studia
LIVIU BORDAȘ

MIRCEA ELIADE ȘI CONTEMPORANII SĂI. ADRIAN PĂUNESCU (III)

Articol publicat în ediția 11-12/2024

Publicarea versiunii cenzurate a interviului a stârnit un mare scandal în mediile exilului anti-comunist. O bună parte din celebritatea lui se datorează, de fapt, acestor reacții. Contrar a ceea ce se crede, nu cenzurarea interviului a provocat nemulțumiri, căci, cu excepția celor puțini care primiseră dactilograma, cenzurarea va fi cunoscută abia după ce o va denunța Eliade. Ceea ce a scandalizat a fost articolul introductiv al lui Adrian Păunescu în care i se atribuiau savantului de la Chicago mai multe afirmații convenabile în țară, dar problematice în exil.

Păunescu aflase despre reacțiile „unora dintre liderii congestionați ai dreptei extreme, din America și din Germania”,[1] „români de extremă dreaptă, care, imediat după interviu, i-au scris lui Eliade, l-au amenințat, l-au acuzat de colaboraționism cu regimul comunist”.[2] Cei din Spania au scris în presa lor.[3] Securitatea înregistra că, din cauza interviului, Eliade are „neplăceri cu legionarii” și i s-ar fi spart chiar geamul.[4] În dezbaterile Societății Academice Române, Eugen Lozovan (1929-1997) și Constantin Amăriuței (1923-2007) îl vor acuza de „trădare” și „colaboraționism”, împiedicând alegerea sa ca președinte.[5]

Dar și partea democrată a exilului anti-comunist a reacționat ferm. Păunescu înțelesese – sau, mai probabil, aflase – că Monica Lovinescu (1923-2008) și Virgil Ierunca (1920-2006) „încurajaseră în mod inteligent” supărarea lui Eliade.[6] Ierunca era, de altfel, convins că Păunescu „premeditase” trunchierea interviului.

O mare parte a reacțiilor s-a consumat verbal, prin telefon și, câteva, probabil, față către față. Deocamdată, cunoaștem puține mărturii din corespondență. Reprezentanții de la Roma ai Societății Academice Române și ai Revistei Scriitorilor Români – Horia Roman (1912-1982), Bruno Manzone, Mircea Popescu (1919-1975) și Yvonne Rossignon (1912-2000) – au așteptat și apariția celei de-a doua părți a interviului înainte de a-i trimite o telegramă. Îi cereau să autorizeze publicarea unei dezmințiri privind introducerea interviului „cu afirmații cu caracter politic evident inventate” (20 martie 1972). A doua zi îi scrie și Sanda Stolojan (1919-2005) din balconul exilului ei de la Paris: „Mi-am adus aminte că vara trecută, la București, se vorbea despre interviul acordat de tine lui A.P. Și se spunea că în acel interviu figurau cuvinte de elogiu la adresa lui Ceaușescu. Cunoscându-le tertipurile, mi-am imaginat că trebuie să fie o șmecherie la mijloc. Deunăzi am primit un telefon de la Roma, de la Mircea P[opescu] și de la [Horia] Roman. A doua zi am stat de vorbă cu Ieruncii și am aflat de existența bandei de magnetofon. Procedeul lui A. Păunescu este din păcate conform obiceiurilor de acolo – în felul acesta ei speră să anexeze pe cel mai mare scriitor și învățat român, care se întâmplă să fie tot atât de mare pe plan internațional. Iartă-mă, dragă Mircea, că îți scriu în felul acesta, dar ești un steag prea important pentru ca să nu sărim când se arată o asemenea primejdie.”[7]

E interesant că nimeni nu se gândește să-l întrebe mai întâi dacă într-adevăr spusese ceea ce i se punea în seamă. Acele lucruri erau pe de-a-ntregul incompatibile cu imaginea lui Eliade, iar imaginea era mai adevărată decât adevărul. Cum nu se putea crede că ar fi făcut, fie și într-un registru privat, acele afirmații, singura explicație posibilă era falsificarea spuselor lui de către un autor comunist, căci, se știe bine, comuniștii sunt lipsiți de orice scrupul.

Zvonul despre afirmația lui Eliade cu privire la Nicolae Ceaușescu se răspândise așadar înainte de apariția articolului lui Păunescu. Nu doar din manuscrisul pe care acesta încerca să-l publice și care, probabil, circulase prin mai multe redacții de reviste. Dar și cu ocazia întâlnirii lui Ceaușescu cu activul Uniunii Scriitorilor, în 21 septembrie 1971, când Păunescu i-a recitat-o acestuia cu accente și mai apăsate.[8] O va afla și Eliade din mai multe surse. Pe la mijlocul lui octombrie, de la Sorin Alexandrescu (n. 1937), venit în vizită la Paris. Peste două luni, de la Emil Cioran (1911-1995): „Il sʼagissait dʼune chose absurde, grotesque. Le bruit courait à Bucarest que le fameux Păunescu aurait plaidé ta cause (?) devant Ceaușescu, en pleine séance à la Societatea Scriitorilor, et quʼil aurait dit au même Ceaușescu que, toi, tu étais dʼavis que ce dernier, de tous les hommes politiques actuels, était le seul qui méritât le Prix Nobel de la Paix!” În mod paradoxal, cineva care participase la acea ședință a infirmat că Păunescu ar fi făcut o asemenea afirmație: „Marie-France a rencontré, fin Octobre, quelquʼun qui avait assisté à la séance, et qui a été formel: Păunescu nʼavait pas tenu le propos en question. Jʼai donc bien fait de ne pas te communiquer une si mauvaise et si fausse nouvelle. Ce que nos compatriotes peuvent inventer! Plus que jamais, je les évite comme la peste.” (21 decembrie 1971) Autorul dezmințirii trebuie să fi fost un scriitor foarte familiarizat cu atmosfera exilului, care a înțeles necesitatea acestei mișcări strategice. Realitatea era că lucrul fusese spus: și de Păunescu, și de Eliade.

După ce a apărut articolul „Un român în America”, Cioran – care, în 1967, trăise un episod similar cu tânărul poet Alexandru Căprariu (1929-1988) – a reacționat dur față de Eliade, într-un fel pe care Monica Lovinescu și-l amintea ca pe un „atac”.[9] Trebuie să o fi făcut prin telefon, căci scrisorile sale păstrate în arhiva prietenului nu îl atestă. Sau, poate, nici nu-i comunicase nimic lui Eliade și era vorba de o ieșire față de Ierunci.

Îndată după primirea telegramei de la Roma, Eliade cere sfaturi câtorva dintre apropiații săi. A doua zi îi scrie o lungă misivă lui Virgil Ierunca, susținând că „n-am crezut că oameni de a căror cinste sufletească nu m-am îndoit, ca Adrian Păunescu, vor fi siliți să accepte măsluiri și perfide interpolări” (21 martie 1972). Pare să fi uitat cu totul că el însuși a aprobat publicarea cenzurată a interviului. Referirea la măsluiri și interpolări acoperă minore schimbări sau adăugiri de câte un cuvânt, care nu-l puneau în chestiune pe Eliade. Ceea ce l-a deranjat în primul rând a fost „o serie de invenții și indiscreții, concentrate în «Prefață»”, pe care crede că Păunescu a fost nevoit să le adauge, într-un sfârșit, pentru a obține viza cenzurii.

Eliade admite că, „foarte probabil”, a vorbit despre cei pomeniți de el, cu excepția lui Eugen Jebeleanu (1911-1991). Dar tăgăduirea – „nu-mi aduc aminte să fi discutat” – nu e suficient de fermă pentru a ne face să credem că, într-adevăr, nu discutase despre acesta. E adevărat că nu era unul dintre intelectualii interbelici cu care avusese vreo relație semnificativă. Îl pomenește, însă, în interviu, într-o listă de tineri scriitori din anii ’40 care-și publicaseră primele volume, alături de Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Ion Caraion, Horia Stamatu și Radu Boureanu, la care, în versiunea manuscrisă revizuită, îl adaugă și pe Zaharia Stancu. După numele lui Jebeleanu spusese „fără îndoială”, dar a anulat în manuscris. Același lucru spusese puțin mai înainte, după numele lui C-tin Giurescu și a anulat în dactilogramă. Este – am spune noi – „foarte probabil” că vorbise despre el în afara interviului, pentru simplul motiv că nu voia să-l contrarieze pe Păunescu.

