Ne apropiem de sfârșitul anului și, privind retrospectiv, putem să spunem că am avut un an cu de toate: fiind un an electoral, nu numai la noi, suntem cu un ochi și la alegerile din SUA, căci știm cât de importante sunt rezultatele de peste ocean, deoarece deciziile de acolo influențează marile evenimente pe planetă. Or, anul acesta am avut războaie: atât în vecini – mai aproape de noi și mai periculos decât ne-am fi dorit –, cât și războaie în Orientul Mijlociu, cu efecte care pot deveni dezastruoase pentru toți, chiar și pentru cei neimplicați.
Dar am avut și un an în care s-au disputat lupte/câștiguri și în alt sens: Jocurile Olimpice de la Paris, Campionatul de Fotbal, evenimente adunând mulțimi de oameni și o oarecare polarizare a lor, în funcție de echipele și persoanele cu care spectatorii direcți sau online au rezonat susținându-i. Mulțimi de oameni au adunat și marile concerte, (ne)mulțumind pe unii, lăsându-i indiferenți pe alții: Coldplay la București, UNTOLD la Cluj-Napoca, NEVERSEA pe litoral la Constanța, Electric Castle în Bonțida, Cluj, ARTmania la Sibiu etc.
În contextul acestor evenimente, cu care vrând-nevrând am interacționat într-o măsură diferită, interesată de mecanismele neuronale care determină anumite reacții de polarizare și identificare cu grupuri de oameni, în lunile trecute am parcurs unele dintre cărțile lui Daniel J. Siegel[1] – clinician talentat și o strălucită minte de sinteză, totodată un avizat cercetător în materie de neuroștiințe. În cărțile sale el ne oferă o hartă pe care mintea și-o face atât în ce privește informațiile din mediu, apoi informațiile furnizate de propriul corp, cât și – ceea ce e mai important în acest cadru – o hartă a minții interlocutorului, a persoanei cu care ne aflăm în relație, ca să putem înțelege nu doar comportamentul acestuia, ci și resorturile interioare care-l impulsionează în respectivul comportament. Datele despre „neurobiologia interpersonală” – un domeniu descoperit de Daniel J. Siegel –, în care se detaliază practici de observare a minții personale, abordarea relațională a creierului, înțelegerea interacțiunilor zilnice, arată că toate acestea ne afectează din punct de vedere neurologic, modelându-ne circuitele neuronale. În acest context, contează să te cunoști în primul rând pe tine, dar și să observi cu cine interacționezi, în care grupuri te exprimi, care oameni au atracție asupra ta, cu cine te identifici etc, pentru că aceste interacțiuni nu doar modelează creierul, ci definesc până la urmă structura sa și, ca urmare, afectează binele întregii vieți.
Datorită primelor noastre cinci simțuri, percepem lumea exterioară. La pasul următor, suntem capabili să observăm stările interioare ale corpului, care ne semnalează frică sau surescitare, entuziasm sau durere etc.: cercetătorul[2] spune că așa cum acordăm atenție stărilor corporale interne, avem și o abilitate de a privi înăuntru pentru a ne percepe mintea, de a reflecta asupra experienței noastre, lucru la fel de important pentru starea noastră de bine.
Observarea minții poate fi cultivată, este o deprindere care se poate învăța. Apoi, când ne dezvoltăm abilitatea de a percepe mintea, de fapt ne schimbăm structura fizică a creierului, activând circuite care creează reziliența și starea de bine, care stau la temelia compasiunii. Aceste conexiuni noi se pot dezvolta nu doar în perioada copilăriei, când creierul este mult mai maleabil, ci pe parcursul întregii vieți. În fine, mintea se supune unui proces relațional: energia și informația curg între și printre oameni, adică mințile noastre sunt create în relație cu noi înșine și cu cei din jur. Ca urmare, integrarea este înțeleasă ca fiind însăși „miezul” stării de bine: fiecare dintre noi este parte a unui flux interconectat, a unui întreg mai larg.
