Suntem în anul 2110, în Arhipelagul Svalbard, situat între Norvegia continentală și Polul Nord; mai exact, pe Insula Spitzbergen, acolo unde se află așa numitul „Seif al Apocalipsei”, depozitul mondial de semințe adunate de-a lungul anilor din întreaga lume, proiectat astfel încât să salveze umanitatea în cazul unei catastrofe globale. Numai că, în ultimul roman din tetralogia climatică a scriitoarei norvegiene Maja Lunde, semnificativ intitulat Visând la un copac, această catastrofă s-a produs deja. Iar oamenii, din păcate, n-au știut cum să profite de pe urma imensei bănci de semințe pe care o aveau, uitând-o pur și simplu, asemenea atâtor și atâtor lucruri sau realități de care, de-a lungul timpului, ar fi trebuit să țină seama.
Apărut în 2022, după celelalte trei titluri ale seriei, care au transformat-o rapid pe Lunde într-una dintre vocile reprezentative ale prozei contemporane, romanul acesta nu doar că încheie în chip simbolic mozaicul de texte și idei prin care autoarea a încercat să ne facă mai conștienți de problemele stringente ale lumii în care trăim și de fragilitatea acesteia, ci oferă și o nouă cheie de lectură, prin prisma căreia cărțile anterioare, Istoria albinelor (2015), Istoria apelor (2017) și Ultimii cai din stepă (2019) primesc, la rândul lor, noi semnificații.
În primul rând deoarece acum reapare Tao, personaj deja cunoscut cititorilor din primul volum al ineditului „cvartet”. Încă profund marcată de pierderea fiului său Wei-Wen, în urmă cu doisprezece ani (acțiunea unuia dintre planurile narative din Istoria albinelor se petrecea în anul 2098), chinezoaica se luptă, asemenea tuturor celor din jurul ei, cu lipsurile și cu foamea, într-o lume aridă și pustie, din care majoritatea animalelor și plantelor au dispărut și în care fiecare zi devine din ce în ce mai grea. Numai că, la un moment dat, totul se schimbă, căci Tao va porni din Sichuan spre marele Nord, în căutarea depozitului de semințe din Longyearbyen, considerat și el, de mai toată lumea, definitiv pierdut. Iar aici, într-o zonă neprimitoare și rece, care nu mai păstrează de ani de zile legături cu nimeni, trăiesc Tommy și cei doi frați ai săi, Henry și Hilmar, supraviețuitori ai dezastrului care a fost cât pe ce să le distrugă complet lumea. Bunica lor fusese responsabila depozitului de semințe și îi învățase multe despre plantele și animalele care, odinioară, puteau fi întâlnite la tot pasul. Și despre o lume în care puteai vedea chiar și copaci – acei copaci, la care Tommy nu se poate opri să viseze, încă din primii ani ai copilăriei; și de care va fi mereu fascinat.
De altfel, primul capitol al romanului descrie o scenă impresionantă, în care Tommy, pe atunci în vârstă de doar cinci ani, admiră un arbore adus de valurile mării, un frasin, așa cum îi spune bunica; se ghemuiește lângă el, mângâindu-i scoarța și frunzele ofilite și visând la o lume pe care, necunoscând-o, și-o poate doar imagina: „Un trup firav de copil, cu brațele încolăcite în jurul unui copac, pe o plajă cu pietre negre. Vântul sufla ușor și făcea valuri mici care se spărgeau la mal, lăsând în urma lor o dantelă de spumă și de bule albe. Apa întunecată se izbea de munții înalți, brăzdați de alunecările de teren care lăsaseră pământul crestat printre fâșiile înguste de vegetație. Tufe, iarbă și fânețe creșteau pe terenurile întinse, iar pe zonele înclinate, orientate spre soare, creștea o mantie de flori mici, galbene și roz. Pescărușii treceau pe deasupra, zburând dinspre deal spre fiord, apoi dispăreau în depărtare, spre munte, unde își făcuseră cuiburile.”