Eliade scrie că „laudele” pe care i le-ar fi adus lui Jebeleanu și Barbu erau „invenții”. Dar era într-adevăr vorba de „laude”? Păunescu spune că Eliade îi prețuia pe Jebeleanu și Stancu, despre a căror tinerețe îi făcuse plăcere să le povestească. A fost bucuros când a aflat dintr-o revistă că celui dintâi i se decernase premiul Etna Taormina, considerat a fi „poate cel mai important premiu de poezie din Europa”. Citind o altă revistă, a încercat „să recompună cartea lui Eugen Barbu Jurnal în China din fragmentele citate într-o cronică”. „Îl interesa viziunea altui român despre Asia.”[10]

E foarte posibil că toate aceste referiri la Jebeleanu și Barbu să fi fost făcute din simplă civilitate și Eliade să le considere lucruri cu totul minore, drept care menționarea lor în articolul de introducere a interviului i se părea neavenită și deplasată. Păunescu nu avea însă cum să-i ghicească gândurile. În plus, Jebeleanu era un „greu”, a cărui posibilă opoziție față de publicarea lui Eliade trebuia îmblânzită: nu doar membru supleant al C.C. al P.C.R., ci și apropiat prieten al lui Gogu Rădulescu și al soției lui, scriitoare aspirantă, pe care o introdusese în Uniunea Scriitorilor.[11]

Dar nu aceste „invenții” l-au deranjat cel mai tare, ci „indiscrețiile”. Eliade recunoaște că a spus despre Ceaușescu cum că ar merita premiul Nobel pentru pace: în virtutea atitudinii față de invadarea Cehoslovaciei, a încercărilor de apropiere între China și Statele Unite, a poziției din timpul războiului arabo-israelian și a altor gesturi. Va recunoaște și când îl va întreba Constantin Noica (1909-1987), în iunie 1972, la Paris.[12] Dar a fost o afirmație privată, nu o declarație menită publicării. Acum – îi scrie el lui Ierunca – nu poate minți negând că n-a spus. Nici nu-l poate acuza pe Păunescu că a mințit în unele privințe (minore, totuși, cum am văzut), căci, acesta aflându-se „în mâna lor”, se înțelege că acuzația i-ar putea produce serioase necazuri.

Eliade era preocupat și de a nu-l pune în primejdie pe Sorin Alexandrescu (mediatorul aprobării sale privind publicarea cenzurată a interviului), care era în vizită în România, și chiar îi sugerase Monicăi Lovinescu să spună că dezmințirea întârzie din cauză că ar fi „grav bolnav”. Răspunsul ei îl îndemna să facă exact ceea ce Eliade se gândea să facă: „Ar ajunge, nu-i așa, câteva rânduri în care să spui că nu te recunoști în cele mai multe din afirmațiile pe care ți le atribuie Păunescu în introducerea lui (și toată lumea ar crede atunci ce i-ar conveni să creadă, fără ca d-ta să precizezi nimic) și că interviul a ieșit trunchiat de unele pasagii esențiale. Apoi mi-ai da îngăduința să urmez dezmințirea de lectura pasagiilor incriminate.” (27 martie 1972)

În așteptarea sosirii lui Sorin Alexandrescu la Amsterdam, îi trimite și lui o scrisoare, anunțându-l că va da o dezmințire la Radio Europa Liberă cu privire la „problemele de fond” ale declarațiilor lui Păunescu din articolul introductiv, iar apoi va publica interviul integral într-o revistă din exil. Cum nu avem acces la ea, densa argumentație din răspunsul nepotului merită reprodusă integral.

„În ceea ce privește interviul dat lui Adrian, nu cred că putea fi vorba cumva de tipărirea pasajului cu Nae Ionescu. El este și va fi probabil totdeauna considerat reprezentantul «intelectualității legionare» românești. Era fatal ca cenzura să interzică acest pasaj. Staliniștii, ca Miron Constantinescu, au încercat și încearcă mereu să justifice interzicerea numelui tău în publicațiile din țară, tocmai asociindu-te cu Nae. Mi s-a relatat acest dialog între Miron C[onstantinescu] și [Constantin] Mitea, directorul Contemporanului și consilierul special al lui Ceaușescu (de, avem și noi Kissinger-ul nostru!): – Tov. Mitea, nu mai îți trimit articolul promis pentru Contemporanul. – De ce? – N-am publicat eu în aceleași reviste cu legionarii în tinerețe, dar-mi-te acum! – Tov. Miron C[onstantinescu], noi credem că ar trebui să fim fericiți dacă am avea mai mulți oameni care să gândească despre cultura română așa cum gândește Mircea Eliade! etc. etc… Vezi dar că efortul și «victoria» lui Adrian P[ăunescu] au fost 1) de a te disocia de Nae și 2) de a te reintroduce acum în circuit, reechilibrând balanța dezechilibrată de «revoluția culturală».

Argumentul lui «strategic» pentru a obține direct aprobarea lui Ceaușescu prin Mitea a fost, desigur, și «declarația» ta despre premiul Nobel, pe care a avut curajul fenomenal s-o formuleze într-o ședință cu Ceaușescu și scriitorii, imediat consecutivă «tezelor din iunie» (’71). Din câte mi-amintesc, ți-am explicat toate acestea la întâlnirea noastră din octombrie ’71 la Paris. Știu sigur că, eu însumi uimit de opinia ta despre Ceaușescu și premiul Nobel, care în acel moment părea într-adevăr să sprijine revoluția lui culturală, te-am întrebat dacă formularea lui Adrian P[ăunescu] nu exagerează cele declarate de tine personal. Mi-ai spus că nu, pentru că, după tine, rolul lui Ceaușescu în medierea americano-chineză este istoric, chiar dacă pentru moment a trebuit să cedeze presiunilor sovietice în țară. Acum însă îmi scrii că motivul pentru care [i-]ai spus lui A[drian] P[ăunescu] că Ceaușescu ar merita premiul Nobel nu este acesta, ci «rezistența dârză din august 1968 care a împiedicat intrarea rușilor și, indirect, a evitat al treilea război mondial». Care este, de fapt, opinia ta? Prima, a doua sau amândouă, dat fiind că, în fond, toate sunt adevărate? Te întreb pentru că, dincolo de curiozitatea mea personală (evident că n-am comunicat discuția noastră din octombrie ’71 lui A[drian] P[ăunescu] și n-o voi comunica nici acum!), mă gândesc că, poate, conversația ta cu Adrian a fost puțin neclară, dat fiind mai multe motivări la care te-ai gândit; în acest caz dezmințirea ta acum ar părea mai surprinzătoare decât declarația însăși. De altfel, nu înțeleg prea bine ce anume vrei să dezminți, de vreme ce, dintr-un motiv sau altul, oricum ai declarat că Ceaușescu ar merita premiul Nobel. Or, înțelegi desigur că în presa română nu putea apărea în niciun caz nici motivul 1 (medierea), nici motivul 2 (rezistența antisovietică).

Dragă Mircea, cât există cenzură în țară, nicio declarație a nimănui, nu numai a ta, nu va putea apărea integral! Din moment ce accepți să publici în țară, înseamnă că accepți implicit că numai ceea ce tenacitatea unui Adrian (ori altul) poate să smulgă cenzurii va apărea în numele tău. (O altă întrebare: ai declarat într-adevăr fraza cu «nu mi-am denigrat niciodată țara», la întrebarea lui Adrian dacă ai atacat vreodată politica actuală a țării? Mie, și altora, mi s-a părut excelent formulată pentru că implică: 1) nu ești de acord cu guvernul actual, dar 2) disociezi guvernul de țară, pentru că 3) rămâi oricum legat de țară.)

În concluzie: părerea mea este că trebuie să publici integral interviul în presa română din exil, dar nu ar fi oportună în țară și pentru tine în genere o dezmințire la Free Europe, care ar mări confuzia și ar da excesivă importanță unor fleacuri (în fond). Pe de-altă parte, o atitudine mai dură a ta acum, ar da apă la moară tocmai staliniștilor și tocmai într-un moment în care, cultural, ceva-ceva s-au mai liniștit lucrurile. În fine, mai gândește-te. Nu e bine, pentru prestigiul tău, să cedezi presiunilor nici ale guvernului, dar nici ale exilului, din care, de altfel, mulți oameni, în afară de polemică, n-au realizat nimic pentru țară!!! Oricum, te asigur că absolut toată lumea cu care am vorbit în țară a fost entuziasmată și de publicarea interviului (ca semn de «dezgheț») și de conținutul lui concret (în sfârșit se spunea ceva adevărat și profund despre destinul României, rupându-se barajul ideologic obișnuit în presă). Îți repet ideea mea veche: numai o atitudine activă, ofensivă chiar, pe bază de târg, poate ajuta efectiv țara și oamenii de acolo. În momentul de față, diplomația oficială a României a câștigat atâția aderenți în străinătate, încât în curând dacă nu chiar acum, va putea ignora opoziția română și din țară și din străinătate. Mi se pare utilă, de aceea, numai o critică în cadrul unui dialog, prin care guvernul să fie obligat să răspundă public unor oameni care nu pot fi taxați de «anticomuniști» și «reacționari» și cu asta pur și simplu ignorați. Alternanța unor «gesturi de bunăvoință», ca interviul tău, cu «gesturi critice», în cazul unui sistem general de concesii reciproce, ar fi mai utilă decât tăcerea sau critica permanentă. Așa cred eu, cel puțin.” (30 martie 1972)

Era o poziție înțeleaptă, nuanțată, a unui intelectual din țară care trăia temporar în străinătate și care încă mai credea în influențarea pozitivă a regimului. (Abia peste doi ani, când situația nu mai părea să se poată îmbunătăți în acest fel, va decide să rămână în străinătate și să intre în dizidență.) Înainte de-a încheia scrisoarea, îi face lui Eliade o sugestie practică:

„Încearcă să obții un număr permanent de burse pentru studenți ori tineri, să lucreze cu tine la Universitatea din Chicago. De ce n-ai încerca, de altfel, să obții ceva similar cu Coandă, care conduce efectiv la București un institut și formează tineri? Se pot găsi o mie de feluri de a o face, fără să dai «în schimb» nicio declarație oficială. Mai bine decât să retragi cele declarate, făcând mai mult rău decât bine, mai bine încearcă să obții în schimb ceva pentru atâția tineri care, ca mine, vor să învețe în SUA și nu pot!!”