Interesează aici felul în care creăm legături cu ceilalți, cum reflectăm opiniile, stările, atitudinile celor din jur, ale grupurilor cu care ne identificăm, ale maselor care ne fură și ne captează cu energia lor. Am găsit o serie de explicații care vorbesc despre nevoia de apartenență, despre reflexie, despre atașamente etc. Nu pot fi enumerate toate, dar am ales să exemplific cu una, și anume, neuronii-oglindă. Daniel J. Siegel descrie cum funcționează aceștia: „Vedem un act și ne pregătim să îl imităm. La cel mai simplu nivel, ni se face sete când îi vedem pe alții bând, căscăm când cască alții. La cel mai complex nivel, neuronii-oglindă ne ajută să înțelegem esența culturii și felul în care comportamentele noastre comune ne atașează unii de alții, minte de minte.”[3] (subl. noastră) Sau, mai explicit: „Noi putem oglindi nu numai intențiile comportamentale ale altora, dar și stările lor emoționale (…) putem realmente ajunge să rezonăm cu sentimentele lor (…), ajungem să rezonăm fiziologic cu ceilalți – acesta e modul în care până și respirația noastră, presiunea arterială sau ritmul cardiac pot crește ori scădea în sincronie cu starea interioară a altcuiva.”[4] Savanții numesc acest fenomen contagiune emoțională. Stările interioare ale celorlalți – de la bucurie și jovialitate la tristețe și frică – afectează direct propria noastră stare mintală: „Ajungem să ne cunoaștem propria minte prin interacțiune cu ceilalți. Percepțiile neuronilor-oglindă și rezonanța pe care o creează acționează rapid, deseori în absența conștienței. Acceptând că viețile noastre sunt interconectate, dobândim o nouă claritate asupra identității noastre, asupra a ceea ce ne modelează și a felului cum, la rândul nostru, ne putem modela viețile.”[5]
În cărțile lui, Daniel J. Siegel intră în explicații complexe, pe baza unor cercetări îndelungate, corelând o serie de informații și dându-ne sugestii de rezolvări practice pentru o mai bună integrare în relația cu sinele și cu contingentul. O concluzie simplă este că dacă individul își oferă timp și interes să-și observe și să-și cunoască mintea proprie în reacțiile și stările legate de evenimente, gânduri, trăiri etc, cu atât mai mult își va putea crea o hartă mentală potrivită pentru a-i înțelege pe ceilalți. Înțelegându-se pe sine și pe ceilalți, nu va putea fi „acaparat” în trăiri care sunt ale altora, în evenimente care nu reflectă nevoile sale. Unele explicații sunt legate de experiența pe care o trăiește individul în momentul unui eveniment în care se implică, formându-și
„amintiri” – impostări, codări neurologice –, astfel că, în terminologia memoriei, o experiență se codează cuprinzând un grup de neuroni din jur, grup numit cluster de neuroni. Aceste clustere neuronale care devin rețele declanșatoare în reactualizarea unei amintiri (de exemplu, evenimentul unui concert), susțin o activitate a creierului ca o „mașină de anticipare”, adică ceea ce am trăit în trecut (concertul), în prezent mă pregătește pentru viitor. Și ca fapt esențial, când reactualizăm o amintire codată în memorie, nu e necesar să o conștientizăm ca fiind ceva din trecut, ea acționează ca un eveniment actual: de exemplu, cântecul auzit în trecut la concertul din exemplul de mai sus, reascultat acum poate să ne emoționeze ca la prima audiție, dar emoția de azi, deși are loc neuronal pe baza amintirii, este un eveniment actual, care ne pregătește pentru emoțiile viitoare. Acest lucru se întâmplă și în relație cu cei din jur, în felul în care ne codăm „amintiri”/informații legat de orice eveniment din viață.
Nu putem intra în toate explicațiile cercetătorului în neuroștiințe și nici nu este cazul, dar, ca o încheiere, aș vrea să povestesc o experiență a acestei veri, în consens cu tema în discuție.
În luna august, aveam cumpărate bilete pentru concertul cântăreței americane Taylor Swift care urma să fie susținut la Viena, cel mai estic oraș în care vedeta urma să apară, după o serie de concerte în Europa de Vest. Urmau să fie susținute trei concerte pe Arena, cu câte 65 000 de spectatori fiecare: un eveniment care aduna lume din toate colțurile planetei, cu aflux mai mare din Europa Centrală și de Est. Dar, ghinion, pentru prima dată în cariera cântăreței, concertele au fost anulate în ultima clipă, adică s-a anunțat la miezul nopții zilei precedente că, din motive de siguranță, ele nu se vor mai ține. Aproape 200 000 de oameni implicați direct, la care se adăugau familiile acestora, susținători ai cheltuielilor etc, au fost afectați. Serviciile de siguranță au descoperit pregătiri pentru un atac terorist: au arestat un tânăr infiltrat în sistemul de pază al Arenei, s-au confiscat substanțe chimice și explozive, luând urma unei rețele care plănuia să atace spectatorii din mai multe direcții, cu efecte posibil foarte violente. Pe lângă oameni uciși, s-ar fi creat panică, haos etc. Având în vedere că anunțul anulării concertelor a venit foarte târziu, mii de oameni împânzeau deja orașul, veniți la concert din toată lumea.
