Marele istoric și creator român nu numai că a cunoscut foarte bine istoria și cultura poloneză, dar încă din copilărie a manifestat dragoste și prețuire deosebită față de vecinii noștri din nord-vest. Istoricul, academicianul, literatul a fost cel care a cultivat și a militat ca nimeni altul pentru stabilirea de relații de cunoaștere și de conlucrare cât mai bune între cele două țări și popoare, între culturile lor[1]. Nu întâmplător, Iorga l-a trimis, la începutul anilor ʼ20, ca lector de limbă română la Universitatea din Cracovia, pe promițătorul istoric P. P. Panaitescu. Discipolul apropiat al lui Iorga, acesta „a defrișat” pur și simplu arhivele poloneze din vechea capitală a Jagiellonilor[2].
În România, oratorul a amintit mai rar, însă în Polonia, de fiecare dată, când a avut prilejul, a menționat că primul său profesor de istorie, pe vremea cât a frecventat cursurile gimnaziale la Botoșani, i-a fost un dascăl revoluționar polonez, unul dintre cei care participase la răscoala militară de la 1863, denumită insurecția din ianuarie sau powstanie styczniowe. Tokarski îl chema și se refugiase în Moldova împreună cu mulți alți polonezi, pentru a trăi și munci alături de români. Acel profesor de gimnaziu străbătuse același drum bătătorit cu multe decenii în urmă și de înaintașii săi, începând cu secolul al XVIII-lea, de pe vremea în care pe meleagurile poloneze mai era încă la modă chemarea: Kto kocha ojczyznę niech jedzie na Wołoszczyznę (Cine își iubește patria să fugă în Valahia!).
Pentru libertatea voastră și a noastră
Nu știu dacă marele istoric de mai târziu a cunoscut această butadă rimată, care intrase până și în paremiologia poloneză, și în care Moldova și Muntenia împreună figurau ca ținte salvatoare în fața opresorilor Poloniei, mai ales ale muscalilor. Pentru că, împilătorii nu erau nimeni alții decât rușii, prusacii sau austriecii, toți la un loc înfrățiți pentru a nu pierde prada frăgezită la 1772, 1793 și 1795. De mare nevoie au părăsit polonezii meleagurile natale pentru a se instrui în Apus și a reveni mai bine căliți și pregătiți pentru eliberarea țării lor. În chinurile și în mintea reprezentaților Marii emigrații poloneze de pretutindeni: Mickiewicz, Lelewel, Czartoryski etc. s-a născut ideea de a lupta pentru dezrobirea țării lor și a altor națiuni care se ridicau pentru eliberarea de sub opresiunea străină. Pașoptiștii români de la polonezi au învățat ce înseamnă și cum să aplice chemarea: Pentru libertatea voastră și a noastră – înfrățindu-se pe baricadele revoluției de la 1846 și de la 1848 pentru realizarea acestui deziderat. Un istoric de seamă englez, Norman Davies, i-a găsit Patriei acestor revoluționari polonezi denumirea de „Teren de joacă al lui Dumnezeu.”[3]
Românii n-au îndrăznit atât de mult cât au visat și au dorit aceștia: pașoptiștii doreau să vadă în ei un aliat împotriva subjugării comune: ruse și austriece. Bălcescu a încercat cu obstinație să îi atragă de partea sa pe revoluționarii polonezi, inclusiv împotriva exploatării crude ungurești, încercând a-i apropia în 1849 pe Bem și Dembinski pentru a sprijini cauza românității.[4]
Privind mai atent în urmă, constatăm că primul dascăl de istorie al lui Iorga a fost acel luptător care i-a insuflat o dragoste aparte față de țara sa și de trecutul polonez. Când zorii eliberării Poloniei au apărut spre sfârșitul Primului Război Mondial, chiar dacă păreau a fi destul de nebuloși, Iorga a scris și a publicat în Neamul Românesc cel mai frumos imn la adresa steagului polonez (alb-roșu), înălțat de militarii polonezi chemați la arme sub comandă țaristă și care se aflau printre trupele rusești staționate la Galați. Nu există un text similar, atât de înflăcărat în publicistica altor țări[5]. Un veritabil imn la adresa steagului polonez și al bărbăției poloneze în lupte: „La Galați s-a ridicat steagul polon, al vulturului alb care a biruit de atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor și a păzit Răsăritul întreg – și cel rusesc și cel românesc – de cucerirea germană. El a fâlfâit mândru și liber, aclamat cu entuziasm de nobilii soldați în arme cu ochii plini de lacrimi la vedenia țării lor ieșite din mormânt. Și a găsit de la început un tovarăș în steagul României, care și el s-a zbătut și se zbate încă pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporului înfățișat de dânsul. Unul lângă altul în frățească apropiere, ele ne-au anunțat nouă o garanție de viitor pentru poporul nostru chinuit și sacrificat: un vecin de care ne leagă atâtea tradiții mai vechi, pe lângă elemente esențiale în sufletul însuși al acestor două națiuni, de o gingașă simțire, de o pornire devotată către ideal, de un adânc despreț față de sila copleșitoare a materiei brute. Acest steag polon noi îl cunoaștem. El a fost multă vreme ascuns în casele noastre, atunci când, la capătul unei revoluții nenorocite, el era urmărit împreună cu ultimele rămășițe sângerate ale apărătorilor săi, cărora noi li-am deschis larg, cu tot riscul nostru, ce nu era mic, porțile unei frățești ospitalități. Între patru pereți românești a stat el, păzit cu sfințenie pentru ziua cea mare care trebuia să vie, și o știu Polonii cari în muzeul din Svițera au între chipurile luptătorilor și martirilor lor și chipul ocrotitor dezinteresat al lui Cuza-Vodă”.
