„Ah… Pitt… te rog… oprește-te! Nu… nu așa… hai… mai ușor… mai încet, te rog… încet… așa! Da! Da… mă electrocutează!Ah… Ah… ești un sălbatic… eu… n-am făcut… ah… ah… de mult… așa, nu te opri… ce faci, Pitt? Nu! Nu!”
Brusc, Maria se trezi buimacă și se uita în cameră. Televizorul încă mergea, aruncând o lumină ușor albăstruie în încăpere, nimeni în jur. Era transpirată, aproape udă și excitată. Sfârcurile sânilor erau tari și o dureau. Filmul se terminase. Ceasul arăta ora 4 dimineața. Se ridică la marginea patului și spuse surprinsă cu glas tare:
– Ce vis! Filmul e de vină… vai de capul meu… ce excitată sunt! Brad Pitt! N-am trăit asemenea clipe nici când eram tânără… ce mai vis? Ha… ha… Asta îți trebui ție, Brad Pitt, fă? Ești o babă… babă nebună!
Femeia își făcu de trei ori cruce, își scuipă în sân, după care, continuă pe un ton mai îngăduitor:
− Hai… nici chiar așa! Nu-s chiar așa de bătrână, am doar 62! Da… sigur nu-s chiar bătrână… hai să zicem o femeie… mai în etate. Ha… ha… Da, tot nebună ești, fă! Vai de capul tău! O iei razna… la balamuc cu tine! Gata!
Cu ambele mâini își mângâia sânii întăriți prin cămașa udă, iar pe fața ei se citea nostalgia vremurilor de demult. După un timp, scoase cămașași apucă prosopul de la marginea patului. Continuă să-și maseze sânii, ștergând transpirația, începu să bombăne:
− Ce film oi fi pus? A… da… „Interviu cu un vampir”… asta îți trebuie ție? Proasto! Astea’s filmele să le vezi tu noaptea… la culcare imediat… Să taci! Să nu te aud… Dar n-am văzut nimic… Desigur… ai adormit buștean, cum ai pus filmul ai și pus cornul în pernă. Ha… ha… de ce l-ai mai pus, fă? Ha… ha…
Speriată, se uită în jur. Brusc își dădu cu palma peste frunte și strigă:
− Gata, știu!… asta-i… știu precis! N-am dubii… pastila-i de vină… pastila de la Señora Carlita! Era ora nouă când am luat-o, am adormit imediat, buștean… Ce-o fi fost oare? Ce ţi-o fi dat femeia aia? Maria se strâmbă nedumerită.
După o bucată de timp, gura se mișcă într-un rânjet de plăcere: „Ce noapte! Sex… taman cu cine? Ești puțin cam… sălbatic, domnișorule Pitt… ce tare! Ha… ha… Mi-a cam plăcut… asta e! Ha… ha…” Cu sânii acoperiți de prosop, ea se ridică și se îndreptă spre dulap. Deschise ușa și un miros proaspăt de lavandă inundă camera. Cămașa curată și uscată îi crea o stare de confort. Mintea îi reveni la normal:
− Trebuie să te culci la loc, nebuno!… dacă nu adormi, mâine vei fi tăhuie de cap… n-o să fii bună de nimic toată ziua! Ai înțeles?
Deja a trecut o oră și era tot cu ochii în tavan. Privea cum se schimbau cifrele roșii ale proiectorului de la ceas. În minte îi defilau amintirile: „Eram la Curtea de Argeș… atunci l-am văzut pe Pitt de la distanță… cât să fi fost? Vreo 50 de metri. Era în 2000! Parcă era un îngeraș… Ce l-aș mai fi smotocit…măcar un pic! Da… da, asta a fost dragoste la prima vedere! Ce proastă sunt! Atunci am pățit-o cu Primarul Vasile! Punea pozele în caietul cu figurantele din filmul lui Brad Pitt, numai dacă… Un obsedat sexual! … ei și ce? Ha… ha… A fost bine… te întorcea, te răsucea… se pricepea, nu glumă… da, da… De aia avea atâtea în caiet! Dar bărbați… erau în caiet? Pe ei cum îi racola?…”
După un moment de gândire, fața-i deveni roșie de furie și explodă în gura mare:
− Caietul… ce s-a întâmplat cu caietul? Trebuie să știu! Sigur n-a ajuns la Pitt? Nu se poate… Cum adică? Eu… am păstrat, ca proasta, același număr de telefon… așa… degeaba? Da și plătești abonamentul, așa cum spui… ca proasta, tocmai în România, fă!