Ambele răspunsuri au ajuns la Chicago după ce Eliade îi expediase lui Virgil Ierunca textul dezmințirii. A făcut-o de îndată ce-a aflat că Sorin Alexandrescu părăsise teritoriul României. Pe lângă lectura tăgăduirii la Radio Europa Liberă, îi scria lui Ierunca: „ar fi bine dacă ai citi măcar unele din paginile lăsate la o parte: despre Nae, despre Cioran etc.” Îi comunică și faptul că-l va ruga pe Ioan Cușa (1925-1981) să publice în revista Ethos „fie integral textul, subliniind omisiunile, fie numai pasajele cenzurate” (27 martie 1972).

Dintre toate lucrurile la care obiectase Eliade – „trunchieri și omisiuni”, „invenții și indiscreții”, „laude” –, dezmințirea insistă asupra pasajelor cenzurate: „publicarea unui text trunchiat, care schimbă radical sensul interviului”. „[A]u fost eliminate pagini întregi, și în primul rând pasajele pe care le consideram centrale în convorbirile noastre – pentru că vorbeam despre formația mea intelectuală și, deci, despre influența profesorului Nae Ionescu, învățătorul meu și al generației mele. Au fost, de asemenea, eliminate pasajele în care discutam despre Emil Cioran, Eugen Ionescu, Dan Botta și Mircea Vulcănescu, ca să nu mai vorbesc de referințele la scrierile mele de istoria religiilor și filosofia culturii.” Drept care a luat hotărârea de a publica textul integral al interviului în una dintre revistele exilului.

Cu privire la articolul introductiv al lui Păunescu spune doar că acele „amintiri” îi aparțin lui, ca poet și gazetar. Credea că vorbeau aceeași limbă, „cinstita limbă românească, pe care am învățat-o de copil și pe care o vorbesc și acum, la bătrânețe”, dar și-a dat seama că se înșelase. Fără îndoială că nu vorbeau aceeași limbă, dar nu în primul rând din motivul invocat. Putem bănui că, în cunoscutul său stil de a alterna tăcerile cu ambiguitățile, Eliade lăsase multe lucruri mai degrabă înțelese decât spuse. O făcea cu toți cei confiscați de partizanate ideologice, care împărțeau lumea în tabere antagonice sau în culori acromatice. Așa se face că și comuniști, și legionari, și alte soiuri de fanatici ideologici plecau de la el cu impresia că Eliade îi aprobase. Rareori contrazicea pe cineva (o făcuse cu ocazia vizitei lui Zaharia Stancu, regretând mai apoi când a văzut consecințele) și o făcea în chestiuni teoretice, apolitice, care nu implicau partizanate. Când era vorba de acestea din urmă, își lăsa interlocutorii pradă propriei gândiri deziderative fără să spună cu adevărat nici da, nici ba. Dar, evident, nu putea invoca această strategie de comunicare prudentă, care punea „cinstita limbă românească” la performanțe retorice, diplomatice și, mai ales, esopice.

Așadar, ceea ce l-a deranjat cel mai mult pe Eliade era tocmai ceea ce supărase diversele aripi ale exilului: afirmațiile care-i sunt atribuite în prefață, nu cenzurarea interviului, pe care, așa cum am văzut, o aprobase. Nu-l autorizase pe Păunescu să difuzeze decât textul interviului, nu ceea ce mai spusese pe lângă el. Însă, așa cum am văzut, lucrurile reproduse în prefață fuseseră spuse, doar că Păunescu nu înțelesese (sau nu înțelesese pe deplin, sau nu voise să înțeleagă) cum și de ce fuseseră spuse. Prin urmare, nu le putea tăgădui. Nici faptul că fuseseră făcute cu titlu privat, nu ca „declarații”, nu era suficient pentru radicalii anti-comuniști din exil. Era la fel de grav, dacă nu cumva, poate, chiar mai grav. Drept care, Eliade alege să-și concentreze dezmințirea asupra cenzurării interviului și face doar o referire aluzivă, ambiguă (după cum, fără să știe, îi sugerase și Monica Lovinescu), la afirmațiile pe care Păunescu i le punea în seamă.

La 29 martie, Marin Sorescu (1936-1996) îi dă un telefon pentru a-l „încuraja” și a-l convinge că „lucrurile nu sunt chiar atât de catastrofale” pe cât puteau părea. Eliade îi scrie: „Aş vrea să mă las convins, dar nu izbutesc. Te rog să crezi că nu pun la îndoială prietenia pe care mi-a arătat-o Adrian Păunescu. Tot răul pe care mi l-a făcut publicând interviul «l-a făcut din naivitate şi din distracţie». Nu-l silea nimeni să publice textul convorbirilor acum. E tânăr, îşi poate îngădui să aștepte douăzeci-douăzeci şi cinci de ani (aşa cum am aşteptat eu, bunăoară, până ce numele meu a reînceput să apară în publicaţiile din ţară). De aceea îl silisem să-mi dea cuvântul lui de onoare că textul va apărea integral ori deloc. Îmi închipuiam că anumite pasagii nu pot trece şi astfel eram sigur că interviul nu va apărea, deocamdată. Dar era bine că acest text exista, dactilografiat în mai multe exemplare, în ţară şi în străinătate. În ceea ce priveşte «introducerea», nu-mi puteam închipui că o va «politiza» în asemenea hal. În fundul sufletului, continuu să cred că acest text i-a fost impus, ca să treacă interviul, chiar trunchiat. Dar preţul pe care l-a plătit a fost mult prea mare. Ca să afle cititorii câte ceva despre Mioriţa sau Noaptea de Sânziene o făcea ca să mă silească să rup cu ţara şi să compromit cariera şi viitorul singurului meu nepot, şi atât de înzestrat, Sorin Alexandrescu? Pentru că e foarte probabil că, la «dezminţirile» mele, se va răspunde cu interzicerea numelui meu (asta n-ar fi nimic!) şi cu sancţionarea lui Sorin, care nu e vinovat cu nimic în toată povestea asta… Ca să nu-i fac prea mult rău lui Adrian, m-am mulţumit să comunic Europei libere următorul text (aici alăturat). Probabil că nu va satisface pe cei înverşunaţi.”[13]

La 31 martie, Eliade îi scrie din nou lui Sorin Alexandrescu trimițându-i și dezmințirea care, crede el, îl va face probabil să „revină la situația din 1950”. Acesta îi răspunde: „Încrucișarea scrisorilor explică de ce mi-am îngăduit să mă îndoiesc de oportunitatea dezmințirii: în prima ta scrisoare o anunțai ca referindu-se la «problemele de fond» ale declarațiilor lui Păunescu, ceea ce ar fi fost o dezavuare politică de răsunet. Citind însă textul dezmințirii, înțeleg că dezavuarea, formal, este numai a lui Păunescu ca om și ca ziarist nu tocmai corect. Îndrăznesc să zic că e mai bine așa, tot din motivele pe care ți le dădeam în scrisoarea trecută: nu pentru că eu sau tu am fi de acord cu situația din țară, ci pentru că o retractare fățișă a ceea ce a spus Păunescu, exagerând sau chiar răstălmăcindu-te, ar pune în pericol sensul general de «liberalizare» pe care îl are gestul ca atare de-a se permite publicarea interviului, obiectiv, adică indiferent chiar de tăieturile operate în el. Eu, regret, nu prea înțeleg exact ce și cât a pus de la el Păunescu, dar înțeleg de ce a pus: e «prețul» plătit cenzurii. Dacă și-a dat însă cuvântul de onoare, cum spui, că nu va plăti acest preț, atitudinea lui e incorectă. Dar, iată, nu mai vreau să te plictisesc cu atâtea insistențe și nici nu vreau să-l scot basma curată pe P[ăunescu], doar încerc să «salvez» pentru tine fărâma de curaj și merit pe care P[ăunescu] le-a avut luptând să te publice. Și, pe urmă, de ce să pui incorectitudinea lui ca emblemă pentru relațiile tale cu țara în genere? De ce să «revii la situația din 1950»? Dar, crede-mă, chiar cu tăieturi, interviul tău a avut un răsunet imens pozitiv, entuziastic chiar, și în rândul autorităților, și al publicului de orice fel. Dacă se și publică integral în Occident, totul e perfect. E regretabil numai că Păunescu, ca și Barbu altădată, din exces de zel, prostie ori din cauza cenzurii, au (trebuit) să sară peste cal…” (10 aprilie 1972)

Aflăm de aici că Eliade înțelegea cum că cuvântul de onoare al lui Păunescu privea nu doar publicarea integrală a interviului – la care, așa cum am văzut, își trimisese acordul de renunțare –, ci publicarea lui fără concesii politice care să-l compromită (față de exilul anti-comunist). Dar acest lucru reiese numai din scrisoarea către Sorin Alexandrescu, pe care o cunoaștem indirect, nu și din corespondența lui Eliade cu Păunescu sau din jurnalul Constanței Buzea. În toate acestea din urmă, promisiunea se referea la publicarea integrală a interviului. Așa și credem că au stat lucrurile. Păunescu nu promisese că nu-l va „compromite” politic pentru simplul motiv că Eliade nici nu va fi pus problema, lucrul fiind de la sine înțeles. Acum că s-a întâmplat, Eliade își căuta justificări rezonabile pentru a dezavua gestul lui Păunescu fără ca, totuși, pe de o parte, să afirme că nu spusese ceea ce, de fapt, spusese, iar pe de alta, să-i facă prea mult rău lui Păunescu. Adică, pe cât posibil, protejându-se și pe sine, în situația pe care o avea în exil, menajându-l și pe poet, în situația pe care o avea în țară. De aceea, în dezmințire, accentul se mută asupra cenzurării interviului, Eliade făcându-se că nu există ceea ce-i transmisese prin Sorin Alexandrescu și „resetând” astfel situația la înțelegerea inițială cu Păunescu.

