită s-o alin,/ Dar într-o zi văzu cum dă în floare/ În colțul gurii mele un surâs salin” (Ocna Sibiului, vol. O ramură deasupra ierbii, p. 56) și cel limbii, cum o proiectase cândva Ferdinand de Saussure. Fără a insista, acest volum nu produce schimbarea majoră, ci doar dă unicitate și identitate vocii lirice a lui Nicolae Stoie.
Cu Zăpada din anul o mie (1981) se petrec două lucruri: pe de o parte poetul cultivă o poezie în care amprentele, stilistică și tematică (dragoste, joc), n-ar putea fi ignorate, pe de altă parte poezia lui devine o aruncare în apele unei clasicizante dicțiuni după canoane ale versificației de la care cu greu se abate. E ca și cum, privindu-se în oglindă, se descoperă în preajma clasicilor, nu cu pretenția de clasicizare, ci cu o nevoie de aliniere identitară. Nu se pierde propensiunea spre baladesc: Moby Dick (p. 78), dar este abandonată temporar acea splendidă deschidere spre poezia tranzitivă din taxonomia lui Gheorghe Crăciun, pe care o descoperise întâmplător în cel de-al doilea volum și pe care începuse să o cultive în cel de-al treilea. Veacul de aur (1984) statuează această poziționare în preajma unei dicțiuni clasicizante, este întărită tentația baladescului – poezia cerchistă se clasicizase deja la noi, prin vocea lui Șt. Aug. Doinaș – care permite, din nou, o migrare. De data aceasta iluzia, fantomaticul, ceea ce va da identitate întregii opere a lui Nicolae Stoie, îl deturnează pe poet din mirajul propriilor sale limpeziri; poetul își dă seama că nu își poate fi suficient, că oglinda propriei proiecții minte, că viața curge și că întregul ei chin e o urcare abruptă pe Acrocorint, pe urmele enigmaticului Sisif desublimat: „Un cocoșat suie un deal în spinare/ cu dealul ce-i crește lui între omoplați/ la loc de popas cu o limbă de sare/ linge stelele și munții îndepărtați// cocoșatul duce un deal cum și-ar duce/ un luptător camaradul mort în război/ dealul din spatele cocoșatului e o cruce/ înfrunzește și înflorește prin ploi// un deal cu grădini și case și cimitire/ peste alt deal cu cimitire și case/ cocoșatul aruncă dintre ele-o privire/ fetelor cu șolduri și țâțe frumoase// pe dealul din spatele cocoșatului grâul/ se coace înfloresc alunii și cântă păunii/ seacă în ochii cocoșatului râul/ și gândurile i le seceră secera lunii// pe dealul ce-l suie cocoșatul e iarnă/ pietrele crapă (aud o bubuitură)/ fluturi de cenușă încep prin aer să cearnă/ și cocoșatului i se pune unul pe gură// un deal pe alt deal se suie și-n vârf/ cocoșatul dintre dealuri dispare – / e cum o fantomă pe propriul ei stârv/ s-ar fi înălțat la ceruri, călare!” (Sisif, vol. Veacul de aur, p.85).
Dacă în lumea de sare a primelor sale volume cețurile nostalgiei se transformaseră treptat în solidul mineral care i-a fost univers – Ocna Sibiului e acest univers mineral rezultat prin sublimarea acestor cețuri – , începând cu acest tăcut volum se produce revenirea la concretul, realul, livrescul supus operației firești de ștergere din lume prin trecerea directă în vapori, în iluzia formei, a viețuirii. Acesta este adevăratul joc la care începe să se adapteze spiritul ludic al poetului matur.