Nu trecu mult și se calmă. Ușor nostalgică, spuse cu glas tare: „Ce au mai trecut anii… 24, o viață de om, măi fată! Da oare… filmul, l-o mai fi făcut Brad Pitt, filmul ăla? N-am mai auzit nimic. Nu ne-au mai chemat la filmări…”
Telefonul sună scurt. Suficient ca Maria să sară din pat, căutând speriată ochelarii. Era deja 10. „Vai de capul meu! Am adormit din nou… Precis a sunat Señora Carlita. Mă așteaptă…” Imediat s-a dus la baie. Apa rece din căușul palmelor, în care și-a băgat fața, a făcut minuni… își privea chipul în oglindă, dădea din cap și comenta:
− Proasto… azi e duminică! Señora s-a dus la slujbă cu nepotul… azi ești liberă… faci ce vrei! Vai de capul tău… Ce te-a dat peste cap visul ăla… Brad Pitt?! Ce nebunie… așa udă n-ai mai fost de… da’ să știi, fă… astea-s semne bune… încă mai poți! Ei și ce, dacă oi putea e treaba ta? se strâmbă ea în oglindă. Cine se mai uită la tine, fă? Uite cum arăți… ai o bicicletă specială pe nas și o groază de șuvițe de păr alb în cap… nebuno! Oare n-ar trebui să-i dai o vopsea colea?
Ieșind ceva mai liniștită din baie, își aduse aminte de telefon. Era pe noptieră la încărcat. Îl luă în mână și-l deschise spunând:
− Hai să vedem, o fi sunat telefonul sau mi s-a părut mie… a… da, da… uite, a sunat… Ce? Numero desconocido… ce prefix mai e și ăsta, +63… nu răspund… Ăștia-s cei ce vor să-i suni… cică te taxează groaznic… bandiți! Să aștepte… ce cred ei, că-s proastă? Ha… ha… Da’ să fii cu băgare de seamă, fă!
Curiozitatea însă nu-i dădu pace și cercetă. Prefixul era din Filipine. „Vezi? Am zis… nu-s proastă! Sunt mai deșteaptă ca voi… băi bandiților!”, spuse victorioasă.
Maria și-a pus hainele, a luat perechea de sandale comode, doar o aștepta o zi de piață. Ăsta era obiceiul, duminica își făcea „borșul de seară” pentru toată săptămâna. La prânz, mânca la Señora Carlita, iar dimineața nu era decât cafeaua. Seara, abia aștepta să simtă mirosul borșului cu legume, cu mult zarzavat, cu o ceapă strivită și un păhărel de țuică de prună slabă de Văleni. Asta era tradiția în satul Ungureni, de pe Valea Iașului, unde a trăit cu bunica ei. Țuică avea din belșug. Vărul Ilie îi trimitea la fiecare două luni câte o sticlă de doi litri, iar ea îi trimitea medicamentele pentru inimă. Ce-i drept, o cam costau, nu erau chiar ieftine, dar considera că face o faptă bună. Apoi, toți din sat știau că are bani strânși. A fost suficient o dată, s-o ia gura pe dinainte, să se laude că are de toate și strânge bani să meargă în Japonia. De atunci, n-a mai avut încotro și nu l-a mai putut refuza. Și nici pe alții… Ar fi zis că-i zgârcită și tot satul s-ar fi uitat urât la ea.
A trebăluit toată ziua, nu și-a dat seama că deja se înserase. Când tocmai se pregătea să se așeze în fața televizorului, tresări. Telefonul sună din nou. Apucă telefonul și se uită. Același număr… trei apeluri și stop.
− Banditule! răbufni ea. Crezi că mă poți prosti pe mine? Cunosc toate trucurile voastre! Ei… ce-i asta? Ce te țipi fă?! O să se supere vecinii.