Ansamblul surselor cunoscute arată că aceasta a fost atitudinea lui generală: se plângea tuturor că interviul a fost publicat trunchiat.[14] Lui Barbu Brezianu îi scrie: „Suprimările şi interpolările practicate în textul lui A.P. m-au supărat foarte şi am pus lucrurile la punct cu duhul blândeții (căci e vorba de un tânăr). Voi tipări textul integral, căci e un document autobiografic interesant.”[15] Lui Constantin Noica: „Probabil că ai aflat deja ce aveam de adăugat la interviul lui A. Păunescu. Într-o zi, voi publica textul integral. Cred că e interesant ca document autobiografic. Mă bucur totuşi că nu a suprimat pasajele în care afirmam încrederea mea neţărmurită în viitorul culturii româneşti. Este partea esenţială.”[16] Din convorbirile pe care le va avea cu el, la Paris, în luna iunie, Noica va înțelege că nemulțumirea lui Eliade se datora faptului că Păunescu „a făcut lucrurile așa, pe jumătate”. Îi va spune, însă, să mai „termine” cu Nae Ionescu, căci „dacă în România nu poate fi reconsiderat cineva, este Nae Ionescu”.[17]

„Ieruncii” au comunicat imediat dezmințirea lui Emil Cioran și Eugen Ionescu, care s-au bucurat mult. Cioran – probabil pentru a-și răscumpăra ieșirea violentă – îi și trimite o carte poștală: „Monique vient de me communiquer à lʼinstant le texte de ton démenti. Cʼest absolument parfait.” (5 aprilie 1972) Și mai mult s-a bucurat Virgil Ierunca, pe care l-a sculat de-a dreptul din patul în care bolea, precum forța magică a unui gest cosmogonic. I-a trimis mai întâi o telegramă: „Texte merveilleux. Nous sommes heureux. Virgil Ierunca et Nae Ionescu”. (5 aprilie 1972) Dezmințirea a pus „lumină și ordine” „în tot și în toate”, făcându-l să depășească acea „grea încercare” și să se simtă ca la început de lume, când totul are din nou sens (10 aprilie 1972).

Declarația lui Eliade a fost mai întâi transmisă la Radio Europa Liberă, în lectura unui colaborator temporar, muzicianul Sever Tipei (n. 1943), fiind difuzată de șapte ori în mai puțin de o săptămână (între 5 și 10 aprilie). Apoi, în emisiunea ei din duminica de 16 aprilie, Monica Lovinescu a mai citit-o o dată, discutând în continuare toate pasajele din interviu care suferiseră eliminări sau modificări. Până la sfârșitul lunii, a fost publicată în paginile revistei Limite (Paris) și ale Revistei scriitorilor români (München). În luna mai, sub egida revistei Ethos (editată, la Paris, de Ioan Cușa și Virgil Ierunca), a fost tipărită sub forma unei foi volante și expediată unui larg număr de exilați din toate părțile lumii.[18] Se spune că aceasta din urmă – numită de Securitate „circulară” – ar fi produs o impresie deosebită.[19] În America, Ion Halmaghi (1918-2009), un fost student bucureștean al lui Eliade, din ultimele generații, a reprodus-o în cadrul unui articol din presa românească, în care savantul de la Chicago apare ca o victimă naivă a malversațiilor comuniștilor din țară.[20]

Reacțiile nu s-au lăsat așteptate. Radu Gabrea (1937-2017), aflat în Elveția, îi scrie lui Eliade: „m-am bucurat imens când am citit interviul din Contemporanul și am fost profund mâhnit când, ulterior, am aflat modul profund necinstit în care s-a purtat Păunescu”. (28 mai 1972) Sanda Stolojan: „Ne-am bucurat cu toții ca de o veste mare și bună de felul cum ai pus lucrurile la punct. Dezmințirea este un gest de primă importanță. Sortit să aibă un răsunet considerabil, între altele și un efect de asanare a climatului moral în care respiră, înăbușindu-se, oamenii din țară. Prea se împacă ușor scriitorii și oamenii responsabili de acolo cu ideea compromisului, a jumătății de adevăr, invocând veșnic argumentul rațiunii politice. Dezmințirea lui Mircea Eliade are astfel, pe lângă punerea la punct a faptelor și sensul superior al unui apel la onestitatea morală. Extrapolând în felul acesta textul cred că nu-l trădez. Atât cuvintele, cât și accentele prin care îți expui părerea de rău și dezamăgirea reprezintă un asemenea apel.”[21] Eliade îi trimisese și ei pasajul din scrisoarea lui Constantin Noica în care îl sfătuia cum să reacționeze la articolul lui Păunescu. Sanda Stolojan îi răspunde cu câteva interesante reflecții despre felul tipic de a vedea al lui Noica, de pe un alt plan, fie deasupra, fie alături.

Octavian Buhociu (1919-1978) îi scrie și el că a aflat cu amărăciune despre cenzurarea interviului, de fapt o veritabilă „masacrare”, după cum rezultă din dezmințire. „Metoda «partinică» și «proletcultistă» a mediocrului poet” îi provoacă dezgust. „Insul Adrian Păunescu e un veritabil politruc de doi ani încoace, după câte observ eu din presa săptămânală”. Iar recent a scris despre Eugen Ionescu că e nul în raport cu Eugen Jebeleanu. „E vorba de o «tărtăcuță înfuriată» pusă să ridice nivelul etic al universului. Iată halul în care se găsesc «literile românești» de sub actuala comandatură.” (18 mai 1972)

Conform informațiilor culese de Securitate, în mediile intelectuale din exil se aștepta cu nerăbdare publicarea integrală a interviului. „Emigraţia consideră că este vorba, incontestabil, de o gafă condamnabilă a lui Păunescu sau a celui care poartă răspunderea pentru acest caz, care devine cu atât mai grav cu cât Eliade posedă banda cu textul real al interviului.” Nu aveau de unde să știe că Eliade nu avea o copie a înregistrării și că „textul real” al interviului nici nu era identic cu înregistrarea.

Securitatea se mai sesiza că „se apreciază că mai grav decât publicarea parţială a interviului este articolul lui Adrian Păunescu, apărut, oarecum, ca un comentariu la interviu, pe prima pagină a revistei Contemporanul, în acelaşi număr în care a apărut şi interviul. În acest articol, Păunescu a afirmat că Eliade ar fi declarat că el l-ar propune pe preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, pentru premiul Nobel pentru pace, ceea ce Eliade – fără a preciza chestiunea în actuala circulară – o contestă cu toată hotărârea, fiind decis să atingă şi această problemă în numărul viitor al Revistei scriitorilor [români], organul Societăţii Academice Române, sau într-o altă revistă a emigraţiei, unde va publica şi textul integral al interviului amintit.”[22]

El n-a mai fost însă publicat. Desigur, pentru că nu ar fi fost strategic: Eliade nu acordase niciodată un asemenea interviu românilor din exil, nici revistelor, nici posturilor de radio. Revista scriitorilor români spune că textul i-a ajuns prea târziu, când numărul era aproape gata și, prin urmare, nu are spațiu decât pentru dezmințire. Nici revistele editate de Virgil Ierunca nu l-au publicat; ar fi avut nevoie de mai multe zeci de pagini. Doar în Limite a apărut ceea ce Monica Lovinescu transmisese la Radio Europa Liberă: bucățile tăiate sau modificate de cenzură.[23] Mai târziu, văzând probabil că nu mai apare, doctorul Gheorghe Tase (191?-1983) din München, îi va propune să-l multiplice și răspândească, în limbile română și germană, sub egida Asociației Românilor din Sudul Germaniei, al cărei președinte era (14 ianuarie 1974). Dată fiind binecunoscuta afiliere politică a acestuia, e evident că Eliade nu putea primi o atât de generoasă ofertă.