Volumele mai târzii, Cerul senin al limbii române (1985) și Harpha Nopții (1997), sunt expresia menținerii în migrarea dintre stările de agregare și dintre regnuri. Mineralul alimentase cândva sufletul liber al poetului înrădăcinat în Ocna Sibiului, pentru ca apoi avântul său să îi dea aripi, să se înalțe spre orizonturile pe care le putea imagina doar tumultul acelor ani ai formării clujene. În migrarea spre regnul limbii, poezia câștigă teritorii ale realului, pătrunde în celelalte regnuri, se inserează în viu: „Ți-a înflorit un poem pe gură” (Vis, vol. Cerul senin al limbii române, p. 93), păstrând în ea salinitatea pe care și-o însușise: „Din zori până seara – continuu răsfăț:/ Cu limba de sare apele ungu-l –/ Voi învățați, tu înveți, eu învăț/ Anatomia pe-un hoit de homuncul” (Lecția de anatomie cu d-l Arghezi, vol. Cerul senin al limbii române, p. 93). Harpha Nopții îl reașază pe poet în cotidian, într-o realitate poroasă prin care continuă desublimarea: „Câinele, cocoșul, soarele, iarba, împăratul/ Îmi sunt de la o vreme fantome de drum,/ Străbatem lumea în lung și de-a latul/ Călători pe norul de apă și pe norul de fum” (Fantome de drum, p. 102). Volumul final, Pastelurile de la Ocna Sibiului (2007) e ieșirea fabuloasă din scenă a poetului, e închiderea cercului, e transformarea ultimă a sării, prin fluidul sângelui și corporalitatea aparentă a prezenței umane, în fantomatica lume a îndepărtărilor, a unei literaturi în așezare, a poziționării (nu ca proprie voință, ci ca firesc al decelărilor critice) lui Nicolae Stoie în marea literatură care l-a privit, poate, doar în linia localismului și transilvanismului său. Iată și poemul Prefață (la volum? la viață?), dintr-o carte care îl caracterizează: „Fantoma tinereții mele ratate/ din chipul meu de-acum își face mască/ fotografii face zidul vechi de cetate/ tolănită-n zăpada moale ca de iască// de mă uit în oglinda apei cum narcis/ chiorâș se zgâiește la mine fantoma: / niciodată n-ai fost și n-ai scris/ ca virgil mazilescu ori paul goma,// cetatea, zăpada… albastre iluzii,/ transfuzii de aer prin pădurea de oase;/ pasărea mihai viteazu cutreieră duzii/ frunzele duzilor îngrașă viermii de mătase// viermii i-au mâncat pe virgil și horațiu/ și dorm în cotețele lumii sătui/ ecoul fojgăielii lor umple spațiul/ dintre acel ce va fi și acel care nu-i// sunt cel mai frumos, rosti radu stanca/ sunt cea mai frumoasă, șopti blandiana/ stanca sta-n castan ca/ privighetoarea ce umple de triluri poiana// castanul e-acum o coloană de fum,/ o scară de sunete ce îngână clopotul/ de aer lângă apa vavilonului unde șezum/ și plânsem imitându-le ploilor ropotul/ ploaia de sunete umple un dâmb/ cu iarba amintirii din vremea trecută/ de unde fantoma cu chipul scălâmb/ ridică steagul alb pe redută/./ tolănită stă lângă zidu-n paragină/ fantoma veselă și foarte tristă;/ bea pe terasa galbenă ceai de patlagină/ și contemplă priveliștea ca o turistă” (Prefață, vol. Pastelurile de la Ocna Sibiului, pp. 113-114).
Odată cu esențializarea, contemplarea, care se îndepărtează vădit de specia anunțată prin titlu, relevă sublimul. E un joc mai amplu, la un alt nivel, în care imediatul și spiritul locului se arată în splendoarea atemporalului. Plecat din arena imensă a Transilvaniei, cu sarea pe buze sub forma unui poem, trecând din regn în regn și din stare de agregare în stare de agregare, poezia lui Nicolae Stoie se așază acolo unde îi este locul, într-o literatură căreia îi aparține și căreia nu îi este cu nimic mai prejos. De aceea Fantome de drum e un act de dreptate.
Nicolae Stoie. (2024). Fantome de drum. Antologie, prefață, notă biobibliografică și selecția referințelor critice de Mircea Moț. București, Editura Academiei Române. Colecția O sută și una poezii. 150 p.