Pe telefon apăru un mesaj scurt: „I’m Brad Pitt. I have your phone from Mayor Vasile’s notebook. Reply!” Uimită, deși înțelesese conținutul, copie mesajul și îl puse în Google Translate. Îl reciti de câteva ori: „Sunt Brad Pitt. Am telefonul tău din caietul Primarului Vasile. Răspunde!” Năucită, se uita la mesaj și nu-i venea să creadă:
− Cine o fi ăsta? Nu răspund! Ce știe de caiet? L-o fi dat cuiva? Nu mai știu nimic de Vasile de când am plecat în Spania. Era însurat și avea trei băieți și două fete… Nu l-ai lăudat tu degeaba, mă fată…ți-a cam plăcut! Ei și ce te interesează pe tine… acu o fi având… he, hei… vreo 70… oare mai trăiește?
În acea seară, nu s-a mai întâmplat nimic. Maria a făcut un duș, după care s-a uitat la televizor. Era o emisiune nouă: „Baila como puedas”, nu putea să o piardă. În final, s-a pregătit de culcare. S-a uitat la pastilă. A luat-o în mână. Señora i-a dat două. Una era pentru seara de duminică. Dând din cap gândi: „Noaptea asta nu! Nu iau nimic! Nu vreau să văd nici o pastilă! Sunt obosită… cred că o să reușesc să adorm. O să spun rugăciunea. O spun de trei ori…sigur mă ajută! Aiurea… s-o crezi tu. Poţi să stai și în genunchi… Ha…ha…”
Deși a sorbit încet, gură cu gură, ceaiul de tei, îmbibat cu lămâie și îndulcit cu miere de albine, după două ore, era încă prizonieră cu ochii în tavan. A numărat până la 5000, înainte și înapoi, dar somnul a refuzat să vină. S-a răsucit de pe o parte pe alta, căutând confortul în toate colțurile patului, dar nimic. S-a concentrat asupra unui punct de pe tavan… tot nimic. Somnul îi fugise, iar amintirile o duceau mereu la Pitt.
Alarma telefonului sună. Era deja ora 6. Maria se întinse și se ridică la marginea patului. Nu-și mai aducea aminte când a adormit, oricum se simțea încă obosită. „Sigur nu mi-am făcut cele 7 ore de somn… sau poate da. Habar n-am.”
După ce și-a făcut o ceașcă mare de cafea slabă, s-a așezat liniștită în singurul fotoliu din cameră. Avea timp suficient. Programul la Señora Carlita începea pe la nouă. A luat telefonul, a deschis WhatsApp-ul și a început să-și citească mesajele, luând din când în când câte o gură de cafea. Unii îi trimiteau bancuri la care râdea. Uneori râsul se transforma în hohote de râs. Aflase că râsul este o metodă terapeutică foarte bună. Așa că o aplica din plin, râdea din orice prostioară.
Din când în când, telefonul vibra, semn că cineva a mai trimis un mesaj. Totuși apărea un clichet care se repeta la un interval de timp. „Ce o fi asta? Se descarcă telefonul?” se întrebă ea curioasă, ieșind din aplicațiaWhatsApp. Era un SMS.
− E insistent? Ce mai vrea ăsta? Nu te mai uita! Gata! La treabă! Brusc, închise telefonul și se duse să se pregătească de plecare.
Pe drum, gândea: „Oare să-i spun señorei ce efect a avut pastila aia? Nu… nu se poate… poate alta-i problema… te faci de râs, fă! Ha… ha… Atunci nu-i zic… Dar dacă mi-l fură? Pe cine, fă? Pe… Nu se poate… ești o proastă, cum să ți-l fure?! Nici măcar nu-i al tău…”
Când a ajuns, deja o durea capul și era foarte derutată. Convorbirea cu sine însăși a dus-o la disperare. Îi trebuia neapărat cineva care s-o asculte, să o sfătuiască… da cine? Señora Carlita era pe terasă, își lua micul dejun.
− Bună ziua, señora!
− Bună, Maria! Ce mai faci?
− Bine…
− Ai dormit?
− Da… neîntoarsă! zâmbi ea ștrengărește.
− O… asta-i veste foarte bună! Nu ți-a produs halucinații? Așa se întâmplă când le iei pentru prima dată.
− Zău? dădu ea din cap mirată. Nu! Am dormit tun!
− Bravo! Bravo, am să-ți mai dau… dar să fii atentă, Maria!
− Desigur, doamnă!
Toată ziua a rezistat. Seara, cum a ajuns acasă, nerăbdătoare s-a și uitat în telefon. Era un mesaj de la același număr: „Hi Maria! How are you? We need to talk on WhatsApp. Brad Pitt.”
