Scriitoarea Gabriela Melinescu s-a stins la 15 octombrie în Suedia, după ce câțiva ani a suferit de o boală necruțătoare.
Încercând să afli ce se spune despre Gabriela Melinescu pe internet descoperi că a fost „o eseistă, poetă, scriitoare și traducătoare română, respectiv suedeză, originară din România, stabilită din 1975 în Suedia prin căsătoria sa cu suedezul René Coeckelberghs.” Într-o frază cel puțin trei erori: prima, că poeta Gabriela Melinescu a fost, mai întâi, după părerea scriitorului de biografii pe wikipedia, eseistă, a doua, că poeții nu sunt scriitori, iar a spune/ scrie „poetă, scriitoare…” e ca și cum ai spune scriitoare de două ori. Că Gabriela Melinescu a fost de mai multe ori scriitoare e adevărat. A fost o mare poetă în limba română, dar și în limba de adopție, fiind validată ca atare și în Suedia, prin publicarea unor cărți la edituri de prestigiu. A fost prozatoare, romanele sale au fost publicate în Suedia, Franța, România. A scris în românește, în suedeză și în franceză. A treia greșeală din (dez)informația de pe internet e că acela pentru care a plecat în Suedia, ulterior soțul său, René Coeckelberghs, deși refugiat cu editura sa cu tot, la Stockholm, nu era suedez, ci urmașul unei mari familii belgiene. Există undeva, într-un cartier al Bruxelles-ului, o catedrală construită de familia sa. Aceasta a fost prima frază cu erorile ei. Lista volumelor e serios falsificată: titlul celui de-al doilea volum al său, apărut în 1967, Ființele abstracte, a fost rectificat (sic!) în Ființe abstracte. Interiorul legii, a treia sa carte de poeme, din 1968, a devenit Înăuntrul legii, Boala de origine divină, volumul din 1970, a fost relativizată în O boală de origine divină, iar Jurământul de sărăcie, castitate și supunere, 1972, volumul premiat de Uniunea Scriitorilor din România, a fost transformat în Jurăminte de… Așa cum s-a gândit cel care produce aceste erori, Îngânarea lumii, o carte de poeme din 1972, a devenit Murmurul lumii. Atragem atenția în mod respectuos celui/ celei care scrie pe wiki… că îngânarea și murmurul nu sunt cuvinte cu un conținut semantic echivalent, fără rest, cum se spune azi. Și, în sfârșit, volumul de poeme al Gabrielei Melinescu, publicat înainte de a părăsi România, în 1975, Împotriva celui drag, a devenit Împotriva celui iubit. Că ce mi-e drag ce mi-e iubit, în mintea scriitorilor de dezinformări dezinvolte (?)! Proprietatea intelectuală e într-un pericol evident de când internetul a pus la dispoziția oricărui neavenit posibilități nelimitate de a deveni autor. Dar titlurile acelea vor fi fost gândite și simțite de poetă multe zile și nopți, atunci când nu vor fi izbucnit brusc. Or, e drept că Gabriela Melinescu e și autoarea unor traduceri din suedeză în română, dar de ce să fie traduse titlurile atât de inspirate ale cărților sale într-un limbaj mai pedestru, pe înțelesul cine știe cărui jurnalist internetist de ocazie, din română în română?
Debutul Gabrielei Melinescu în volum s-a petrecut în 1965, cu placheta Ceremonie de iarnă, în celebra pe atunci colecție „Luceafărul”, și a fost remarcat pentru grația cu care tânăra poetă își transcria semnele adolescenței, delicatețea cu care o făcea, precum în această poezie, pe care o preluăm dintr-o selecție a unui coleg al său de facultate și de generație, Matei Albastru (Gavril): „Eu nu-i vedeam, îi auzeam râzând./ Băieții fluierau frumos pe stradă./ Rufe spălam în curte, sub un pom/ și frică îmi era c-or să mă vadă./ Simțeam cum înfioară drumul,/ iubeam și pietrele pe care ei călcau./ Pe garduri aplecați ca peste umeri/ abia-nfloriții trandafiri ardeau./ Umezi mi-erau ca la sălbăticiune ochii…/ Pe sârmă vântul cuprindea în dans/ mijlocul strâmt al unei rochii.” („Cenușăreasa”) Simțeai, ținând în mână acest volum, parcă delicat pe dinafară cât pe dinăuntru, un fel de răspuns al unei adolescente din anii 60 la volumul altei adolescente, dinaintea sa, remarcat și remarcabil, Țara fetelor de Maria Banuș.
