LA COASĂ
„Aiuiuiui” – gura bunicii.
Nimeni nu răspunde de peste dealuri.
Doar ecoul, în cercuri,
Tremură aerul și fânul uscat.
Peste pădure e iarba înaltă și capul lui tata, puțin aplecat.
Brațul încordat scoate gresia, gresia intră în teacă,
Coasa dansează cu tata de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta.
Mâna se retrage în grabă. „Șarpe!”
„Dacă vrei să scoți veninul cu gura, trebuie să n-ai nicio rană”, zice tata.
Și, din mijlocul poloagelor secerate,
„Mâna de om e mai înspăimântătoare decât capul de om și
Capul de om – mai înspăimântător decât capul de șarpe.”
HAAI, JOIANA
Eu am iubit-o cel mai mult și pe mine m-a trimis tata s-o duc noaptea la abator.
Munceam cu ea, o treceam prin noroaie, celelalte erau mici și slabe și „Haai, Joiana, hai…!”, iar când am luat-o de funie în întuneric, a venit după mine ca după…
Un frate.
Ea avea 16 ani, eu 18-19.
Măcelarul: „să fim la 6 fix”. M-am supus și am dus-o, m-am dus.
Așa era atunci. Aveam multe, nu mai făceam față.
Când am ajuns în oraș, se făcuse deja dimineață.
Era 5 jumate. O locomotivă trece-n viteză. Se sperie și mă izbește o dată, să mă dea jos!
Avea o putere…! Și-un gât… ca taurul de vânjos!
Când a venit măcelarul, m-a străpuns
Cu ochii ei blânzi
Am zis că pic din picioare
Am lăsat-o, m-am dus.
Neînsemnatul, micul destin!
MASA E PUSĂ, NE AȘTEAPTĂ
„Du-mă, Doamne, du-mă iară, într-un pom cu frunza rară,
în poiana cea frumoasă, să mai fiu ce-am fost odată”.
Ai 6 ani și mama, care cântă cu gândurile departe, încă nu a ajuns la 33.
E Dumnezeul pe care îl vezi: ea face, pune și ia, ceartă și iartă.
Mama împarte.
Seara, familia toată strânsă lângă un castron mare cu lapte.
Linguri pentru fiecare, mămăliga așezată la mijloc și „hai pe treabă!”.
La 52 de ani, roata se schimbă.
O roată de șină o lasă fără picioare și fără poiana cu frunză rară.
În mălaiul întins pe aceeași masă rotundă, mama trasează un cerc.
„Iată drumul!”, îngână.
Apoi, „Vom da cu toții roată.
Masa e pusă, ne așteaptă”.
La 54 de ani, mama a făcut ce n-a mai făcut niciodată.
ÎN BRAȚELE COPIILOR
Înfoiate ca o muzică de vioară,
brațele fiilor le poartă pe mame
la mese de cumetrii.
Pe urmă, le-așază
ca să privească prin geamuri
cum liniștea se depune în spații bolnave
și le adorm.
În brațele copiilor
vor sta mai ales mamele lor.
TRECUT
În cutia asta trebuie făcută o ordine!
Acte, chitanțe, bonuri de pensie…
Scotocești.
Privirea întârzie pe câteva poze.
– Ăsta cu palmele mari tu ești?
– Nu, e Tudor a lu’ Ștefan. Lângă el e Gheorghe, fratele Ginei,
dacă îl știi, și în stânga e Pătru. Ăsta cu fluierul la cingătoare sunt eu.
Singurul care mai trăiește de-aici.
Cu gândurile imprimate-n figuri,
Poleiți într-o singurătate obscură,
Ceilalți își respiră adevărul
Desăvârșit și imposibil de-mpărtășit.
Neîmplinit, trecutul nostru continuă.
Al lor s-a oprit.
SFÂRȘITUL
Desfoiat,
timpul
este acum. Pentru tine
universul și-a pus costum.
Niciun cuvânt,
doar carnea chipului
răscolită.
Ochii,
nicicând mai lucizi,
se destupă.
Ca să lase zeama vieții să curgă,
nările și gura ți se deschid.
Emoția,
ca un buboi de lumină,
erupe.
Asta a fost!
Pe câmpia frunții pacea se-ntinde
definitiv.
GÂND
O vreme de liniște ghiftuită.
Sudoarea înghețată a copacilor desfrunziți,
lacrimile, veninul și mierea.
În casă, luminile bradului de Crăciun
cântă la patru mâini iernile
despre care îmi povesteai.
Amintirea amintirilor tale
ca nucile în staniol
pe care le legai cu ață subțire în pom.
CE NU IESE LA SPĂLAT
Azi n-am chef să mai mor puțin.
Mușc din ziua asta ca dintr-un săpun.
Supraviețuiesc.
Umplu goluri.
La tine, care lipsești, mă gândesc:
ce ți-ai zis când l-ai văzut,
cum s-a uitat el la tine,
chimonoul de judo,
epuizarea, foamea și bucuria,
pata de vin roșu de pe costumul național,
care nu s-a mai luat,
„pentru că era vin natural”.
Plutești imponderabil ca un balon de spumă,
într-o înțelepciune indiferentă, care mă inhibă.
Pornesc interviurile audio.
Te-ascult.
Te spăl în gând
cum speli bucată cu bucată
o jucărie
și mă compun.
Nici tu nu ieși.
Ești tot organic,
ești bio.
POEMUL METROULIFER
În numele tatălui, al fiului…
Strigi?
Numele cui?
Nici nu știu să răspund.
Trage-mă mai bine de mână.
N-aud când mă-ndop cu resturi de fericire și
scotocesc în buzunare pline de zaruri,
Pe care normal că nu le arunc.
Pot oricând.
Dacă sunt zgâlțâită, s-ar putea să pice ceva.
Imaginează-ți că mi-am închis gura cu mărul de aur,
Imaginează-ți că țin păsări rare, culorile curcubeului,
Imaginează-ți câte cuști de lei
…. românești, completezi, tu probabil.
Imaginează-ți cum îmi imaginez că sunt
A nimănui, oricând, într-un metrou lung, de la cer la pământ.
AMELIA
Amelia, fată cu unghii murdare,
blondină lungană, cu liniști nervoase
și noduroase
a fumat multe din țigările voastre, morților!
(Virgula e opțională, nu mai strigați așa, cu gură ovală!)
Ea vi le șterpelea din pachete.
Întindea fără menajamente
degetele livide cu care adunase fasole și mâncase stafide
ca să agațe un sticks, un fard, un rid.
Reușea. Se considera norocoasă. Lăuda pe Domnul pentru prag, pentru casă.
Consuma cu plăcere, nu rata niciun fum.
Nu suporta, vai, să asculte corul de corbi croncănitori.
Nici martori vegetali, văratici sau hibernali.
De aceea, când fumează, se întâmplă uneori să-i revină plăcutul miros infernal
și să-și spună cu milă: „Proastă copilă, cum i-ai trădat tu pe toți!
Da, dar niciunul n-a visat vreodată că va mai fi cineva
să se gândească la ei cum o fac eu acum.
Era Mitică, văcaru’. I-am furat o țigară când ne tăia porcul.
Mai era Ioniță. A murit în vara asta. Mi-a zis tata.
El venea vara.
Și Mungurel, cel cu borcanul de gem
în care am adăpostit doi fluturi.
Cred că erau depresivi de se tot loveau de pereți
ca iepurașul sălbatic care s-a sinucis
din cauză că nu putea să mănânce din pădure bureți.
În sfârșit, hai să pun punct. Mi se fumează țigara.