− Ce spui tu? Ce să vorbești cu mine… măi, nenorocitule! Te-ai ascuns în Filipine și vrei să mă duci de nas… pe mine… pe mine, mă?! Ha… ha… ce crezi că eu sunt proasta ta!
După ce își luă cina, se mai liniști. Se pare că păhărelul de țuică și-a făcut efectul, a devenit mai concesivă: „Ia să te vedem… măi, băiete… de ce ești tu în stare! Uite… gata… te-am accept pe WhatsApp, n-am ce pierde… la asta mă pricep! Ha… ha… Să te văd acu`…” Așteptă ceva timp, dar cum nu primea nici un mesaj, scrise: „Unde ești, Pitt?” După care, lăsă telefonul și se apucă de strâns prin bucătărie.
Deja toate erau la locul lor. Fericită, își luă cana cu ceai de tei și se îndreptă spre fotoliu, cu gândul să pună un film. Avea un hard disk făcut de George, băiatul lui Ilie, mare meșter prin București. Cum îi cunoștea preferințele, i-a pus toate filmele cu Brad Pitt, începând cu „Dallas”, iar ultimul era „Bob Marley: One Love”, toate aveau subtitrare în limba română. Nu i-a luat nici un ban, i l-a dat cadou.
− Ia să vedem cu ce ne delectăm în seara asta, spuse cu glas tare căutând pe hard. Ăsta-i! Da… da… „Bullet Train”, acțiune și comedie… ura! Perfect! Uuu… da-i cam urât Pitt ăsta… da… da, îi cam bătrân! Ei și tu… e născut în ’63… nu-i chiar așa bătrân, fă! Taci! Ne uităm la film? Ei… Stai și tu puțin!… Să vedem mesajele, poate-s importante… Pe urmă… ne uităm la film… în liniște. OK?!
Maria intră pe WatsApp și exclamă:
− Ce poză? Cine-i… asta-s eu… din caietul lui Vasile! Ce tânără eram… Wow, ce de inimioare colorate! Ce TikTok frumos ai făcut… ștrengarule! Trebuie să-i răspund… Nu! Categoric nu… te agață, nu mai scapi de el, fă! Ei și ce-i… treaba mea… ce te bagi! Uite am scris: „BRAVO !”. Gata! Ha… ha… să te văd cum te descurci!
Mesajele au începu să curgă: „Ce mai faci Maria? Unde ești acum? Cum stai cu sănătatea?” Astea le înțelegea, erau simple nu trebuia sa le mai traducă.
− Măi, măi, ce grijuliu ești cu mine? Pui prea multe… întrebări… mă enervez! Stai… calmă, fă! Cere-i poza… s-o trimită imediat și… gata, l-ai blocat! Ha… ha… Așa! Ce deșteaptă ești, tu!
Folosind Google translate, scrise: „Vreau să-ți văd mutra! Trimite poza ta de pe pașaport… nu accept decât fotografii oficiale! Trebuie să mă conving că ești Pitt. Altfel… nu te cred! De unde ai caietul?” Copie textul tradus și-l puse pe WhatsApp, apoi îl expedie cu mâna tremurândă, gândind: „Oare fac bine, fă? Nu greșesc? Ce mă fac… intru așa în conversație cu toți bandiții?!” Nici nu apucă să mai spună ceva că mesajul a și venit: „I don’t have my passport with me, but I’m sending you the driver’s license. OK?
− Nu zău? Ce crezi că mă păcălești pe mine… wow! Uite, uite… ce drăgălaș e! Chiar îi Pitt. Ce bine-i în poza asta! Nu-i ca-n filmul ăla… bătrân. Mângâie ea drăgăstos ecranul telefonului. Drăguțul meu… cum nu te-am crezut eu pe tine! Da… ce cauți tu în Filipine… umbli cam fleaura, măi? Zi! Umblă după fufe… hă… hă…
Deodată, apăru alt mesaj: „Now I’m in Manille making a movie.”
− Bravo! Bravo! se entuziasmă ea. Un nou film. Poate mi-l trimiți și mie pe un DVD semnat… mulțumesc! Să nu uiți Pitt! Taci… nu te băga!
Maria nu apucă să scrie nimic, apăru deja un alt mesaj: „You are VIP! You will receive a card. The card series: 306-L.A. Look! Submit your address and other details for the card.”