Secvența aceasta (plasată din punct de vedere temporal în anul 2097) impune, de altfel, tonul general al romanului, autoarea mizând mult pe descrierile extrem de sugestive ale unei lumi care aproape că luptă ea însăși împotriva puținelor ființe umane care încă o mai locuiesc… Furtunile violente, alunecările dezastruoase de terenuri, foamea permanentă, noaptea polară ce pare cu adevărat nesfârșită, toate acestea nu doar că ne provoacă, ci de-a dreptul ne obligă să ne gândim cum ar fi dacă…, sau ce vom face cu toții dacă… Dacă un dezastru nu va reuși să ne ocolească, dacă majoritatea oamenilor nu se vor putea salva, dacă, dacă… Fiindcă, iată, în Visând la un copac, Tommy, frații lui și bunica lor, împreună cu alte câteva persoane trăiseră vreme suficient de îndelungată în Spitzbergen, fără a avea vreun contact cu exteriorul, iar viața lor ar fi continuat la fel, dacă nu s-ar fi petrecut catastrofa ale cărei urmări amenință, în prezentul narațiunii, totul. Numai că aceasta s-a produs, iar de acum încolo totul va fi altfel – mai dificil, mai dur, mai greu de suportat. Iar întrebarea pe care Maja Lunde pare a și-o adresa și a ne-o adresa subtextual la tot pasul și în fiecare pagină a acestei tulburătoare cărți este, desigur, oare cum am reușit noi, oamenii, să distrugem totul? Oare cum de aproape nimic n-a scăpat de consecințele acțiunilor negândite (sau prost gândite) ale – cel puțin teoretic! – celor mai inteligente ființe de pe pământ? Mai putem pretinde să fim stăpânii naturii pe care am adus-o în pragul extincției și catastrofei, sau am devenit, fără să ne dăm seama, la rândul nostru, încă una dintre speciile aflate pe cale de dispariție?…
O mențiune specială trebuie făcută cu privire la traducerea în limba română a acestei cărți publicate nu de mult la Editura Humanitas Fiction din București, colecția „Raful Denisei”, traducere semnată de Ivona Berceanu, mereu inspirată și știind cum să găsească, de fiecare dată, nu doar echivalențele perfecte, ci și cum să redea tonalitatea specifică prozei atât de aparte a acestei scriitoare din opera căreia, în paranteză fie spus, a mai tradus, la fel de frumos, și două dintre volumele anterioare ale tetralogiei.
Volumele anterioare ale cvartetului climatic deja atât de celebru al scriitoarei norvegiene au impresionat cititorii de pretutindeni prin combinația inedită între nivelul foarte bine pus la punct la cunoștințelor științifico-teoretice și al unei lucidități nu o dată duse la extrem, pe de o parte, iar pe de alta, cel al unor povești umane impresionante în profunda și aparenta lor simplitate, totul fiind completat de răsturnări de situație sau punctat de apariția unor personaje care cu greu pot fi uitate. Visând la un copac urmează, parțial, aceeași structură și se înscrie în același model artistic, cu precizarea (importantă) că, acum, planurile temporale care se împleteau atât de bine în creațiile anterioare sunt înlocuite de un prezent narativ care dă uneori senzația că se transformă într-un cadru bine determinat și din care cu greu ar putea fi găsită ori gândită vreo scăpare. Însă întrebarea la care au încercat să(-și) răspundă, mai ales în ultimii ani și mai cu seamă după apariția acestui ultim volum al tetralogiei, diferiți exegeți (care, de altfel, au primit cu plăcere și chiar cu încântare textele anterioare) este dacă și mai ales în ce măsură avem de-a face cu literatură în adevăratul sens al cuvântului în această serie de romane. Și, în plus, dacă niște narațiuni de acest fel pot oare să determine cu adevărat umanitatea să facă ceva pentru salvarea planetei – ceva concret, în afara cronicilor entuziaste sau a articolelor docte publicate în diferite reviste de specialitate din diverse domenii… Sau avem de-a face doar cu un soi de nou tip de proză cu tendință, tezistă, menită a aduce în fața publicului cititor realități care, de altfel, sunt prezentate frecvent în buletinele de știri de pe întreg cuprinsul lumii. Sigur că anumite redundanțe sau un anume fel de sărăcie a imaginilor (dublată, pe alocuri, de caracterul repetitiv și uneori suficient de previzibil) al conflictelor din aceste cărți au făcut ca unii interpreți să considere că Maja Lunde nu ar face altceva decât să se integreze (e drept, cu mare talent și cu un aplomb pe măsură) într-o tendință generală și evidentă mai cu seamă în ultimii ani – nu doar în proza contemporană – și care chiar ar risca, cel puțin în unele momente, să obosească, prin insistență, o generație de cititori bombardată din toate părțile cu vești despre posibila/viitoarea catastrofă care amenință umanitatea. Sigur că la toate acestea a contribuit și amănuntul (deloc neînsemnat în contextul anilor pe care-i trăim) că lumea lui Tommy și a fraților lui din Visând la un copac a fost literalmente pustiită de o molimă nenumită – iar orice cititor se duce imediat cu gândul la recenta pandemie, ale cărei urmări se resimt încă, în diverse feluri… Cumva, o parte a publicului a simțit, mai cu seamă după apariția acestei cărți, că Maja Lunde insistă (prea) mult să pășească pe cărări deja umblate și că un astfel de demers ar fi mai degrabă sortit eșecului.