Cazați în centrul orașului, în spatele Domului, am putut participa și noi direct la ineditul unui eveniment spontan, acesta fiind motivul pentru care am recurs la acest exemplu – un eveniment care a generat apoi niște întrebări puse în articolul de față. Încă de dinainte de masă, mii de „spectatori anulați” se plimbau prin centrul orașului, vizitau, căutau să-și ofere o experiență turistică, dacă de spectacol n-au mai avut parte. Interesant că aceste persoane interacționau între ele. Nu se amestecau cu restul turiștilor sau cu locuitorii orașului, ci formau o „tagmă” separată. Era ușor să recunoști grupurile venite pentru concert: formate în general din fete tinere, adolescente, chiar pubere, însoțite de părinți, foarte puțini bărbați, în general doar pe post de însoțitori, audiența lui Taylor Swift e formată din femei. Cu un puternic simț al apartenenței de grup, fanii cântăreței sunt numiți după numele ei, ca „swifties”, și împreună cu echipele de profesioniști și angajați care lucrează pentru înregistrări, concerte, turnee etc. formează „Națiunea Swiftie”. Au în general valori comune de împărtășit: bunăvoință, toleranță, afecțiune, atitudini pozitive, de compasiune pentru cei defavorizați, o atitudine incluzivă, de acceptare, pornind oarecum de la textele cântecelor pe care toată lumea le știe pe de rost. Aceste cântece, ale căror versuri îi aparțin chiar cântăreței, sunt studiate la facultate, la fel și strategia ei de (auto)promovare, fiind eminamente un protagonist al culturii americane clasice: femeia albă, frumoasă ca o Barbie, blondă cu ochi albaștri, începându-și cariera din clasa de mijloc, ea ajunge faimoasă și miliardară prin propriile puteri. Un vis al fiecărei adolescente care o urmează orbește, și, prin contagiune emoțională, trăiește pe propria piele emoția reușitei celeilalte – lucru foarte bine exploatat de vedeta americană…
În Viena, grupurile de „swifties” aveau ca semne de recunoaștere o anume ținută de fete-prințese, rochii colorate, mult roz și zeci de brățări din mărgele pe brațe, confecționate manual, conținând simboluri, titluri de cântece, cuvinte cheie din repertoriul cântăreței. Aceste „brățări ale prieteniei” făceau obiectul schimbului/trocului între indivizi, moment în care interacțiunea cuprindea și schimb de informații. Adolescenta noastră (cea pentru care eram și noi implicați în acest eveniment) a făcut schimb de brățări cu persoane din 24 de țări, ca Germania, Franța și alte țări europene, până la Singapore, foarte multe din SUA, dar și Vietnam, Sri Lanka, India, Coreea de Sud etc. Începând de pe la amiază, mii de persoane s-au adunat în centrul orașului și, cu o boxă așezată în mijlocul pieței domului, au cântat cântecele din concertul anulat, de patru ori cap-coadă, până după miezul nopții, păzite de poliție și organele de ordine. S-a creat o stare de împreună-simțire, energia maselor a anihilat energia individului, piața fremăta ca un singur corp uriaș, mișcându-se în valuri, entuziasmându-se la piesele cântate, dansând, rostind/țipând cuvintele la unison, se revărsa adrenalina și serotonina în cascade.
Priveam uimită forța care unea aceste persoane într-un tot cu care se identificau, cedând stării de moment. Eu, necunoscând piesele și cuvintele lor, nefiind o admiratoare a muzicii lui Taylor Swift, puteam să observ detașată, deși de câteva ori era să fiu furată de entuziasmul general.
O serie de întrebări au dat buzna în mintea mea: ce anume provoacă această coagulare de forțe în jurul cântăreței până într-acolo că indivizii sunt mai interesați de viața ei, de ținutele ei (toate fetele îi cunosc rochiile, modelele, se fac „concursuri” cu ce urmează să poarte la următorul concert etc.), de aparițiile și viața ei privată, decât de propriile vieți? Cum confiscă atenția adolescentelor (și a multor doamne mai în vârstă care par că și-au făcut un scop în viață să participe la mai toate concertele ei, indiferent de continent, ca un pelerinaj), încât să „uite” de propria viață ca să trăiască visul celeilalte? Mereu au existat fani ai marilor cântăreți, dar aici e vorba de un fenomen nou. Nu e vorba doar de muzică, ci există un amestec între viața privată a vedetei și viața urmăritorilor ei, până la a se influența reciproc. Parcă se trăiesc vieți împrumutate. Mulți fani sunt obsesiv implicați în această poveste, iar tehnologia și aplicațiile pe internet ajută acest „schimb de vieți”. Aproximativ la fel ar putea fi și cu cei care se identifică până la capăt, fanatic, cu o echipă de fotbal, cu o idee religioasă, cu un grup de susținere a drepturilor unor animale sau minorități în detrimentul întregii majorități etc.
Am rămas cu gândul că e foarte necesar ca individul să-și cunoască propria minte, să intre în dialog cu sinele, cu gândurile, nevoile, trăirile personale, să-și creeze o hartă mentală a interiorității sale, pentru a se cunoaște și a nu fi atras să trăiască viața altora, substituind-o propriei vieți. Astfel, oglindirea vieții celuilalt în tine și invers să fie una sănătoasă, subliniind etica și morala, frumusețea sănătoasă a vieții, nu surogate înșelătoare…
[1] Vezi Daniel J. Siegel, Mindsight, Noua știință a transformării personale, traducere din limba engleză de Mugur Butuza și cartea Conștient, Știința și practica prezenței, traducere din limba engleză de George Arion Jr., Cum se schimbă oamenii. Relațiile și neuroplasticitatea… (în colaborare cu Marion Solomon), traducere de Ioana Mihalache, toate trei editate la Herald, București (2019, 2021, respectiv 2022) și altele.
[2] Daniel J. Siegel, Mindsight, Noua știință a transformării personale, pp. 15 și urm.
[3] Idem, p. 99.
[4] Idem. p. 101.
[5] Idem. p. 104.