− Eu VIP? Ce-i aia? curioasă căută cu înfrigurare pe net și găsi: V[ery] I[mportant] P[erson]. Wow… eu VIP! Nu se poate… nu te cred! Cum să nu crezi, scrie clar VIP și uite, uite acolo… dedesubt este numele tău, fă! Wow eu sunt VIP! Da… da… tu ești!
Fără să mai aștepte, Maria scrise în viteză adresa și datele de pe cartea de identitate din Spania, după care, surexcitată, se învârti prin cameră. În final, intră în baie și se uită în oglindă spunând în sinea ei: „Am ajuns Very Important… Hai că visez! Nu se poate! Uite cum arăt… trebuie să merg la coafor… Da… da, trebuie să vorbesc cu Señora Carlita, ea știe…” Brusc se liniștise. Se întoarse în cameră, luă telefonul și-l puse la încărcat. Apoi, ca teleghidată, se așeză în pat, se întinse și adormi. A avut un somn adânc și reconfortant. Când se trezi, cifrele de pe tavan arătau ora 8. În mod normal, ar fi sărit din pat speriată, grăbită să nu întârzie. Liniștită se ridică din pat, iar, după ce ieși din baie, se îmbrăcă tacticos, luă telefonul, îl puse în geantă și plecă la treabă.
Spre prânz, Señora Carlita o invită la masă. Maria mulțumi și mâncă tacticoasă fără să scoată o vorbă. Ceva în sinea ei îi spunea că trebuie să fie calmă și să nu vorbească neîntrebată.
− Ei, ce mai faci? întrebă Señora Carlita curioasă. Ai vreo problemă, de ești așa tăcută, draga mea?
− Nu… sunt foarte bine. Dar dumneavoastră?
− Eu? Da… sunt bine. Astăzi am vizitat-o pe bătrână și arăta mult mai bine. Mult mai bine ca de obicei.
− Îmi pare bine să aud asta, Señora.
− Ai dormit bine? Întrebă surprinsă de tonul ei sec.
− Eu? Da… foarte bine.
− Dar de obicei ești mai vorbăreață.
− Acum sunt puțin derutată. Chiar voiam să vă cer un sfat.
Maria deschise telefonul, căutând mesajul de la Pitt. Instantaneu fața îi deveni roșie și exclamă:
− Wow! Pitt spune că am câștigat la concursul de VIP un cadou important… peste 20.000 de dolari…wow!
− Cine spune asta? ridică glasul Señora Carlita. Care Pitt? Dă-mi telefonul să văd în ce te-ai băgat, măi fată! Vai de capul meu!
Citind mesajele, fața Señorei Carlita deveni palidă. Era blocată. Nu știa ce să spună. Se uita când la Maria, când la mesaje, și de o dată răbufni:
− Ai dat adresa și toate datele tale? Trebuie să mergem la poliție!
− Eu? Nu… nu cred! Sunt VIP… uitați cardul… scrie numele meu. Brad Pitt, actorul american, el mi l-a trimis… uitați aici am și poza lui. Îl știți, nu? A jucat în…
Fără să o lase să spună ceva, Maria povesti dintr-o suflare totul despre caiet și marea ei iubire pentru Pitt.
− Ești naivă… mai gândește-te… ăștia sunt escroci!
Tot drumul până acasă a bombănit: „Cine m-a pus să-i zic… Trebuia să-mi țin fleanca. Am crezut că mă va ajuta… când colo… ea striga… poliția, poliția! O să-mi strice toată relația cu Pitt! A… cadoul! Să pierd eu cumva, asemenea valoare?! Fac tot ce-mi cere, îi arăt eu Señorei Carlita, cine are dreptate! Na!”