În comentariul ei de la Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu se referă la publicarea interviului ca la o „operație de măsluire și cenzurare”. Articolul introductiv este, de fapt, o „reconsiderare”, „din care Mircea Eliade dispare pentru a lăsa locul aranjamentelor lui Adrian Păunescu”. Cel din urmă e definit nu doar prin lipsa onoarei (căci își călcase cuvântul dat), ci și, deopotrivă, prin rea-credință și naivitate. Rea-credință pentru felul în care publicase și prefațase interviul. Naivitate pentru a nu-și fi dat seama că un scriitor liber nu poate fi tratat ca unul din România socialistă fără să protesteze.[24]

În Revista scriitorilor români, Păunescu e acoperit – probabil de către Mircea Popescu, care nu semnează – cu formula „mici scribi securiști, expediați special peste graniță”.[25] Ion Halmaghi consideră și el că regimul comunist din România l-a trimis pe Păunescu la Chicago, cu „misiunea de a face o nouă încercare” de a-l atrage pe Eliade „într-un oarecare dialog mai substanțial și eventual chiar într-un compromis politic și ideologic, oricât de minor ar fi fost acesta”. El și-ar fi „jucat rolul după toate regulele teatrale ale comuniștilor, apelând în special la sensibilitatea poetică și românească” a lui Eliade, dar singurul lucru pe care l-a putut obține a fost un interviu. L-a publicat trunchiat pentru că „era interesat să obțină declarațiile sale, pe care să le modifice și prin aceasta să falsifice identitatea românească a lui Mircea Eliade”. Iar în articolul său introductiv îl face să devină un fel de „«blagoslovitor» al «raiului roșu» din România”.[26]

Așadar, era vorba de o misiune comunistă și/sau securistă, iar Păunescu venise pregătit să înșele buna credință a lui Eliade. Între românii din Apus, a rămas cu imaginea de falsificator al interviului.[27] În țară, unii colegi literați ai săi s-au bucurat de această percepție și de felul în care fusese „atacat” la Radio Europa Liberă.[28]

Deși în luna martie Eliade afirmase mâhnit că-l va imita pe Cioran și va rupe legăturile cu românii, în foarte scurt timp revine asupra hotărârii luate la supărare. Îi și spune lui Cioran: „Nu ți-am mai scris de multe luni; în care timp am avut, cum știi, plictiseli cu interviul lui A.P. Ceea ce, din nefericire, nu m-a lecuit de «români»”. (11 mai 1972) Într-adevăr, continuă să primească, și la Chicago, și la Paris, intelectuali veniți din țară.

La rândul lor, „Ieruncii” vor continua să boicoteze constant încercările de recuperare a lui Eliade în România socialistă.[29] Monica Lovinescu va mai încerca să-l împingă să dea dezmințiri.[30] Jurnalele ei înregistrează cu constanță „colaboraționismele” lui Eliade, dar numai de vreo două ori boicoturile sau încercările de a boicota receptarea lui în țară din partea „frontului” anti-Eliade. (Își va schimba cu totul atitudinea după moartea lui.)

În luna iunie, la Paris – în prima sa călătorie în Occident, după eliberare –, Noica i-a „certat” pe cei din exil și în primul rând pe „Ierunci” pentru că i-au reproșat lui Eliade interviul și au exercitat „presiune morală” ca să dea dezmințirea: „pentru noi, important e că a apărut, că am câștigat posibilitatea de a ne prevala de opera lui Mircea Eliade și de a o integra în cultura noastră actuală. Amănuntele care s-au suprimat pe noi ne deranjează mai puțin, față de faptul pozitiv al publicării.”[31] Același lucru îi spune un scriitor din București Sandei Stolojan, cu ocazia vizitei ei în țară: „Apariția în sine a interviului e mai importantă decât faptul că s-au omis anumite pasagii din text […] e mult mai bine că s-a publicat interviul, chiar așa, căci astfel putem integra în cultura noastră de azi pe un mare compatriot și, în definitiv, ce nu s-a putut spune acum se va putea spune altădată.”[32]

Scriindu-i despre dușmanii lui din România, Dan Zamfirescu (1933-2024) pledează pentru faptul că a publica interviul, chiar cu riscul de a-l supăra pe Eliade intervenind în text, era mai important decât a-l ține sub obroc (decembrie 1973). „Nu trebuie să fiți supărat pe o țară care vă admiră, care vă citește, unde operele Dvs. circulă în versiune franceză mai mult decât se bănuie și unde sunteți iubit de atâția.” Profețea că, într-o zi, interviul va putea fi publicat integral. Conform lui, reacția lui Eliade la cenzurarea interviului ar fi creat la București o stare de „confuzie și nehotărâre” în privința continuării recuperării sale.[33]

Din exil i se cerea – chiar strângându-l cu ușa – să privească înapoi cu mânie, în virtutea pură a unui principiu ce nu suporta compromis. Din țară era rugat – adesea stângaci și implauzibil – să privească pragmatic spre viitor; adică să aibă înțelegere pentru complicata lor așezare, să-i lase să se folosească de opera și numele lui pentru a o mai urni puțin în direcția bună. Se dădea o adevărată luptă pentru „identitatea” lui Eliade. În toată perioada postbelică, ea fusese o armă în mâinile exilului anti-comunist contra puterii din România. Din 1967, pentru susținătorii săi din țară – de la exilul intern până la național-ceaușiști – devenise o armă contra dogmatismului vechilor staliniști. Regimul național-comunist voia și el s-o anexeze ca să-și îmbunătățească imaginea. Securitatea lucra pentru acest obiectiv, dar și pentru a diviza exilul prin atingerea lui. Eliade se regăsea frânt între cei din exil și cei din țară, încercând să danseze cu toți cei respectabili și, în același timp, să fenteze ademenirile regimului și ale Securității. Nu i-ar fi reușit nici chiar unui dansator profesionist: o performanță pur și simplu imposibilă. Eliade era condamnat să-i nemulțumească pe toți; nu-i rămânea decât să minimizeze pe cât posibil efectele neplăcute.

În ceea ce privește atitudinea lui față de Păunescu după „afacerea” interviului, există mărturii contradictorii. Până acum, unele dintre ele au fost scoase în prim-plan în scopul acreditării ideii că savantul de la Chicago a rămas supărat pe poet și, mai mult chiar, pe România, acest moment schimbându-i radical poziția față de intenția călătoriei în țară și față de țară, în general. Analiza critică, contextuală, a tuturor datelor disponibile în prezent arată însă că lucrurile nu stau așa.

În următorii ani, Eliade va continua să-și manifeste ocazional supărarea produsă de această „afacere”. În 1974, Securitatea înregistra următoarea relatare a lui Ion Manea (1925-1995): „Om foarte potolit, cu o mare pondere în gândire şi în expresie, Eliade devine uneori susceptibil atunci când i se atribuie lucruri pe care nu le-a spus, le-a spus într-un alt context, sau situaţii de care nu este legat. Astfel, îşi aminteşte din când în când cu neplăcere de felul cum a apărut interviul său, acordat în revista Contemporanul scriitorului Adrian Păunescu, interviu pe care el l-a considerat «un fel de testament scriitoricesc». Îl supără foarte mult, susţine el, nu atât ce i s-a scos din interviu, cât şi ce i s-a atribuit. Cu toate acestea, continuă să-l aprecieze pe Păunescu ca poet şi ca cunoscător de limbă.”[34]

Cu trecerea anilor, dezmințirea a căpătat dimensiuni folclorice. Un român care-i fusese student la Chicago spunea că, supărat pe „afacerea” interviului, Eliade ar fi „deschis o campanie de presă împotriva lui Adrian Păunescu, făcându-l pe acesta una cu pământul”.[35]

S-a afirmat greșit – și repetat la nesfârșit – că această „neloialitate” a poetului l-ar fi determinat pe Eliade să ia decizia de a nu mai vizita România. Conform lui Dinu Adameșteanu (1913-2004), înregistrat la 11 martie 1977 de un informator al Securității, acesta ar fi reușit să-l convingă pe Eliade să vină în țară și lucrul s-ar fi întâmplat, „dacă nătărăul de Adrian Păunescu nu strica totul în ultimul moment, falsificându-i un interviu publicat aici”.[36] Evident, nu e vorba de faptul că l-ar fi „convins” înainte de martie 1972, ci mult mai recent. Dar Eliade folosea des episodul interviului cu Păunescu pentru a se „scuza” că nu poate vizita România. Această hotărâre avea alte cauze, pe care le-a expus el însuși de multe ori; în primul rând că opera sa nu este publicată în propria-i țară, nici măcar atât cât era în alte țări socialiste. Prin invocarea episodului Păunescu se închidea mult mai repede și mai ușor orice discuție.

Când de-abia se ridicase interdicția asupra numelui său, nu voia să vină în țară pentru că, așa cum îi spunea pictorului Constantin Piliuță (1929-2003), „se temea de o eventuală primire jignitoare din partea unor scriitori ca Zaharia Stancu, Beniuc, Jebeleanu, Nina Cassian și alții, care l-au ponegrit în tot timpul de când el a plecat din ţară”. Nu avea nici certitudinea securității personale, ca apatrid. În plus, se temea și de reacții negative în cercurile emigrației, care l-ar fi putut privi ca pe un trădător. [37]

Pe Alexandru Căprariu, întâlnit în septembrie 1981, l-a întrebat „ce face Adrian?” Afirmația lui că i-ar păstra „o neștearsă amintire pentru amplul interviu pe care i l-a luat și pe care l-a făcut public acasă”,[38] trebuie înțeleasă în contextul a tot ceea ce știm despre „afacerea” interviului. Într-adevăr, amintirea nu putea fi ștearsă, iar la aceasta a contribuit nu doar prima parte, cea plăcută, ci îndeosebi, ultima parte, neplăcută, a ei. Îl putem însă crede că Eliade i-a spus despre Păunescu că i se pare „un caz interesant, capabil de mari surprize”.[39]

Totuși, când Mircea Handoca (1929-2015) îl întrebase pe Eliade dacă dorește să-l introducă și pe poet în cartea Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, pe care o pregătea, i-a răspuns că nu-l crede „indispensabil”, căci, între timp, publicase textul integral al convorbirilor de la Chicago.[40] Cum una-i una și alta-i alta, e evident că Eliade voia să evite redeschiderea discuției asupra „afacerii” interviului. Din cauza ei, Păunescu a ratat intrarea în viitorul volum de întâlniri cu Eliade, alături de contemporanii săi.