În afara titlurilor rectificate mai sus, Gabriela Melinescu a publicat și o carte pentru copii, Bobinocarii, în 1969, demonstrând o mare capacitate de a se juca nu doar în stilul în care o face, să zicem, publicul țintă al acestei cărți, ci și cu cuvintele, transformându-le și transformându-se ea însăși pe măsură ce jocul evolua. Critica literară, atentă la stilul său încă de la prima sa carte publicată, a remarcat și acest volum, care a și dat naștere unui termen jucăuș: „bobinocăreală”. În același an a apărut și cartea de reportaje scrisă împreună cu Sânziana Pop, Viața cere viață. Nu erau reportajele propagandistice obișnuite, ci paginile unor scriitoare care priveau lumea cu ochii sensibilității, nu prin lentila tulbure și mincinoasă a ideologiei.
A suferit de două mari iubiri – scriem suferit, pentru că într-unul dintre interviurile pe care le-a dat în România, Gabriela Melinescu ar fi spus că „oamenii înțelepți se roagă lui Dumnezeu să nu le dea mari iubiri”. Dacă am continua acest gând, acum când ea nu mai poate să ne răspundă, am spune că o poetă de talia sa nici nu trebuie să fie un om înțelept… Împotriva celei dintâi mari iubiri a și publicat ultima sa carte în România anului plecării sale, 1975. Despre cealaltă mare iubire, aceea pentru René Coeckelberghs, editorul primelor sale cărți la Stockholm, și-a scris tristețea pentru prea scurta lor viață fericită: el a murit în 1989.
În Jurnalul suedez, apărut la editura Polirom, nota la 1 ianuarie 1990, când René Coeckelberghs nu mai era: „M-am trezit deodată cu senzația ciudată că sunt singură în lume.” Și se întreba în continuare: „Oare acum sunt cu adevărat singură? Dureros de liberă, așa cum cineva din mine mereu și-a dorit? Hărțuită de curenții de răcoare ai invizibililor, de puterea morților asupra celor vii?” Peste câteva zile, după ce în fiecare dintre ele René era ba în amintirea lucidă a gestului lor comun, de a fuma pipă, ba în visul despre șederea lor la Lucerna, în Elveția, vis sfârșit tragic, cu o declarație care semnala faptul că el trecuse deja în cealaltă lume. („Mă trezesc în fiecare dimineață foarte obosită – trăiesc în altă parte, unde umblu și mă consum mult. În mijlocul zilei mi-am amintit brusc de visul din partea a doua a somnului. Trăiam din nou în Elveția, la Lucerna, eram cu iubitul meu René care mă ținea cu brațul după umeri, traversam podul medieval din Lucerna, cu tablouri pline de scenele dansului morții. […] Apoi am mers mai departe și ne-am așezat în iarbă, privind cum pășteau liniștit turmele…”
Iată și câteva titluri ale cărților sale publicate în Suedia, la editurile René Coeckelberghs și Bonniers: Dumnezeul fecund, în 1977; Tatăl minciunii și Copiii răbdării, în 1979; Lupii urcă în cer, în 1981; Regina străzii, în 1988; Omul pasăre, în 1991; Lumină spre lumină, în 1993; Schimbare de pene, în 1998; Acasă printre străini, în 2003, roman pentru care a primit Premiul „De Nio” al Academiei Suedeze.
Cărțile sale au fost reeditate în România după 1990. Romanul Lupii urcă în cer a apărut la Editura Fundației Culturale Române în 1993, iar patru ani mai târziu, Editura Univers a publicat romanul Regina străzii. Editura Vitruviu, fondată de Mircea Ciobanu, a publicat o antologie din poezia Gabrielei Melinescu în 1997, iar la Editura Fundației Culturale Române a apărut în 2002 volumul de poeme Cuvinte nou născute. Începând din anul 2000, i-au apărut cele cinci volume din Jurnalul suedez, la Editura Polirom. În 2001, Academia Română i-a decernat premiul „Nichita Stănescu” pentru poezie.
Gabriela Melinescu a tradus în românește Cartea de vise de Emanuel Swedenborg; volumele Jurnal ocult, Inferno. Legende și Singur de August Strindberg, precum și cărți ale unor contemporani, printre care Birgitta Trotzig și Goran Sönnevi. Pentru promovarea literaturii suedeze în străinătate, a primit un premiu din partea Academiei Suedeze.
În 2006 i s-a decernat, la Botoșani, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.
În ultimii ani a suferit de o boală necruțătoare și, în cele din urmă, la 15 octombrie 2024, la vârsta de 82 de ani, scriitoarea Gabriela Melinescu (n. 16 august 1942) s-a stins, lăsând în urma sa cărți de poeme, romane, o sumă de idei și vise care au înnobilat literatura română, dar și pe cea suedeză.