− Vezi că am avut dreptate, fată? Vrea să mi-l fure! Ce mă fac fără Pitt, al meu?! Hai taci… nu te mai văicări atâta! Are dreptate femeia… te prostești, fă! Hă, hă… Cum să ți-l fure, dacă el te iubește! Ești sigură că mă iubește? Da… da, ai dreptate mi-a trimis inimioare… a tras sforile să câștig premiul cel mare… dragul de el. Hă… hă…
Seara, și-a petrecut-o la fel. A început cu borș, ceapă și țuică, iar apoi a urmat un film cu Brad Pitt. La întâmplare, a ales „Fury”, spunând: „Asta-i starea mea de spirit acum! Ia să vedem ce face Pitt…”. Din păcate, nu a reușit să vadă filmul până la sfârșit. A închis televizorul, bombănind: „Ce film… o aiureală! Cine l-a pus să accepte așa ceva? Ăsta-i film! Eu credeam că-i ceva de dragoste… când colo război și iar război… Nu! Gata… Ia să vedem ce mesaje mai avem. Wow… Pitt… ce vrea? Cum adică… să trimit eu 300 de euro pentru confirmarea participării? Nu se poate… nu… asta nu! Dar, dacă nu mă înscrie, nu mai primesc cadoul! Wow… 300 euro pentru 20 de mii… merită! Gata, uite fac viramentul…”
Cu înfrigurare, zilnic, Maria verifica mesajele lui Pitt de pe WhatsApp, dar nimic. Au trecut mai mult timp și nimic. Cu Señora Carlita evita să mai discute despre acest subiect. Mereu zicea în sinea ei: „M-a păcălit individul… nu era Pitt. Ce ditamai actorul se preta să-mi fure mie, o biată femeie, 300 de euro. Am fost o proastă… nu am ascultat. M-au orbit inimioarele… ba nu… ba da!”
Era într-o vineri. Se întorcea de la muncă. Pe drum, a avut o presimțire și, brusc, a scos telefonul.
− Uite… a răspuns Pitt! Aha… ai primit banii, nemernicule… Ce? Am câștigat concursul Sponsorilor? Cum adică? Te păcălește iară… ai grijă ce faci, fă! Taci… poate îmi dă detalii… Ce detalii să-ți mai dea… Ha… ha… ți-a păpat 300, proasto! Taci, am zis! Ce te grăbești ca mireasa la pat… așteaptă! Trebuie să răspund: „Thank you!” Cred că am scris bine. Acum te prind! Da… vezi să nu! Taci!
Maria a mers tot drumul spre casă cu ochii în telefon. Era să se împiedece de două ori în pietrele de pe caldarâm. „Poate îmi rup gâtul! Mai bine îl închid și văd acasă în liniște ce mai apare. Da, așa este cel mai bine… O fi având și omul treabă… poate doarme… ce stă tot timpul cu nasul în telefon ca mine? Hei… trebuie să am răbdare… Da, așa-i mai bine! Acasă!
Aparent seara a decurs în liniște. A uitat total de telefon și tocmai se pregătea de culcare, când glasul interior strigă:
− Ce faci? Te culci deja? Ai uitat de Pitt? A… crezi că nu te mai iubește! Hă… hă.. Poate ți-a mai trimis un smoc de inimioare. Evident… contra cost! Verifică, fă… ce faci? Dormi ca proasta?!
Surprinsă, luă telefonul și privi mesajele. „Uite, are dreptate… a scris Pitt! Wow uite poza cadoului! Îl trimite mâine… bravo! Cum… ce conține… bijuterii de la Sponsori și bani… cât 40 de mii?! Ura! Ai să vezi, Señora! Ha… ha… Trebuie să-i mulțumesc… îi trimit inimioare… I love you Pitt!”
− Gata… faci și declarații, babet? Ce te bagi… nu-i treaba ta! Da… a cui este… ce, ești pe cont propriu? Cu cine te mai sfătuiești, fă? Gata… te-am lăsat! Pa! Foarte bine… pleacă! M-am plictisit de cicăleala ta, parcă ai fi maică-mea… pleacă, pleacă! Mă descurc și singură, să știi!”
Puțin furioasă, ea se întinse în pat și privea cifrele ceasului de pe tavan. Încerca să se liniștească, să uite totul. Trebuia să doarmă, se simțea obosită. Cearta pe care a avut-o cu Eul ei a întors-o pe dos, astfel că a continuat: „Lasă… poate mâine vei avea altă opinie. Sper să mă înțeleagă… Ce, nu suntem împreună… „baragladină” ce ești?! Eu cum te las să-mi spui „fă”, chiar dacă mă deranjează! Lasă… lasă… nu-ți mai spun nimic! Afurisito! Ei nici chiar așa… nu mă jigni, că te las singură și am să văd atunci ce te faci, fă! Ha… ha…”
În zilele următoare, a fost liniște. Pitt nu mai spunea nimic. Așa că Maria era în așteptare. Aștepta pachetul. Aproape că își luase gândul. Doar din când în când, se mai uita pe WhatsApp. Nimic nou de la Pitt. Parcurgea mesajele lui, zâmbea fericită când vedea inimioarele și închidea telefonul. Alte mesaje nu o preocupau, parcă uitase de toți ceilalți. La Señora Carlita treburile mergeau strună și nimeni nu mai amintea de cele petrecute.