Nu ratase însă întâlnirea cu Eliade și – putem spune acum – nici chiar materializarea rezultatului ei, doar că aceasta din urmă nu se putea face fără ca toți să plătească un preț scump. Dialogul regizat și înregistrat de el rămâne unul dintre marile interviuri ale savantului de la Chicago, o anticipare a convorbirilor cu poetul Claude-Henri Rocquet (1933-2016) din vara anului 1977. Casetele ar trebui recuperate de la familia Păunescu și păstrate într-un repozitoriu public, ca una dintre puținele înregistrări care ne-au rămas de la Mircea Eliade.

 

*

 

Alături de alte lucruri scrise aici, și această ultimă judecată, ce s-a impus de la sine, nu e ușor de încredințat tiparului. Trebuie să mărturisesc, în încheiere, că a scrie azi despre Adrian Păunescu – fie și numai în legătură cu Eliade – în același spirit detașat și fidel surselor primare, documentare, în care s-ar scrie, de pildă, despre un om de cultură din secolul al XIX-lea e un lucru dificil. (Aș fi vrut să dau drept exemplu perioada anterioară comunismului, interbelicul, dar și aceea este minată; sau păstrată minată.) E și un lucru cu potențiale consecințe dezagreabile pentru autor. Suntem încă prea aproape de personaj – în aceeași epocă, s-ar putea spune –, iar polarizarea în jurul figurii lui rămâne aproape intactă. Nu cred că am reușit să-mi împlinesc sarcina așa cum mi-aș fi dorit și cum, îmi place să cred, aș fi putut. Rog să fiu scuzat, dar am ajuns la o vârstă când o investiție suplimentară de energie pentru Zeitgeist, reprezintă un timp irosit în detrimentul unor cauze mai bune. N-am ignorat prezentul, dar am încercat – pe cât m-au ținut puterile – să scriu pentru viitor; acel viitor care va depăși prezentul, nu unul care-l va prelungi.

Știu că un număr de oameni cărora le port mult respect vor spune: decât cu alde Păunescu, Mitea și Popescu-Dumnezeu alături de Eliade, parcă tot e mai onorabil cu Miron și Gogu împotriva lui. Dacă rațiunile estetice și politice ale unui atare gest ar putea fi comprehensibile (deși mie nu-mi sunt), ele nu au cum să fie puse – în niciun fel de logică – deasupra celorlalte rațiuni, infinit mai importante, care privesc receptarea lui Eliade în România socialistă. De altfel, lucrurile nu stau cu mult mai bine pentru perioada următoare, așa cum se va vedea în continuare. Însuși faptul că s-a ajuns la o astfel de situație polară fără vreo ieșire onorabilă – pentru noi, cei de atunci și cei de azi – e o problemă demnă de o reflecție etică și filosofică aprofundată. Sper ca prezenta încercare, predominant istoriografică, să poată fi un punct de pornire al ei.

 

 

Dosarul interviului cu Adrian Păunescu.

Corespondență inedită

 

Într-un dosar (M.E.P. 52.6) pe coperta căruia a scris „Discuții interviu Adrian Păunescu”, Mircea Eliade a păstrat o parte a pieselor privitoare la „afacerea” interviului. Și anume:

  • M. Eliade, „În legătură cu un interviu”, Chicago, 27 martie [1972] (3 file mss);

  • scrisoare de la Radu Gabrea, București, 9 martie 1972 (1 filă mss și plic);

  • telegramă de la Horia Roman, Bruno Manzone, Mircea Popescu și Yvonne Rossignon, Roma, 20 martie 1972;

  • xerocopia scrisorii lui M. Eliade către Virgil Ierunca, Chicago, 21 martie 1972 (8 file, în două exemplare);

  • telegramă de la Virgil Ierunca, Paris, 5 aprilie 1972;

  • carte poștală de la Emil Cioran, nedatată; ștampila poștei: Paris, 5 aprilie 1972.

E doar o mică parte a materialului care constituie dosarul propriu-zis. Nu se regăsesc aici piese importante, precum scrisori primite de la Constantin Noica, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sorin Alexandrescu și alții. Rațiunea acestei absențe este, în mod evident, de a nu descompleta dosarele unora dintre cei mai importanți corespondenți români. În plus, scrisoarea de la Noica e citată în scrisoarea lui Eliade către Ierunca (cu două mici – și irelevante – omisiuni). Cât privește cartea poștală de la Cioran, ea putea fi considerată de importanță minoră. Iar copia scrisorii lui Eliade n-ar fi fost singura care lipsea din dosarul corespondenței cu „Ieruncii”.

În articol am citat și discutat toate piesele acestui dosar. Le reproducem doar pe cele mai ample: scrisoarea lui Eliade și dezmințirea. Adăugăm alte două piese din dosarul corespondenței cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu (M.E.P. 66.15) și una din Fondul Lovinescu-Ierunca (Fundația Humanitas Aqua Forte, București), pe care le considerăm nu doar importante, ci și necesare prin întregirea pe care o oferă. Am vrut să adăugăm o altă scrisoare a lui Virgil Ierunca – răspuns la scrisoarea lui Eliade din 21 martie 1972 (sau, poate, trimisă înaintea ei, ca reacție la publicarea interviului) –, păstrată în Colecția Mihnea Berindei, dar încercarea de a obține o copie a ei a fost lipsită de rezultat.

 

  1. M. Eliade către Virgil Ierunca, 21 martie 1972
  2. M. Lovinescu către M. Eliade, 27 martie 1972
  3. M. Eliade către Virgil Ierunca, 27 martie 1972
  4. M. Eliade, „În legătură cu un interviu”, 27 martie 1972
  5. V. Ierunca către Mircea Eliade, 10 aprilie 1972

 

1.

 

21 martie 1972

 

Dragă Virgil Ierunca,

Ce curios destin! Românii din exil (probabil că și cei din țară, dar de asta n-am cum să știu) nu vorbesc de mine decât când fac, sau li se pare că am făcut, vreo „gafă”. De atâția ani am tot scris cărți românești sau despre România – La țigănci, Amintiri, Mântuleasa, Zalmoxis și atâtea alte nuvele și eseuri – și abia dacă au fost menționate sau superficial recenzate (există și o excepție și o cunoști). Asta, în cel mai bun caz; pentru că (iarăși știi) atâtea alte fițuici mă înjură birjărește fără să-și mai bată capul să găsească pretexte.

Dar e suficient să fac o „gafă” – republicarea vechilor romane în țară, un interviu acordat din bunătate și naivitate – ca această obosită, indiferentă «admirație» (în care mi se pare, uneori, că ghicesc condiția de care ne vom bucura noi, scriitorii, îndată ce nu vom mai fi pe acest pământ) să lase locul trăsnetelor, fulgerelor sau măcar sfintei indignări patriotice (atât de exemplar întrupată în V. Posteucă, în ochii căruia cele aproape 2000 de pagini de literatură românească bună, publicate în ultimii zece ani, atârnă mai puțin în balanța lui naționalist-religioasă decât cele câteva zeci de rânduri (incriminate) din prefața lui D. Micu.

Te rog să nu mă înțelegi greșit, căci nu mă refer direct la scrisoarea d-tale. Dar aș vrea să crezi că, pentru întâia oară în viața mea de exilat, l-am admirat și invidiat pe Cioran, care a știut să rupă cu românii, de acolo și de aici, mulțumindu-se să se identifice cu neamul românesc in aeternum, care va continua să existe, să sufere și să creeze sute de ani după ce noi, împreună cu Păunescu, Ceaușescu și toți ceilalți, vom fi de mult iertați și uitați. Cioran a înțeles că, deocamdată, nu se poate face nimic. Împreună cu d-ta și alți prieteni, am crezut, am sperat că vom putea îmbunătăți măcar în parte condițiile culturale din țară. Recunosc că m-am înșelat. Nu numai pentru că au survenit schimbările în rău, pe care le cunoști ca nimeni altul, dar și pentru că n-am crezut că oameni de a căror cinste sufletească nu m-am îndoit, ca Adrian Păunescu, vor fi siliți să accepte măsluiri și perfide interpolări. I-am repetat de atâtea ori că interviul nu va putea apare integral. Am acceptat, totuși, să-l pregătim, pentru că avea atunci 29 de ani și-mi spuneam că e bine să încredințez o parte măcar din observațiile și amintirile mele (încă nescrise) unui român, în țară, care își poate permite să aștepte 20-30 de ani, până ce se vor schimba lucrurile. Când am auzit că a apărut partea I, și încă la Contemporanul, unde numele meu era tabu (cel puțin pe vremea lui Ivașcu), am știut că textul va apare cenzurat. Nu mi-am închipuit, însă, că prețul pe care a trebuit să-l plătească Păunescu implica, în afară de trunchieri și omisi[un]i, o serie de invenții și indiscreții, concentrate în „prefață”. Nu-mi aduc aminte să fi discutat pe Jebeleanu, pentru că l-am cunoscut puțin și nu mă interesa. Dar e foarte probabil că am vorbit de ceilalți – de Bogza, de Barbu (pe care Adrian îl critica grozav), de M.R.P., a cărui moarte mă impresionase nespus; despre ce altceva puteam vorbi în cele treizeci de nopți de discuție? de yoga, de șamanism, de religiile primitive? Am vorbit, evident, de Ceaușescu – a vorbit mai ales Adrian, povestind zeci de anecdote pe spatele „șefului”, imitându-l etc. Și îmi aduc foarte bine aminte de seara când, evocând discursul lui C. din august 1968 (care ne impresionase pe toți) și, mai ales, primirea entuziastă (chiar fără voia lui) a lui Nixon și încercările de apropiere între China și USA, am adăugat că pentru asta (și altele, bunăoară poziția României în războiul arabo-israelian), C. ar fi meritat premiul Nobel pentru pace. Dar, așa cum îți închipui, n-am spus numai atât. Și, în orice caz, astea toate erau spuse între prieteni, nu constituiau declarații. Trăiesc de treizeci și doi de ani într-o lume care face distincție între viața publică și privată. Nu bănuiam că anumite fraze sau aluzii vor fi reproduse, alături de invenții (laudele lui Jebeleanu și Barbu etc.), fără ca să-mi fi trimis manuscrisul prefeței în prealabil. De aceea, știind că interviul n-a putut apare timp de zece luni, cred că a fost silit să adauge toate aceste năzbâtii ca să obțină viza cenzurii.