Iorga despre Eminescu la Universitatea Jagiellonă
În noul context istoric de după Marea Unire și de redobândire a independenței de stat de către Polonia, Nicolae Iorga va stabili relații de colaborare științifică româno-polone dintre cele mai rodnice, iar rezultatele eforturilor depuse în această direcție nu au încetat să vină. Pentru prestigiul de care se bucura în lume, în 1923, istoricul român avea să fie ales printre membrii de onoare ai Academiei de Știință de la Cracovia. Academicianul român va fi invitat al statului polonez în iunie 1924 pentru a i se înmâna înalta distincție. Cunoscutul orator a ținut sub cupola vechii Universități Jagiellone trei conferințe. Una despre artiști italieni în Țările Române și în Polonia, a doua despre viața și creația lui Mihai Eminescu, a treia despre România cu prezentarea de pe diapozitive a unor imagini color autochrome. În Memorii va consemna lapidar: „Foarte mult public, foarte înțelegător și călduros”[6] . Nu se cunoaște conținutul exact al niciuneia dintre alocuțiuni. Curioși am fi dacă o fi expus vreuna dintre tezele sale cu privire la Eminescu precum: „expresia integrală a sufletului românesc”, sau pe cea cu privire la realizarea „celei mai vaste sinteze făcută de vreun suflet de român”? Peste un an eruditul de la Vălenii de Munte va publica, în colecția Biblioteca pentru toți, însemnările sale din această călătorie, sub titlul Note polone – un volum cordial sub forma unor însemnări și reportaje despre ceea ce însemna Polonia renăscută. În cărțile de memorialistică găsim evocarea despre întâlnirea avută cu mareșalul Poloniei, Józef Piłsudski, în conacul Milusin de la Sulejówek. Toate sunt capitole de istorie… de istorie cordială.
O întâmplare fericită a făcut apoi ca unul dintre poeții de seamă din perioada interbelică, transilvăneanul patriot Aron Cotruș să ajungă atașat de presă la Varșovia, exact în perioada în care Iorga deținea funcția de prim-ministru. Împreună cu confratele său polonez Emil Zegadłowicz, cei doi au convenit transpunerea în polonă a liricii românești, așa că după apariția primei antologii de poezie românească: Teme românești, apărută în 1931 și a poemului „Împărat și proletar”, ediție bibliofilă, tipărită în 1932, dedicată „Marelui voievod al sufletului național românesc, savantului, filosofului, poetului, cârmuitorului corăbiei Statului”, lider pe care Zegadłowicz îl cunoscuse cu un an mai înainte la Cursurile Universității de vară de la Vălenii de Munte. Cotruș îl va însoți personal, conducându-l și la mormântul poetului, la cimitirul Bellu din capitală.
Inedit – primele poeme eminesciene în limba lui Mickiewicz prefațate de Iorga
În iunie 1933, grație eforturilor scriitorului și traducătorului polonez Emil Zegadłowicz, apare al treilea florilegiu. Acesta conținea 26 dintre cele mai importante poeme din creația eminesciană, 23 dintre ele văzând pentru prima dată lumina tiparului în polonă. Nu excludem posibilitatea ca la Vălenii de Munte, pe Valea Teleajenului, să se fi născut ideea ca volumul să fie prefațat de istoricul, savantul, poetul și dramaturgul român. Din conținutul florilegiului făceau parte poemele: „Że umrzeć mam” („Odă”), „Ponad szczytami” („Peste vârfuri”), „Las” („Ce te legeni, codrule” ), „Diana” („Diana”), „Do gwiazdy” („La steaua…”), „Przez fale, przez zawieje” („Dintre sute de catarge”), „Jutrem życia dzień się zwiększa” („Cu mâine zilele ți-adaogi”), „Północ” („Se bate miezul nopții”), „Testament” („Mai am un singur dor”), „Kamadewa” („Kamadewa”), „Wszystie ptaki w borze” („La mijloc de codru des”), „Jezioro” („Lacul”), „Jaskółki” („De ce nu-mi vii”), „Gdy gałąź w okno me uderzy” („Și dacă…”), „Uliczka” („Pe aceeași ulicioară”), „Jak? – Co?” („De-or trece anii…”), „Rozłączenie” („Despărțire”), „Daleko…” („Departe sunt de tine”), „Sonet pierwszy” („Sunt ani la mijloc”), „Sonet drugi” („Când însuși glasul”), „Gwiazda wieczorna” („Luceafărul”), „Cesarz i proletariusz” („Împărat și proletar”), „List pierwszy” („Scrisoarea I”), „List drugi” („Scrisoarea a II-a), „List trzeci” („Scrisoarea a III-a”), „Modlitwa Daka” („Rugăciunea unui dac”), toate în transpunerea de mare har a poetului wadowicean[7]. Cât de mare a fost surpriza produsă printre criticii literari și asupra cititorului polonez, reproduc doar câteva cuvinte dintr-o recenzie apărută într-un cotidian varșovian, semnată de St. Szpotański