Era o zi de marți pe la ora 11, când telefonul începu să anunțe că a primit un SMS. „Iar o fi vărul Ilie… precis mai vrea ceva. Sper că nu vine să mă viziteze și să mă stoarcă de parale. I-am spus să mai aștepte… dar cu nebunul ăsta, nu se știe niciodată la ce să te aștepți… uf! Ce… Aduanas de España! Ce mai vor și ăștia?!” Înfrigurată deschise mesajul și citi: „Tu paquete desde USA está en la aduana. Teniendo en cuenta el valor declarado de 40.000 euros, tendrás queen viar 1.000 euros a nuestra cuenta… Gracias.”
− Ce să fac? De ce mă întrebi pe mine… vezi-ți de treaba ta, fă! Hai, gata, nu te supăra… ce să fac acum? Ajută-mă! Nu te cunosc… până nu îți ceri scuze! Clar! Bine… bine, îmi cer scuze, am greșit. Promit să fiu cuminte! Ha… ha… cine te crede pe tine? Ești o pacoste, nu asculți de nimeni. Parcă ești în călduri când auzi de Pitt, fă! Gata, te rog frumos… spune ce să fac… te rog! Bine… ești sigură că sunt cei de la vamă? Da… sigur. Atunci plătește… dar vezi că trebuie să îți trimită o chitanță… ceva. Ai grijă! Desigur, o să fiu atentă… mulțumesc!”
Imediat, a făcut plata și a primit confirmarea băncii. Fericită că a trecut și de ultimul obstacol. Acum putea visa în liniște ce să facă cu banii: „În primul rând, voi lua viza pentru America și merg să-l văd pe Pitt… dar, oare, mă va primi? De ce nu… doar nu vreau decât să-l văd.”
A doua zi, alt SMS de la Vamă: „Pachetul dumneavoastră a fost reevaluat. Conform legilor Spaniei, trebuie să mai trimiteți 3000 de euro, în același cont. În caz contrar, suntem nevoiți să returnăm pachetul. Mulțumim pentru înțelegere.”
− Ce fac? Spune ceva… hai! De ce taci?! Tu m-ai pus să plătesc! Eu? Ești proastă, când am zis eu așa ceva? M-ai întrebat și am aprobat ca să nu te supăr. Erai așa de exaltată. Na, trimite… Ce spui, tu? Nu trimit nimic. Trebuie să-i spun Señorei. Numai ea mă poate scoate din acest c… OK! Faci cum crezi! Nu-i problema mea…”
A doua zi, Maria i-a descris SeñoreiCarlita tot ce a făcut. I-a prezentat toate mesajele de pe WhatsApp și SMS-urile de la Vamă. Calmă, aceasta a sunat la telefon și în câteva minute a apărut Señor Alonso, colonelul, șeful Gărzii Civile, care o și chestionă:
− Señora Maria, dumneavoastră ați scris aceste mesaje și ați trimis banii?
− Da… m-a păcălit… eu am crezut în el. Am fost sigură că este Brad Pitt, avea prea multe detalii… Nu știu ce să cred… caietul…
− Despre ce caiet este vorba? – întrebă el scoțând un carnet în care începu să noteze.
Emoţionată, ea povesti, ca și Señorei Carlita, tărășenia cu caietul primarului Vasile și filmul lui Brad Pitt ce trebuia să-l facă în România.
− Señora Maria, vă anunț că treaba este foarte gravă. Aici este un caz de jaf. Va trebui să apelăm la Interpol. Trebuie să veniți la secție să dați o declarație, să lăsați telefonul câteva zile, pentru a putea depista făptașii.
− Telefonul meu? Nu se poate! Am mesaje de la Pitt, cu inimioare și fotografia lui. Nu vă dau telefonul! Este al meu.
− Maria! ridică glasul Señora Carlita. Trebuie să-i depistăm pe acești criminali. Nu vrei banii înapoi?!
− Eu… eu vreau cadoul meu! Sunt VIP. Cei de la Vamă m-au păcălit, uitați contul. Ce legătură am eu cu criminalii… care criminali?! Nu înțeleg nimic!