Și acum, ce să fac? Eu sunt liber, în timp ce el este în mâna lor. Voi încerca să pun lucrurile la punct (vezi textul alăturat). Dar în niciun caz nu-l pot nenoroci repetând, bunăoară, ce-a spus el despre C. sau acuzându-l că a mințit (în anumite cazuri precise). Și nici nu pot minți, negând „chestia” cu premiul Nobel. Nu știu dacă preciz[ăr]ile mele vă vor mulțumi. Ce știu, însă, sigur, este că această experiență „românească” va fi ultima. Mă voi așeza la picioarele lui Cioran (ca în Upanișade) ca să învăț de la el tehnica separării de compatrioți. Voi continua să scriu românește, dar numai pentru mine și Christinel. Mai târziu, când voi fi silit să schimb de galaxie, textele acestea românești vor apare, în țară sau în străinătate (nu interesează…).

Cât ar părea de paradoxal, hotărârea aceasta am luat-o după ce nenumăratele scrisori primite din țară, de la cunoscuți și necunoscuți, m-au convins cât bine a făcut interviul, așa trunchiat cum a apărut. Nu-ți vorbesc despre oameni (pe care nu-i cunoști) care-mi scriu că au plâns citind și recitind interpretarea Mioriței sau care au aflat de Noaptea de Sânziene și Zalmoxis etc. Dar iată ce-mi scrie C. Noica (după ce remarcă: „Spui un lucru de necrezut până acum, aș spune până la tine. Spui: Eu cred în viitorul culturii românești mai mult decât în viitorul culturii europene.”) „Astăzi, în sfârșit a apărut convorbirea cu tine, de la care ar putea începe, dacă oamenii vor să facă într-adevăr ceva din plămada asta spirituală, un nou capitol în cultura celor de pe Pontul stâng. De aceea te rog mult, în numele imensului bine pe care-l poți face prin orientarea pe care o dai, să nu te lași iritat de mărunțișuri, în speță de comentarii (de aici sau de acolo) în legătură cu ce ai spus sau ce ți se atribuie; te rog să înțelegi ce șansă aduci unei culturi, la care ții atât de mult, să se vertebreze. Lasă deci lucrurile cum sunt. Ba, aș spune, de vreme ce nu s-a putut sub nicio formă să ai o participație directă, să rămâi în detașarea ta și să lași ca indirect, prin tot ce ai făcut și ai să mai faci în anii aceștia, orientarea ta să rodească. Nici nu știi ce teren bun este. Și, de altfel, cu ce s-ar înlocui așa ceva? Cine și cu ce titlu ar mai putea spune că, în ceasul acesta, crede mai mult într-o cultură neomologată decât în cele care au primit toate consacrările?” Etc. etc.

Îl cred pe Dinu. Dat fiind că, deocamdată nu se poate face nimic, orice idee care nu „vine de sus” pare providențială. Dar nu mai sunt tânăr și nu mai am timp, nici energie, pentru explicații, dezmințiri, polemici. Am crezut că se poate sta de vorbă cu românii din țară. M-am înșelat. De aici înainte, dacă îi voi mai întâlni, o să le vorbesc de timp și moda bărbătească. În ceea ce privește pe românii din exil, nu mă interesează decât opinia câtorva prieteni, printre care, voi, Emil, Cușa și alți câțiva. Am încercat, în această prea lungă scrisoare, să-ți explic poziția mea. Aș suferi foarte sincer dacă nu v-am convins, dar nu știu ce-aș mai putea adăuga altceva. Cât despre ceilalți, oricâți ar fi și oricine ar fi, mi-e perfect indiferent ce vor crede despre mine. (Deși ar trebui să-mi fie recunoscători, căci le-am dat, în sfârșit, pretext să mă considere trădător de neam și țară. Cunosc formula. E veche.)

Vă îmbrățișez cu aceeași prietenie.

Mircea Eliade

 

2.

 

Paris, 27 martie 1972

 

Dragă Mircea Eliade,

Virgil e în pat cu o febră puternică (o gripă, în ciuda vaccinului), așa încât încerc să-ți răspund eu la scrisoarea pe care-am primit-o azi.

Mi se pare mie sau lucrurile sunt mult mai simple? Am impresia că dezmințirea, pe care ai trimite-o după sosirea lui Sorin la Amsterdam, nu l-ar putea pune în primejdie nici pe el, nici familia și nici măcar n-ar anula cariera lui Păunescu, întemeiată totuși pe procedee incalificabile și care te-au lovit direct. Ar ajunge, nu-i așa, câteva rânduri în care să spui că nu te recunoști în cele mai multe din afirmațiile pe care ți le atribuie Păunescu în introducerea lui (și toată lumea ar crede atunci ce i-ar conveni să creadă, fără ca d-ta să precizezi nimic) și că interviul a ieșit trunchiat de unele pasagii esențiale. Apoi mi-ai da îngăduința să urmez dezmințirea de lectura pasagiilor incriminate.

Cât despre scrisoarea lui C. Noica, îți închipui cât de total suntem de acord cu importanța atribuită gândirii d-tale, care trebuie să însămânțeze spiritualitatea românească. Ce altceva am repetat mereu, și nu numai pentru exil, ci mai ales pentru țară prin radio?

E drept că opiniile noastre nu pot pretinde nici pe departe a avea greutatea celor ale lui Noica, pentru care avem admirația pe care o știi. Nu mă pot totuși împiedica – s-ar putea să mă înșel – de a constata că, dacă nu direct, cel puțin inconștient, Noica își poate afla în tot ce înconjoară acest interviu – și de care nu ești responsabil, mă refer la introducerea lui Păunescu – un fel de justificare a câtorva din concesiile lui: articolele despre marxism din Glasul Patriei, în care n-a crezut, iar, în ultimul timp, elogiul nu numai al propriului său inchizitor Athanase Joja, ci și al soției acestuia, o nulitate „filosofică”, Crizantema Joja. Crede-mă, nu-mi îngădui să-l judec pe Noica, e numai o constatare.

Cât despre exil – mă gândesc și la exilul interior –, nu cred că trebuie judecat cu atâta asprime din pricina câtorva excepții și a unui Păunescu care și-a călcat cuvântul față de d-ta. La urma urmei, acest dublu exil de care-ți vorbesc numai pe d-ta te are ca împlinire pe toate planurile și pe toate meridianele.

Nu putem spune nimănui ceea ce ne sugerezi, că ești grav bolnav, dintr-o elementară superstiție. Prea am suferit anul trecut ca să mai zgândărim o astfel de amintire. Vom spune, dacă ne îngădui, că întârzii dezmințirea până la venirea lui Sorin la Amsterdam.

Vă îmbrățișăm pe amândoi cu dragoste,

Monica

 

3.

 

27 martie 1972

 

Dragă Virgil,

Iată textul pentru Free Europe și ce vei mai crede de cuviință. Ar fi bine dacă ai citi măcar unele din paginile lăsate la o parte: despre Nae, despre Cioran etc. În orice caz, voi ruga pe Cușa să publice fie integral textul, subliniind omisi[un]ile, fie numai pasajele cenzurate.

Iartă întârzierea. Sorin n-a putut să plece decât alaltăieri din București. Încă n-am primit nimic de la el, așa că nu știu ce hotărâre va lua.

Vă îmbrățișez pe amândoi

și Christos a înviat,

Mircea Eliade

 

 

 

 

 

4.

 

În legătură cu un interview

 

Dl Mircea Eliade ne roagă să comunicăm următoarele.

Am citit cu mare tristețe convorbirile publicate de Adrian Păunescu în Contemporanul din 10 și 17 martie. Când, acum mai bine de un an, în iarna 1971, am acceptat să înregistrăm acest interview, am făcut-o cu o singură condiție: textul va apare integral sau nu va apare deloc. Adrian Păunescu mi-a dat cuvântul lui de onoare că această condiție va fi respectată. Și faptul că interview-ul nu se publica, mă făcea să cred că se ține de cuvânt.