și în care se spune: „traducerea din Eminescu îl așază pe Zegadłowicz pe treapta cea mai înaltă a valorii poetice”. Prefața trimisă de premierul român spre publicare lui Emil Zegadłowicz, prin Aron Cotruș, a apărut alături de „Nirvana” lui Caragiale. Predoslovia a fost redactată de Nicolae Iorga, în limba franceză, având conținutul olograf. Iată textul nepublicat în România până în prezent, în transpunerea de azi a scriitoarei Elena Dan: „Publicul polonez va aprecia mai mult decât oricare altul spiritul care animă poezia lui Mihai Eminescu. Ca și marii romantici ai Poloniei, poetul moldovean, născut la hotarele Bucovinei, într-o regiune unde numărul refugiaților ultimei revoluții poloneze era destul de mare, este un pasionat al tainelor de dincolo de viață. Ca și ei, el sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranță. Ca și ei, poetul găsește mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze. Ca și ei, care au făcut cunoscute lumii adâncurile sufletului polonez, el simte nevoia de a trăi dincolo de spații și de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp. Ca toți cei care, în Polonia, s-au arătat mândri de un trecut de lupte și victorii, și lui îi place să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea, iar un poem care a rămas neterminat glorifică chipul legendar al întemeietorului țării moldovene. Nu ne simțim oare în plină mistică poloneză când eroii romanului său Sărmanul Dionis trec prin metamorfozele unui Faust fără consoartă, în desfășurarea visului său nesăbuit? Națiunile se apropie unele de altele prin truda celor de jos și prin elanul spiritelor creatoare. Eminescu are, fără îndoială, partea sa de contribuție la această comuniune de suflet între polonezi și români, comuniune pe care o vor fi visat strămoșii noștri, care s-au întâlnit nu o dată ca tovarăși în frumoasa luptă pentru creștinătate. N. Iorga”
Observăm cum, în câteva fraze dense, Iorga a făcut ceva mai mult decât o evocare a liricii eminesciene; el a realizat o incursiune istorică plină de aluzii evidente pentru polonezi, a dat și o veritabilă lecție de comparatistică literară pe care puțini critici ai acelor timpuri ar fi putut să o facă atât de exact și de competent. Poetul Iorga compară spiritul eminescian cu cel al marilor romantici polonezi, subliniind că aceștia „sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranță”. Și găsește: „în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze”. Mai evidențiază savantul că Eminescu al românilor, la fel ca poeții polonezi, cari au înfățișat atât de măiestrit pentru lumi largi adâncurile sufletului polonez și autorul „Luceafărului”, „Odei” sau „Glosei” a simțit nevoia de a „trăi dincolo de spații și de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp”. Iată cum n-a uitat Iorga de apariția din anul precedent a poemului „Împărat și proletar”; amintind că poeții polonezi au ilustrat trecutul glorios al înaintașilor, remarcând că și lui Eminescu i-a plăcut, la fel: „să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea”. Evidentă aluzie la „Scrisoarea a III-a” – probabil remarcată de prefațator în cuprinsul florilegiului alcătuit de Zegadłowicz. Autorul a 1003 cărți și a peste zece mii de contribuții din istoria și cultura universală, scriitorul enciclopedist amintește, precum marele cronicar Jan Długosz cu șase veacuri în urmă, că strămoșii noștri „s-au întâlnit” nu o dată „ca tovarăși în frumoasa luptă pentru creștinătate”. Vorbea de această dată Iorga, un istoric al religiilor sau un contemporan al nostru din mileniul al III-lea?
[1] Nicolae Mareș, Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, pp. 276-333, ediția a II-a adăugită și revizuită, Editura TipoMoldova, Iași, 2016.
[2] Cf. lucrarea de doctorat Influență polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Costin, Cultura Națională, București, 1925, dedicată prof. Stanisław Wędkiewicz.
[3] Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, Ed. Polirom, București, 2014.
[4] Nicolae Mareș, Raporturile lui Bălcescu cu exilul și revoluționarii polonezi în anii 1848-1849, în Istorie – Diplomație, eseuri, vol. II, TipoMoldova, Iași, 2014, pp. 37-59 și 61-81.
[5] Nicolae Mareș, op.cit., p. 278.
[6] Nicolae Iorga, Memorii, vol. 3, 19 iunie 1924, p. 162.
[7] Michail Eminescu, Wybór poezyj i poematów, w przekładzie Emila Zegadłowicza, Warszawa, 1933.