Señor Alonso luă telefonul și scrise un mesaj. Imediat primi confirmarea și îi spuse cu mult calm:
− Contul în care ați trimis cei 1000 de euro nu are nici o legătură cu Vama Spaniei. Ați fost păcălită! Îmi pare rău. Señora Carlita v-a atras atenția să nu răspundeți la mesaje. De ce nu ați ascultat-o?
− Eu? Adică…nu-i Vama Spaniei? întrebă iritată. Unde-i cadoul meu? Îi scriu lui Pitt! El trebuie să rezolve cazul! Sunt sigur că se pricepe! Am văzut în f…
− Vă înțeleg disperarea, spuse cu calm Señor Alonso. Nu cred că este vorba de niciun cadou. Cred că este o înșelătorie. Sunteți victima unui jaf!
− Jaf? Eu… nu se poate! Am toate dovezile… vreau cadoul din America!
− Hei! interveni iritată Señora Carlita. Te rog să fii calmă și să asculți. Trebuie să-i prindem pe acești bandiți. Mâine, o să chem televiziunea să-ţi ia un interviu. Trebuie să spui tot. Poate astfel nu vor fi și alții înșelați. Trebuie stârpită această gașcă de criminali!
− Televiziune? Eu? Maria făcu o pauză, după care explodă. Neapărat… trebuie să merg la coafor. Nu pot să apar așa, uitați ce cap am… numai fire albe! Bandiții ăștia! Cu ce mă îmbrac… ceva elegant… nu?
− Așa este, spuse Señora Carlita, zâmbind. Găsim noi ceva elegant. Acum trebuie să colaborezi cu poliția. Da? Ne-am înțeles?
− Da, Señora.
Pe tot drumul până acasă, Maria a bombănit:
− Ce o să spun la televizor? Spui și tu că ai fost jefuită… de niște bandiți! Dar am cardul VIP! De ce nu înțelegi? Pachetul a fost trimis… Pitt nu are nicio vină! Vama mi-a tras clapa! Ești proastă! Nu înțelegi nimic! Au fost în cârdășie. Ți-au luat banii… ești naivă! Ha… ha… Nu-i adevărat! Nu te mai hlizi atâta, că mă enervez! Eu îi scriu lui Pitt să nu se joace cu sentimentele mele! Altfel… îl reclam… la poliție. Da! Să știi!
Acasă, preocupată și-a scos caietul ei cu însemnări și a vrut să scrie.
− Ce faci? Trebuie să stabilesc un scenariu… ce spun la televiziuni, nu crezi? Dacă Pitt îl vede? Nu-l pot acuza așa… degeaba! Dumnezeule… nu ești întreagă la minte, fă! Ce vrei, așteaptă! Gândesc.
După un timp de gândire, spuse:
− Mesajul meu trebuie să fie clar și scurt. Bine… să te văd. OK! Voi spune așa: „Eu, Maria… o femeie simplă din România, am fost victima unei tentative de jaf. Autori necunoscuți au profitat de sentimentele mele, de loialitatea mea față de actorul Brad Pitt. El știe că nu trebuie să se joace cu sentimentele mele. Mai știe că, dacă mă lovește nebunia, îl voi denunța…” Ha… ha… te prostești, fă! Ești nebună! Taci! Eu dau interviul nu tu…
Furioasă, Maria a făcut câteva ture prin cameră. Trebuia să se calmeze. Când s-a liniștit, a început din nou:
− Ascultă și nu mă întrerupe! OK! Deci: „Pitt, te voi denunța…” Stai… nu este cazul… „Pitt m-a făcut VIP în America, iar alții, din Filipine, în cârdășie cu niște gangsteri din Republica Moldova…De unde știi tu asta, fă? Moldovenii sunt oameni cinstiți! Știu tot… tu să taci! Ce dacă sunt din Moldova… nu trebuie să fie neapărat moldoveni sau români; pot fi ruși, ucraineni… Lasă… lasă, că nici cu englezii tăi nu mi-e rușine! Taci… spui numai prostii! Ce știi tu?! Englezii sunt oameni cinstiți… mi-a spus mie Maricica lui Ghiță, care a fost menajeră în Anglia. Ce viață e acolo… ce stil… he, hei! Gata! M-ai obosit, fă! Vorbim mâine…”