Din păcate, mă înșelasem. În cele din urmă, Adrian Păunescu a acceptat publicarea unui text trunchiat, care schimbă radical sensul interview-ului. Într-adevăr, au fost eliminate pagini întregi, și în primul rând pasajele pe care le consideram centrale în convorbirile noastre – pentru că vorbeam despre formația mea intelectuală și, deci, despre influența profesorului Nae Ionescu, învățătorul meu și al generației mele. Au fost, de asemenea, eliminate pasajele în care discutam despre Emil Cioran, Eugen Ionescu, Dan Botta și Mircea Vulcănescu, ca să nu mai vorbesc de referințele la scrierile mele de istoria religiilor și filosofia culturii. Asemenea omisiuni, care schimbă sensul interview-ului, mă silesc să republic textul integral într-una din revistele românești care apar în Occident.

În ceea ce privește amintirile despre serile petrecute împreună în iarna 1971, ele sunt evocate de poetul și gazetarul Adrian Păunescu și îi aparțin în întregime. Când ședeam de vorbă, credeam că vorbim aceeași limbă: vechea, cinstita limbă românească, pe care am învățat-o de copil și pe care o vorbesc și acum, la bătrânețe. Recunosc, cu o imensă tristețe, că m-am înșelat.

 

[Mircea Eliade]

Chicago, 27 martie [1972]

 

5.

 

Paris, 10 aprilie 1972

 

Iubite Mircea Eliade,

Mă pusese pe picioare dintr-o puternică gripă dezmințirea care venise ca o tămăduire. În bucuria mea verticală, ți-am și trimis o telegramă pe care o socoteam amuzantă, dar care s-ar putea să fi fost cam deplasată.

S-a „întors” apoi gripa și am tot amânat să-ți scriu câtă lumină și ordine a pus dezmințirea în tot și în toate. Acum suntem ca la început de lume: totul mi se pare a avea din nou un sens.

Dezmințirea l-a bucurat mult și pe Cioran și – să vezi și să nu crezi – pe Eugen Ionescu!

“Free Europe” a transmis-o de șapte ori, iar duminica viitoare Monica își consacră toată emisiunea lui Mircea Eliade. Adică dezmințirea încă o dată, urmată de absolut toate pasagiile cenzurate și unele cuvinte transformate. Totul fără patimă, cu o rigoare științifică desăvârșită!

Eu mi-am modificat în fugă Limitele, care trebuiau să apară zilele acestea. Am pus pe prima pagină textul dezmințirii, iar în paginile din mijloc – de asemenea – toate pasagiile interzise.

Cum Ion Cușa a fost plecat în vacanță, îl voi vedea zilele acestea și-i voi sugera să tipărească dezmințirea și s-o trimită la toți cei care merită în toate colțurile lumii.

Suntem cu toții fericiți că am scăpat din recenta grea încercare care îți conferise – fără vina dumitale – o identitate pe care nu o ai.

Te implor însă să nu-ți mai faci inimă rea pentru cei care – din gelozie, prostie și neputință – te vor ataca încă în exil. Toți acești pigmei se izgonesc de la sine din profilul spiritual al exilului, unde nu au dealtfel ce să caute.

Sper că vei renunța la hotărârile luate – la supărare – în prima scrisoare și vei continua să scrii în românește pentru toți cei care cred în dumneata, adică în spiritualitatea românească.

Te îmbrățișez,

cu toată dragostea,

Virgil Ierunca

Text îngrijit de Liviu Bordaș

[1] A. Păunescu, „Linșaj stereo. Atacat și pentru Eliade”, Flacăra lui Adrian Păunescu (București), VIII, nr. 14, 21-27 martie 2008, pp, 1, 16 (16).

[2] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I-IV), Vremea – Totuși iubirea (București), II, nr. 12, martie 1991, pp. 8-9; nr. 13, martie 1991, pp. 8-9; nr. 14, aprilie 1991, p. 8; nr. 15, aprilie 1991, p. 8 (aici, III, p. 8).

[3] Constantin Noica în arhiva Securității, ed. de D. Mezdrea, Humanitas, București, 2009, pp. 230-246 (238); Noica și Securitatea, I, ed. de D. Mezdrea, Ed. M.N.L.R., București, 2009, pp. 114-124 (119).

[4] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, II. Mircea Eliade, ed. de D. Mezdrea, Mica Valahie, București, 2008, pp. 127-131 (128, 129).

[5] Noica și Securitatea, I, op. cit., pp. 74-75, 92.

[6] A. Păunescu, „Taxa de timbru”, Contemporanul (București), XLI, nr. 3, 15 ianuarie 1988, p. 15.

[7] Mircea Eliade şi corespondenţii săi, IV, ed. de M. Handoca, Criterion, Bucureşti, 2006, pp. 490-491 (21 martie 1972).

[8] „Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu cu activul Uniunii Scriitorilor, 21 septembrie 1971”, în Ceaușescu critic literar, ed. de L. Malița, Vremea, București, 2007, pp. 67-181 (121-122).

[9] M. Lovinescu, Jurnal, II. 1985-1988, Humanitas, București, 2003, p. 101 (19 ianuarie 1986).

[10] A. Păunescu, „Un român în America”, Contemporanul (București), XXV, nr. 11, 10 martie 1972, p. 1.

[11] Îi scrisese încă din SUA pentru a-i obține sprijinul în recuperarea lui Eliade: „Dragostea pe care i-am purtat-o totdeauna lui Eugen Jebeleanu și încrederea în felul său curajos de a ataca la beregată sferele cele mai înalte, mă făcuseră să-l caut și pe el cu nenumărate scrisori.” A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I), op. cit., p. 8.

[12] Constantin Noica în arhiva Securității, op. cit., pp. 230-246 (238); Noica și Securitatea, I, op. cit., pp. 114-124, 130-133 (119, 131).

[13] M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, III, ed. de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 160-161 (29 martie 1972).

[14] Un alt exemplu în Noica și Securitatea, I, op. cit., pp. 96-98 (97).

[15] M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, I, ed. de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 101 (8 mai 1972).

[16] Ibidem, II, 2004, p. 376 (8 mai 1972).

[17] Noica și Securitatea, I, op. cit., pp. 67-80, 87-88 (74-75, 87).

[18] „Desminţire. Mircea Eliade nu recunoaște interview-ul din Contemporanul”, Limite (Paris), II, nr. 9, aprilie 1972, p. 1; „O desminţire a domnului Mircea Eliade”, Revista scriitorilor români (München), [IX], nr. 10, 1972, p. 167; „În legătură cu un interview”, Ethos (Paris), 1972, 1 p.

[19] Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, II. Mircea Eliade, op. cit., pp. 106-108 (19 mai 1972).

[20] John Halmaghi, „«Cazul Mircea Eliade»”, America (Detroit), LXVI, nr. 11, 28 mai 1972, pp. 1, 2.

[21] Mircea Eliade şi corespondenţii săi, IV, op. cit., pp. 492-493 (17 aprilie 1972).

[22] Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, II. Mircea Eliade, loc. cit..

[23] „Cenzurarea şi modificarea textului lui Mircea Eliade”, Limite (Paris), II, nr. 9, aprilie 1972, pp. 8-9.

[24] M. Lovinescu, „16 aprilie 1972. Avatarurile cenzurii: Mircea Eliade intervievat de Adrian Păunescu”, în idem, Seismografe. Unde scurte, II, Humanitas, București, 1993, pp. 13-14 (13).

[25] „O desminţire a domnului Mircea Eliade”, loc. cit.

[26] John Halmaghi, „«Cazul Mircea Eliade»”, loc. cit.

[27] Noica și Securitatea, I, op. cit., pp. 80-81 (5 septembrie 1972).

[28] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), op. cit., p. 8.

[29] V., de exemplu, mărturia lui Adrian Marino, „«Dosarul» Mircea Eliade”, Jurnalul literar (București), III, nr. 27-30, octombrie 1992, pp. 1, 6 (6).

[30] De pildă, cu ocazia „interviului” (de fapt, relatarea unei vizite și a conversației) publicat de Al. Căprariu; M. Lovinescu, Jurnal, I. 1981-1984, Humanitas, București, 2002, p. 134 (20 septembrie 1982).

[31] Constantin Noica în arhiva Securității, op. cit., pp. 157-162 (158). Transcrierea convorbirilor interceptate, din 4 iulie 1972, după întoarcere.

[32] Noica și Securitatea, I, op. cit., pp. 80-81. Convorbire din 5 septembrie 1972.

[33] Mircea Eliade şi corespondenţii săi, V, ed. de M. Handoca, Criterion, Bucureşti, 2007, pp. 145, 148, 152 (6 noiembrie 1975, 3 aprilie 1976, 8 februarie 1983).

[34] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, II. Mircea Eliade, op. cit., pp. 116-121 (118).

[35] Ibidem, p. 196 (14 octombrie 1980).

[36] M. Pelin, Genii și analfabeți. Militari și intelectuali sub lupa Securității, Universal Dalsi, București, 2002, pp. 114-144 (134).

[37] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, II. Mircea Eliade, op. cit., pp. 78-81, 82-84 (78-79, 83).

[38] Al. Căprariu, „La Roma cu Mircea Eliade”, Flacăra (București), XXXI, nr. 4, 29 ianuarie 1982, pp. 17, 20 (17).

[39] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, II. Mircea Eliade, op. cit., pp. 201-208 (206).

[40] Mircea Eliade şi corespondenţii săi, II, ed. de M. Handoca, Minerva, Bucureşti, 1999, p. 139 (26 iunie 1981); Europa, Asia, America… Corespondenţă, I, op. cit., p. 406 (19 august 1981).