Și totuși… și totuși, în ciuda multor aparențe, nu se întâmplă așa, căci romanul acesta, la fel ca și cele anterioare, se citește nu doar cu interes, ci, mai ales în anumite fragmente, cu sufletul la gură. Prin ce convinge, așadar, Maja Lunde? Și cum reușește ea să evite primejdiile prozei teziste sau ale așa numitei literaturi cu tendință a zilelor noastre? Ei bine, în primul rând prin semnificațiile pe care le primesc, pe parcursul textului, personajele. Nu neapărat că aceste semnificații ar fi cu totul noi, însă modul în care sunt ele prezentate e de natură să ofere, chiar și unor teme sau imagini consacrate, o nouă consistență. Căci, evident, adolescenții Tommy și Rahela, practic întruchiparea ultimului cuplu dintr-o lume care pare a-și presimți sfârșitul, nu reprezintă altceva decât o imagine în cheie apocaliptică a perechii edenice, ei sunt noii Adam și Eva într-un paradis ce dă senzația că-și trăiește ultimele clipe. Apoi, e clară paralela simbolică pe care o stabilește autoarea între copii și semințe, destinul copiilor descriși în paginile cărții fiind, evident, acela de a re-întemeia lumea, la fel cum semințele păstrate, în aceleași locuri neprimitoare, cu atâta grijă (chiar dacă, la un moment dat, au fost uitate…) vor hrăni o umanitate flămândă și o vor salva, oferindu-i din nou pâinea cea de toate zilele… Nu e, deci, întâmplător rolul bunicii care, ani de zile, și-a învățat nepoții, mai ales pe Tommy, să respecte natura, să o iubească, să lupte pentru a o ajuta să reziste, căci ea va fi (este?) unica șansă de renaștere a unei umanități aflate în derivă. Sigur că țelurile sunt extrem de ambițioase și sigur că, dată fiind lungimea cărții (are peste patru sute de pagini) cel puțin pe alocuri, Maja Lunde nu se ridică de data asta, poate, la anvergura și profunzimea simbolică pe care Istoria albinelor, de pildă, o avea, și nici la intensitatea sentimentelor din Istoria apelor.
Însă asta nu înseamnă că Visând la un copac nu ar rezista din punct de vedere estetic. Căci protagoniștii se luptă cu propriile temeri și trebuie să-și înfrunte toate îndoielile, pentru ca șansa unei reale salvări să nu se piardă – de aceea, Tommy va rămâne singur în Svalbard, iar frații săi și mica Runa vor ajunge în China. Și tot de aceea, deși planul temporal e, în linii mari, același, narațiunea urmează modelul practicat de Lunde în romanele anterioare, căci capitolele centrate pe existența lui Tommy se împletesc cu cele ce prezintă drumul lui Tao – atât în plan fizic, cât și metaforic, din China în marele Nord, în căutarea semințelor (deopotrivă, de plante și de oameni…). Destinele oamenilor, cu suișurile și coborâșurile lor, construiesc, în acest fel, diferite ipostaze ori momente ale istoriei atât de zbuciumate a umanității contemporane și fac frământările bunicii, ale lui Tao ori ale lui Tommy, nu doar credibile, ci, pe alocuri, de-a dreptul tangibile. O umanitate tragică, și care, spre deosebire de romanele anterioare ale lui Lunde, nu se mai face direct vinovată de dramaticele transformări naturale ori de dispariția vreunei specii, ci e silită să se confrunte cu consecințele dezastruoase ale tuturor acestora. Tocmai de aceea, parcă le putem chiar simți, fiind cititori, spaimele și singurătatea, durerile și pierderile, dar le putem împărtăși și speranțele. Și tocmai de aceea, aceste speranțe sunt îndreptățite, pentru că, asumându-și temerile și luptând cu propriile limite, ființa umană va putea să o ia de la capăt, chiar și după o catastrofă. Cu condiția ca semințele binelui, frumosului și adevărului să nu fie pierdute…
Maja Lunde, Visând la un copac. Traducere de Ivona Berceanu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2024